ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3135/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 19 iulie 2013, reclamanta S.C. C. S.R.L., a chemat în judecată Direcția Generala a Finanțelor Publice a Județului Cluj, solicitând admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, anularea Deciziei nr. 788 din 20 decembrie 2012 emisă de către DGFP Cluj în soluționarea contestației subscrisei și, pe cale de consecință, anularea deciziei de impunere nr. F-CJ 1083 din 02 august 2012 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 02 august 2012, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 637 din data de 09.12.2014 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj a Județului Cluj.

Recursul

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanta S.C. C. S.R.L. a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, solicitând admiterea recursului, în principal casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj, iar în subsidiar modificarea sentinței civile atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, în esență a arătat următoarele:

- Hotărârea instanței de fond este nemotivată, judecătorul nu a exprimat o părere proprie și nu a analizat susținerile recurentei prin acțiunea introductivă respectiv la toate punctele și subpunctele acțiunii care reprezentau tot atâtea motive de nelegalitate sau de netemeinicie a actelor administrativ fiscal contestate.

Deși în speță s-a administrat proba cu expertiza contabilă-fiscală, instanța nu a analizat în niciun fel concluziile expertului și nu s-a pronunțat asupra acestei probe.

Hotărârea atacată cu prezentul recurs nu prezintă motivele de fapt și de drept, astfel cum prevăd dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și nu analizează cererile și probele administrate în cauză.

Dreptul la un proces echitabil înseamnă și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa instanței de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

Instanța nu a ținut cont de argumentele de fapt și de drept invocate și nici de concluziile raportului de expertiză ce s-a efectuat în cauză și care infirmă constatările organelor de inspecție fiscală.

- Recurenta invocă nulitatea actelor administrative de impunere pentru încălcarea prevederilor art. 98 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, art. 98 din O.G. nr. 92/2003 care reglementează perioada supusă inspecției fiscale, menționează la alin. (3) faptul că în cazul contribuabililor mici și mijlocii, inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor fiscale.

Prin excepție, inspecția fiscală se poate extinde pe perioada de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale (perioada de 5 ani reglementată la art. 91 din O.G. nr. 92/2003) dacă sunt identificate cel puțin una dintre situațiile expres și limitativ prevăzute de textul legii.

Se arată că societatea nu face parte din categoria marilor contribuabili, astfel încât să se justifice efectuarea controlului de la sfârșitul perioadei controlate anterior (așa cum prevede art. 98 alin. (2).

De asemenea, în cazul societății recurente, organul de inspecție fiscală nu a identificat niciuna dintre situațiile prevăzute în art. 98 alin. (3) lit. a)-c) din O.G. nr. 92/2003. În cazul în care aceste situații ar fi fost identificate, ele ar fi trebuit menționate în avizul de inspecție fiscală care trebuia să cuprindă perioada supusă inspecției fiscale și temeiul juridic al inspecției fiscale (art. 101 Cod procedură fiscală).

Justificările DGFP Cluj referitoare la efectuarea controlului pe o perioadă mai mare de 3 ani nu au acoperire faptică, întrucât, în realitate, controlul nu a fost extins așa cum se susține și nu a fost întocmit niciun Referat de extindere așa cum se susține în decizia de soluționare a contestației.

Referitor la netemeinicia actelor administrative fiscale

Referitor la TVA:

În esență, organul fiscal nu a recunoscut dreptul de deducere pentru suma de 727 RON de pe facturile aferente unor operațiuni economice derulate de societatea recurentă cu S.C. A. S.R.L., întrucât a apreciat că aceste operațiuni ar fi fictive (nu au conținutul economic reflectat în facturi), deoarece S.C. A. nu și-a depus declarațiile fiscale (declarațiile 100, 300) din luna septembrie 2009, nu și le-a înregistrat în contabilitate și nu și-a achitat obligațiile fiscale ce decurg din aceste tranzacții.

În plus, organul fiscal a ajuns la concluzia că S.C. A. S.R.L. nu aveau cum să livreze materiale de construcții deoarece, analizând neconcordanțele din declarația 394 din consultarea bazei de date a DGFP Cluj, s-a stabilit că nu există nicio societate care să declare că a livrat în perioada verificată bunuri către S.C. A. S.R.L. sau i-a prestat servicii.

În mod eronat organul fiscal nu a acordat dreptul de deducere, deoarece în speță au fost respectate prevederile articolelor 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc..

La rândul său, art. 155 din C. fisc., precum și reglementările aferente din Normele de aplicare ale C. fisc. stabilesc care sunt condițiile ce trebuie îndeplinite de o factură emisă legal.

Legea fiscală condiționează dreptul de deducere a TVA, de deținerea unei facturi fiscale care trebuie să fie emisă de o persoană impozabilă și să conțină informațiile corecte și reale cerute de formularul facturii.

Facturile emise societății recurente de către S.C. A. S.R.L. au fost înregistrate în contabilitate în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 82/1991/R.

Se arată că societatea recurentă a respectat în totalitate prevederile articolului mai sus citat întrucât a înregistrat în contabilitate operațiunile economico-financiare și facturile aferente în momentul efectuării ei.

În plus, facturile există faptic, au fost prezentate organului de inspecție fiscală și îndeplinesc toate condițiile ce trebuie îndeplinite de o factură emisă legal așa cum impune art. 155 alin. (5) din C. fisc..

În mod neîntemeiat organul fiscal a considerat operațiunile ca fiind fictive apreciindu-le greșit că nu au conținutul economic reflectat în facturi.

Organul fiscal, ignorând conținutul economic al operațiunilor reflectat în facturi, a apreciat operațiunile derulate de societatea recurentă cu S.C. A. S.R.L. ca fiind fictive în baza art. 11 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Consideră recurenta că nu sunt incidente prevederile textului legal mai sus menționat și în mod abuziv organul fiscal a considerat ca fiind fictive între operațiunile desfășurate de recurentă cu societatea mai sus menționată din următoarele considerente:

a) Există documente justificative legale, înregistrate în contabilitate care atestă operațiunile economice respective,

b) Realitatea acestor operațiuni poate fi oricând verificată, Bunurile achiziționate au existat în fapt, ele intrând în circuitul economic, fiind deja vândute, fapt ce este dovedit cu documente, dar poate fi confirmat și de martori.

c) În calitate de beneficiar a unor livrări, societatea recurentă nu poate fi făcută răspunzătoare pentru o faptă culpabilă săvârșită de o altă persoană juridică.

d) Dreptul de deducere al societății recurente nu poate fi afectat de faptul că societatea furnizoare nu poate justifica cu documente achiziția mărfurilor livrate recurentei.

Organul fiscal a ajuns la concluzia că S.C. A. S.R.L. nu a avut cum să livreze recurentei mărfurile (deșeuri) respective întrucât din consultarea declarației 394 a acestora, reiese că nicio societate nu a declarat că a livrat bunurile.

Faptul că din declarația 394 nu reiese că acestei societăți i s-ar fi livrat bunuri, nu înseamnă că bunurile respective nu existau în fapt în patrimoniul acesteia sau că aceste bunuri nu au fost livrate către societatea recurentă.

Astfel, din nota explicativă dată de asociatul celor două societăți, dl. B., reiese că bunurile provin din oprațiuni de compensări cu alte societăți debitoare către S.C. A. S.R.L., iar deșeurile de la persoane fizice și din achiziții proprii.

Referitor la faptul că nu a avut salariați în perioada respectivă, acesta declară că serviciile pe care le-a prestat s-au făcut cu ajutorul unor persoane plătite sub formă de compensare, indicând și numele unei societăți.

Se consideră că societatea reclamantă nu avea posibilitatea și nici atribuția de a verifica dacă furnizorii au sau nu au documente justificative pentru bunurile livrate și dacă au sau nu au salariați.

Recurenta invocă și deciziile Curții Europene de Justiție, respectiv cauza C-X./02 Halifax - practici abuzive în materie de TVA, cauza C-146/05 Albert Collee c.Finanzamat Limburg van der Lahn - neîndeplinirea unor condiții de formă din perspectiva exercitării dreptului de deducere și cauza C-409/04 Teleos și alții c. Commissioners of Custom & Excise - aplicarea regimului de scutire cu drept de deducere utilizând documente aparent reale, în care Curtea Europeană de Justiție a considerat aceste operațiuni ca fiind impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, și că din moment ce este incontestabil faptul că au fost efectuate operațiuni în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, principiul neutralității fiscale impune ca scutirea de TVA să fie acordată dacă cerințele de formă au fost omise de către persoanele impozabile.

De asemenea, se invocă Decizia Curții Europene de Justiție Consiliu nr. 354/2003 (cauza Optigen, Fulcrum) conform căreia "dreptul de deducere a TVA aferent intrărilor, al unei persoane impozabile, nu poate fi temei afectat de faptul că pe lanțul de livrare, din care acele operațiuni fac parte, altă operațiune anterioară sau ulterioară este viciată de o fraudă privind TVA, fără ca persoana impozabilă să aibă cunoștință de acest lucru."

Astfel în Cauza C-80/11 și Cauza C142/11 în dispozitivul acestora se prevede că autoritățile fiscale din statele membre nu pot îngrădi dreptul de deducere a TVA a unei persoane impozabile pe motiv ca, emitentul facturii aferente serviciilor sau bunurile ce i-au fost livrate a săvârșit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respective știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă.

Mai mult decât atât, în dispozitivul aceleași Hotărâri ale CEJ în Cauza C-82/2011 și Cauza C-142/2011 se arată, de asemenea, că statele membre nu pot interzice dreptul de deducere a TVA persoanei impozabile beneficiare a unor servicii sau livrări de bunuri, pe motiv că vânzătorul nu dispunea de bunurile în cauză.

Referitor la impozitul pe venit

Referitor la achiziționarea deșeurilor de la persoane fizice:

Organul fiscal a considerat că în perioada verificată (01.06.2007-29.02.2012), societatea recurentă trebuia să rețină impozit pe venit de 16%, prin stopaj la sursă, de la persoanele fizice de la care a colectat deșeurile reciclabile, întrucât recurenta ar fi trebuit să aibă cunoștință de faptul că deșeurile respective nu proveneau din gospodăria proprie a acestora în pofida declarației pe proprie răspundere pe care au dat-o în scris și, prin urmare, nu beneficiau de scutirea de la plata impozitului pe venit, neîncadrându-se în excepția prevăzută de lege.

Societatea recurentă consideră că nu avea obligația de a reține impozitul pe venit prin stopaj la sursă de la persoanele fizice de la care a achiziționat deșeuri în scop de reciclare, deoarece aceste persoane au declarat că deșeurile erau obținute din gospodăria proprie a persoanelor respective, fiind considerate de legiuitor, până în data de 1 martie 2011, ca fiind venituri neimpozabile.

Pentru perioada anterioară datei mai sus precizate (martie 2011) nu a reținut impozitul pe venit aferent sumelor rezultate din valorificarea deșeurilor, întrucât legea nu prevedea această obligație pentru deșeurile provenite din gospodăria proprie.

Societatea recurentă arată că desfășoară o activitate economică în domeniul colectării și reciclării deșeurilor și nu are atribuții de cercetare și depistare a originii deșeurilor aduse de persoanele fizice care trăiesc din colectarea acestora.

Nu există prevedere legală care să oblige la efectuarea de cercetări și verificări suplimentare, mai ales ca societatea recurentă avea un punct de lucru deschis chiar în aproprierea locuințelor celor care aduceau deșeuri. De altfel, persoanele respective, care au fost întrebate de membrii echipei de inspecție fiscală despre originea deșeurilor pe care le-a predat societății recurente, au declarat organului fiscal faptul că deșeurile respective provin din gospodăria lor proprie.

Faptul că aceste persoane, în marea lor majoritate de etnie rromă, locuiesc, împreună cu întreaga familie, în locuințe sociale sau în locuințe improprii, fără forme legale, sunt aspecte care nu au relevanță în cauză, deoarece termenul de "domiciliu" nu trebuie confundat cu termenul de gospodărie" .

În decizia de soluționare se arată că în notele explicative, acele persoane fizice au declarat că au colectat deșeurile de pe terenurile pe care locuiesc, terenuri aflate pe lângă groapa de gunoi. Tot ele au declarat ca acele terenuri le-au primit de la autoritățile abilitate în anii 2008-2009, dar ca nu dețin acte doveditoare deși aceste acte le-au fost promise de către autorități.

Legea nu impune ca deșeurile respective să facă parte din "patrimoniul persoanei fizice" așa cum arată organul de soluționare a contestației, care, prin asta, nu numai că adaugă la legea incidentă dar adaugă și la constatările echipei de inspectie fiscală, îngreunând situația în propria cale de atac, fapt interzis de O.G. nr. 92/2003 (art. 213 alin. (4).

Referitor la achiziționarea deșeurilor de la S.C. A. SRL

Echipa de inspecție fiscală a "reconsiderat" ca fiind tot achiziții de la persoane fizice și deșeurile achiziționate de societatea recurentă de la o persoană juridică, respectiv de la S.C. A. S.R.L. (achiziții pe bază de facturi, reflectate în contabilitate), pentru motivul că această din urmă societate (!!!) nu și-a depus declarațiile fiscale (100 și 300) din luna septembrie 2009, din consultarea bazei de date referitoare la declarația 394 s-a constatat că nu există nicio societate care să declare că i-a livrat în perioada respectivă bunuri și ca urmare nu avea cum să livreze bunurile respective către C. S.R.L., că nu există dovada efectuării transporturile de marfă și, în plus, Garda Financiară, secția Cluj, în procesul-verbal nr. x din 28 mai 2010, a apreciat că S.C. A. SRL" prezintă un comportament tipic firmelor fantomă".

Consideră recurenta că dovada realității acestor tranzacții a dovedit-o cu facturile fiscale care, conform legii, sunt documente justificative.

În ceea ce privește prevederile art. 233 din Directiva CE 112/2006, referitor la autenticitatea originii, a integrității conținutului și a lizibilității facturii, se constată că acestea au fost respectate, în speță nepunându-se niciodată în discuție originea facturii, integritatea sau lizibilitatea ei.

Referitor la modul de calcul al impozitului:

Recurenta critică modalitatea de determinare a cuantumului impozitului pe venit prin stopaj la sursă ce a fost stabilit în sarcina sa (precum și accesoriile aferente) vizând plățile efectuate către furnizorii persoane fizice și juridice de deșeuri reciclabile, în sensul că organele fiscale trebuiau să diminueze cota de 16% din prețul stabilit de către părți (prețul de vânzare-cumpărare) și nu să aplice procentul mai sus menționat la întregul preț (să-l adauge la preț), întrucât prețul deja îl conținea.

- Instanța de judecată a făcut complet abstracție de raportul de expertiză judiciară ce s-a efectuat în cauză, de obiecțiunile la acest raport precum și de răspunsul expertului la obiecțiunile societății, neanalizând și nepronunțându-se asupra acestei probe deosebit de importantă în soluționarea cauzei.

În drept recursul se întemeiază pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. precum și pe cele ale Legii nr. 554/2004, Legea nr. 571/2003, O.G. nr. 92/2003.

Procedura în fața instanței de recurs

Prin încheierea pronunțată în Camera de Consiliu din data de 26 aprilie 2016 în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.R.L..

Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând motivele de recurs, motivele invocate și normele incidente în materie, Înalta Curte constată că cererea reclamantei nu este fondată.

- În ceea ce privește nemotivarea sentinței de către instanța de fond.

Înalta Curte constată că deși instanța de fond are argumente asemănătoare cu cele prezentate de organele fiscale, nu se poate aprecia în speță că acestea nu au fost însoțite de o analiză proprie a aspectelor de fapt și de drept relevante, astfel că motivarea instanței de fond corespunde exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

- În ceea ce privește nulitatea actelor administrativ - fiscale contestate în cauză

Recurenta arată că în mod nelegal s-a extins perioada de inspecție fiscală pe perioada de prescripție.

Potrivit art. 98 din O.G. nr. 92/2003 în vigoare la data începerii inspecției fiscale:

"Art. 98 - Perioada supusă inspecției fiscale

(1) Inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale.

(2) La contribuabilii mari, perioada supusă inspecției fiscale începe de la sfârșitul perioadei controlate anterior, în condițiile alin. (1).

(3) La celelalte categorii de contribuabili inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor fiscale. Inspecția fiscală se poate extinde pe perioada de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale, dacă este identificată cel puțin una dintre următoarele situații:

a) există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;

b) nu au fost depuse declarații fiscale în interiorul termenului de prescripție;

c) nu au fost îndeplinite obligațiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat."

Așa cum a arătat autoritatea pârâtă iar recurenta - reclamantă nu a adus dovezi contrare au fost identificate două situații din cele prevăzute de art. 98 alin. (3) pentru extinderea inspecției fiscale pe perioada de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale și anume: - s-au identificat indicii privind diminuarea impozitelor datorate bugetului de stat, și anume sustragerea de la plata impozitului pe venit cu stopaj la sursă precum și faptul că reclamanta avea obligații de plată restante.

Rezultă așadar că extinderea controlului fiscal pe o perioadă mai mare de 3 ani are temei legal, existând de asemenea și aprobarea de către conducerea Activității de Inspecție fiscală a Referatului pentru extinderea dreptului de a stabili obligații fiscale încheiat la data de 19 iulie 2012 în care s-a propus efectuarea inspecției fiscale pentru o perioadă de 5 ani, .

Prin urmare se constată că actele administrativ fiscale au fost încheiate cu respectarea prevederilor legale arătate mai sus, nu există elemente care să ducă la nulitatea actelor încheiate conform art. 46 O.G. nr. 92/2003.

- Referitor la dreptul de deducere a TVA

Consideră recurenta că, întrucât a avut înregistrate în mod corespunzător în contabilitate operațiunile economico - financiare și facturile aferente - cu respectarea prevederilor art. 155 alin. (5) C. fisc. și art. 6 din Legea nr. 82/1991/R - Legea contabilității, trebuie să i se recunoască dreptul de deducere prevăzut de art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

Înalta Curte constată că în mod corect organele fiscale au apreciat că cele două facturi nu sunt aferente unor operațiuni economico - financiare conforme cu realitatea și fără a fi utilizate în scopul desfășurării de activități economice pentru starea și comportamentul fiscal desfășurat de S.C. A. S.R.L. (vezi situația de fapt f.18 verso fond).

CJUE precizează că o persoană impozabilă care știa sau ar fi trebuit să știe ca, prin achiziția sa, participa la o operațiune implicata într-o fraudă privind TVA-ul trebuie, în scopul Directivei 2006/112, să fie considerată ca participând la această fraudă, independent de aspectul dacă obține sau nu obține un avantaj din revânzarea bunurilor sau din utilizarea serviciilor în cadrul operațiunilor taxate efectuate în aval parag. (46) din hotărârea CJUE evocată în articol. "În jurisprudența sa CJUE lasă o mare marja de apreciere statelor membre în a lua masuri de combatere a evaziunii fiscale, cu condiția ca persoana impozabilă să știe sau să fi trebuit să știe că operațiunea fiscală este rezultatul unei fraude săvârșită de cocontractant, fiind de competența autorităților naționale să refuze avantajul dreptului de deducere dacă, având în vedere elemente obiective, s-a stabilit că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv.

La punctul 38 din cauza C-324/11 CJUE, răspunzând unei întrebări preliminare a concluzionat că: Directiva nr. 2006/112 se opune unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuza unei persoane impozabile dreptul de deducere a TVA-ului pentru motivul ca emitentul facturii aferente serviciilor furnizate a săvârșit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persona impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de emitentul menționat sau de un alt operator care intervine în lanțul de prestații.

Această concluzie este preluată constant de CJUE și în practica recentă. Astfel, în hotărârea Curții (Camera a III-a) din 21 mai 2012, pronunțată în cauzele conexe C-80/11 și C-142/11, această concluzie este prezentată la punctul 36. Cu toate acestea la punctul 41 și 42 din hotărâre CJUE a statuat că:

În această privință Curtea a statuat deja că justitiabilii nu pot să se prevaleze în mod fraudulos sau abuziv de normele de drept ale Uniunii.

În continuare la punctul 46, CJUE precizează că o persoană impozabilă care știa sau ar fi trebuit să știe ca, prin achiziția sa, participă la o operațiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul trebuie, în scopul Directivei nr. 2006/112, să fie considerată că participând la aceasta fraudă, independent de aspectul dacă obține sau nu obține un avantaj din revânzarea bunurilor sau din utilizarea serviciilor în cadrul operațiunilor taxate efectuate în aval (a se vedea Hotărârea Kittel și Recolta Recycling, punctul 56).

Rezultă, din practica expusă, ca CJUE lasă o mare marja statelor membre în a lua măsuri de combatere a evaziunii fiscale, cu condiția ca persoana impozabilă să fi știut sau să fi trebuit să știe că operațiunea fiscală este rezultatul unei fraude săvârșite de un cocontractant...".

Înalta Curte constată că recurenta reclamantă trebuia să știe că tranzacțiile efectuate cu S.C. A. S.R.L. sunt operațiuni fictive, deoarece la precedenta verificare pentru perioada 1 iulie 2008 - 31 octombrie 2011 - consemnată în RIF F CJ - 206 din 6 martie 2012 și Decizia de impunere nr. F - CJ - 189 din 6 martie 2012 au fost invocate aceleași motive, iar argumentele organului fiscal au fost aceleași, adică înregistrarea de facturi fictive.

Recurenta nu se poate prevala de argumente precum acela că unul din furnizori nu și-a depus declarațiile fiscale, nu și-a înregistrat în contabilitate veniturile, nu și-a achitat obligațiile fiscale, întrucât "ar fi trebuit să știe" - că operațiunea invocată este implicată într-o fraudă, dintr-o simplă verificare pe site -ul Agenția Națională de Administrare Fiscală că este posibil ca societatea parteneră să prezinte un comportament fiscal de tip fantomă.

- În ceea ce privește impozitul pe venit - achiziționarea deșeurilor de la persoane fizice

Este neconsistentă argumentația recurentei - reclamante în sensul că persoanele fizice de la care au fost achiziționate deșeurile au declarat că deșeurile au fost obținute din gospodărie proprie. Nu pot fi primite apărările făcute în sensul că majoritatea persoanelor de etnie romă ar fi declarat că au colectat aceste deșeuri din groapa de gunoi, considerând că, deși nu au acte doveditoare, ar deține terenurile apropiate din jurul gropii de gunoi, de la autoritățile locale.

Faptul că recurenta - reclamantă deține adeverințe de predare - primire privind declarația pe propria răspundere că toate aceste deșeuri provin din gospodăriile persoanelor fizice nu răstoarnă rigorile art. 78 alin. (2) din C. fisc., neexistând dovedit vreun drept de proprietate sau de folosință al acestor persoane majoritatea de etnie romă asupra terenurilor din apropierea gropii de gunoi.

Din cele arătate mai sus rezultă că recurenta era obligată la reținerea și plata impozitului prin stopaj la sursă aferent veniturilor deoarece nu s-a dovedit că deșeurile provin din gospodăriile proprii ale persoanelor fizice.

Referitor la achiziționarea deșeurilor de la S.C. A. S.R.L.

- se constată că în mod corect au reconsiderat organele fiscale aceste achiziții ca fiind tot de la persoane fizice deoarece nu s-a dovedit că această din urmă societate a desfășurat activitate din anul 2009 la zi conform argumentelor arătate mai sus, astfel că în mod corect s-a stabilit obligarea la plata impozitului pe venit pentru aceste achiziții.

În ceea ce privește modul de calcul al impozitului

Se constată că în mod corect s-a făcut aplicarea art. 79 alin. (81) din Legea nr. 571/2003 având în vedere că nu s-a reținut la sursă la momentul plății veniturilor deoarece recurenta - reclamantă consideră că nu trebuie să plătească aceste impozite și deci nu avea cum să-l ia în considerare pentru a se stabili procentul de 16% inclus în punctul de vânzare - cumpărare.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC "C." S.R.L. împotriva sentinței nr. 637 din 9 decembrie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2016.