ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3807/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6 octombrie 2010, reclamanta A. a unui Fond de Pensii Administrat Privat S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, în principal, anularea deciziei nr. 39 din 07 septembrie 2010 a Consiliului Concurenței, cu consecința exonerării reclamantei de plata amenzii în cuantum de 150.301 RON; în subsidiar, reducerea amenzii aplicate sub nivelul de bază stabilit de Consiliul Concurenței, constatând că pârâta a procedat la o greșită individualizare a sancțiunii aplicate.

În motivarea acțiunii sale, reclamanta a invocat, în esență, nelegalitatea deciziei din perspectiva inexistenței unei fapte anticoncurențiale săvârșite de A..

Actul atacat prin prezenta acțiune este nelegal, fiind rezultatul greșitei aplicări a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea concurenței nr. 21/1996 și al art. 101 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, astfel:

Pretinsa faptă reținută în sarcina sa nu poate fi calificată ca fiind o împărțire a piețelor sau o alocare de participanți; împărțirea "dublurilor " nu poale fi calificată partajare de clienți; protejarea concurenței nu poate echivala cu menținerea cotei de piață; concurența pe piața relevantă nu a fost afectată; greșita individualizare a sancțiunii în raport de aplicabilitatea în speță a unor circumstanțe atenuante;existența unei îndoieli rezonabile cu privire la caracterul contravențional al faptei; colaborarea efectivă în cadrul procedurii declanșate de Consiliul Concurenței.

În ceea ce privește această circumstanță atenuantă, s-a arătat că, deși nu a făcut obiectul unei inspecții, din întregul probatoriu administrat în cauză rezultă cu claritate faptul că A. a colaborat în mod deschis cu Consiliul Concurenței, furnizând în mod prompt toate informațiile și documentele solicitate.

Cu toate acestea, a mai arătat reclamanta că pârâtul nu reține acest aspect în cuprinsul Deciziei, omițând să enumere între administratorii care au colaborat efectiv în cadrul procedurii de investigare și societatea reclamantă.

În ceea ce privește avantajele economice obținute, sub acest aspect, s-a precizat că deși pârâtul face referire la o pretinsă afectare a pieței ca urmare a practicilor de împărțire a "dublurilor", în cuprinsul Deciziei nu există o analiză completă și exhaustivă a avantajelor obținute de A. ca urmare a pretinsei activități de împărțire echitabilă a "dublurilor", în principal datorită impactului limitat al practicilor la care reclamanta a participat.

În aceste condiții, în opinia reclamantei sunt relevante următoarele aspecte:

Ca urmare a raportării CSSPP din martie 2008, după finalizarea procesului de repartizare aleatorie, A. avea 120.743 persoane validate final reprezentând o cotă de piață de 3,157% la un total de 3.823.610 participanți;

Un număr total de 6.082 de acte de aderare raportate de A. în cursul perioadei de aderare inițiale au fost dublate cu/de alte fonduri de pensii administrate privat ("dubluri");

Din numărul total de 6.082 de acte de aderare transmise de către A. și care au fost dublate de către alte fonduri de pensii, un număr de 2.966, deci aproape 50% dintre acestea, au fost trimise la Loterie, nefăcând obiectul procesului de mediere dintre administratori în principal din cauză că în privința acestora existau suspiciuni de fraudă sau administratorii se aflau în imposibilitatea de a contacta participanții și de a efectua verificări;

Din numărul total de acte de 6.082 de aderare transmise de către A. și care au fost dublate de către alte fonduri de pensii, un număr de 3.116 au făcut obiectul procesului de mediere dintre acestea: (i) 1.443 de "dubluri", reprezentând doar 23% din totalul celor 6.082 de "dubluri", fiind raportate de A. în urma verificărilor autenticității actelor de aderare și ulterior validate de autoritatea competentă; iar (ii) 1.673 de "dubluri" fiind alocate celorlalți administratori care urmau să efectueze propriile verificări și, în măsura în care aceștia constatau îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, le raportau la rândul lor autorității competente. Este de menționat faptul că finalitatea procesului de verificare, raportare și validare a celor 1.673 de "dubluri" nu a putut fi verificată de către A. fiind un proces controlat exclusiv de celălalt administrator".

Conform actelor ce au stat la baza emiterii Deciziei, față de numărul total de 4.156.316 participanți în luna martie 2008, numărul "dublurilor" reraportate de către A. în suma de 1.443 acte de aderare reprezintă un procent de numai 0.0347% raportat la totalul pieței. Rezultă astfel că efectul reraportării celor 1.443 de acte de aderare din cele 6.082 "dubluri" de către A. este absolut neglijabil raportat la dimensiunea pieței la acel moment.

Mai mult, chiar dacă aparent înțelegerea dintre administratori avea în vedere o repartizare a "dublurilor" în proporție de 50%-50%, în mod concret, acest procent nu a fost implementat decât cu caracter de excepție, tocmai pentru că avea în vedere rezultatul verificărilor întreprinse în conformitate cu prevederile legale aplicabile și nu simpla voință a administratorilor.

Sub aspectul perioadei reduse de timp în care A. a participat la procesul de mediere s-a constatat că, din documentele aflate la dosarul cauzei, rezultă că, deși perioada de aderare inițială la fondurile de pensii administrate privat a început la 17 septembrie 2007, perioada reținută ca durată a înțelegerii având ca obiect împărțirea clienților este aprilie 2007 - februarie 2008.

În ceea ce privește participarea A., această societate nu a participat la discuțiile avute pe marginea proiectului normei privind aderarea inițială și evidența participanților la fondurile de pensii administrate privat care au avut loc în perioada aprilie - iunie 2007, aspect de altfel reținut în cuprinsul actelor premergătoare emiterii deciziei.

Totodată, A. nu a participat la întâlnirile organizate de administratori în cadrul Asociația B. și nici la discuțiile purtate între membrii de la acel moment ai organizației, astfel încât existenta acestei circumstanțe atenuante este de asemenea evidenta.

Cu toate acestea, la individualizarea sancțiunii nu a fost avut în vedere nici acest aspect, măsura adoptată de pârât fiind, și din această perspectivă, una nelegală.

În ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor legale care reglementează baza de calcul pentru stabilirea cuantumului sancțiunii, s-a arătat că suma stabilită în sarcina sa cu titlu de sancțiune este nelegal calculată, fiind rezultatul greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor legale incidente.

Pârâtul Consiliul Concurenței, prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 14 aprilie 2011, respectiv concluziile scrise, a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 5266 din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanta A. a unui Fond de Pensii Administrat Privat S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței și în consecință a anulat Decizia nr. 39 din 07 septembrie 2010 a Consiliului Concurenței, exonerând reclamanta de plata amenzii aplicate, în cuantum de 150.301 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre Curtea a reținut că prin Decizia nr. 39 din 07 septembrie 2010 a Consiliului Concurenței, referitoare la încălcarea art. 5 alin. (1) Legea concurenței nr. 21/1996 și a art. 101 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene de către agenții economici de pe piața administrării private a fondurilor de pensii obligatorii (Pilonul II) din România, reclamanta a fost sancționată, alături de alți agenți economici, cu amendă de 150.301 RON, pentru încheierea unor înțelegeri anticoncurențiale având ca obiect împărțirea clienților, înțelegeri prohibite de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea concurenței nr. 21/1996 și art. 101 din Tratat.

Rezultă din conținutul deciziei de sancționare mai sus menționate, că înțelegerile anticoncurențiale de împărțire a clienților au vizat participanții înregistrați ca dubluri în procedura de aderare inițială la fondurile de pensii administrate privat.

Așa cum s-a reținut și în alte decizii ale Consiliului Concurenței, alocarea sau împărțirea clienților (în cazul de față clienții administratorilor fondurilor de pensii erau participanții la fondul de pensii) restricționează în mod evident concurența și intră în mod automat sub incidența interdicției prevăzute de art. 5 alin. (1) din lege.

Însă, instanța de fond a statuat că consecințele înțelegerii anticoncurențiale de împărțire a clienților, deși sunt elocvente pentru a se ilustra importanța și gravitatea unei practici cu obiect anticoncurențial, nu prezintă relevanță pentru încălcarea constatată prin prezenta Decizie.

Curtea a reținut, că trebuie avută în vedere perspectiva vizată de rațiunea prohibirii fiecărui tip de înțelegere în raport de obiectul acestuia. În speță, rațiunea prohibirii este aceea că împărțirea clienților reduce posibilitatea de alegere a clienților și generează creșterea prețurilor sau scăderea producției.

În opinia Curții, această rațiune nu se verifică în prezenta cauză, atâta timp cât clienții au optat, pe baze concurențiale, din multitudinea de oferte, pentru doi din administratorii fondurilor private de pensii.

Curtea a considerat că, dimpotrivă, această intervenție a autorității, prin reglementarea cuprinsă în Norma 18/2007, este cea care anulează pur și simplu posibilitatea clienților de a-și alege furnizorul de servicii, chiar în condițiile în care aceștia au considerat, prin actele de aderare, în considerarea ofertelor celor două fonduri privind drepturile și obligațiile părților, riscurile financiare, tehnice și de altă natură, despre natura și distribuția acestora, că cele două oferte satisfac nevoile lor.

Pârâtul Consiliul Concurenței a susținut, în apărare, că voința participantului, pentru a produce consecințe juridice, trebuie să fie exprimată neechivoc, prin semnarea unui singur act de aderare, precum și faptul că în măsura în care un act de aderare era raportat de doi administratori (dublură), acesta nu putea fi considerat ca exprimând o voință valabilă a persoanei care semnase actul de aderare.

A precizat Curtea că este de acord cu susținerile pârâtului relativ la lipsa de efecte juridice ale celor două opțiuni care se exclud reciproc, aserțiune necontestată în cauză, dublurile nedobândind calitatea de participant la fond.

S-a reținut că în cauză nu s-au invocat efecte juridice ale celor două opțiuni, însă opțiunile care se ascund în spatele celor două manifestări de voință nu pot fi ignorate cu desăvârșire în raționamentul juridic al cauzei și în deconstruirea contextului în care au avut loc acordurile. Curtea a considerat că nu se poate face abstracție de faptul că, din 14 fonduri de pensii administrate privat, titularii dublurilor au înțeles să excludă 12 oferte.

Astfel, a observat Curtea că din cuprinsul deciziei de sancționare reiese că, la finalizarea procesului de repartizare aleatorie (martie 2008), situația pe piață a reclamantei se prezenta astfel: total acte validate 120.743, la care se adaugă repartizări aleatorii 10.507, deci un total participanți la fond de 131.250, reprezentând o cotă de piață de 3,16% (de fapt 3,15784459%).

Numărul dublurilor reclamantei, care au făcut obiectul procesului de mediere și al acordului incriminat, a fost de 3116, iar din acestea au fost raportate de reclamantă un număr de 1.443, subsumându-se numărului de 120.743 acte validate.

În opinia Curții, raportat la totalul pieței, în funcție de care s-a derulat "loteria", cele 1443 acte reprezentând dubluri validate de reclamantă reprezintă un procent absolut nesemnificativ de 0,0347% din numărul total de 4.156.316 participanți.

Curtea a mai reținut că din decizia de sancționare nu reiese care ar fi fost cotele de piață ale participanților la înțelegere pentru a putea aprecia asupra efectului acesteia asupra concurenței.

Mai mult decât atât, a constatat că o atare analiză nu există, însă nu există nici date suficiente pentru a permite instanței determinarea cotelor de piață.

În ceea ce privește susținerea pârâtului din decizia de sancționare, referitoare la faptul că s-a creat astfel cadrul favorabil pentru o instruire deficitară și un control necorespunzător al activității agenților de marketing în defavoarea participanților, dar în favoarea administratorilor fondurilor de pensii, instanța a apreciat că nu poate fi reținută în raționamentul juridic al cauzei.

Astfel, curtea a reținut că regulile concurenței au fost respectate de reclamantă cu prilejul aderării inițiale, atunci când a obținut acordul de aderare al participanților în cauză, ceea ce s-a realizat în considerarea ofertei sale, pentru care aceștia au optat.

Curtea a apreciat că nu se poate reține un raport de cauzalitate între acordul de împărțire a dublurilor și retragerea de pe piață a celor 4 societăți de administrare care nu au reușit să adune minimum 50.000 de participanți, ci poate însemna că o atare incapacitate este rodul propriei lor lipse de competitivitate și performanță.

Dimpotrivă, a reținut că, abia în momentul în care acestea și-ar fi realizat eventual numărul minim de participanți urmare a repartizării aleatorii a dublurilor la loterie, s-ar putea reține alterarea pieței prin intervenția statului, în condițiile în care eventuale dubluri ar fi fost repartizate acestor 4 societăți, cu toate că nu erau printre opțiunile exprimate.

Prin urmare, curtea a considerat că acordul de împărțire, în lipsa unor dovezi sau cel puțin al unei argumentații convingătoare cu privire la efectul restrictiv de concurență, a fost o soluție mai apropiată de reglarea pieței prin mecanisme proprii decât loteria propusă de autoritate.

Împotriva sentinței nr. 5266 din 21 septembrie 2011 a Curții de Apel București a declarat recurs Consiliul Concurenței, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 din C. proc. civ.-1865.

În motivarea căii de atac recurentul a susținut că soluția instanței de fond nu a înlăturat motivat apărările dezvoltate de autoritatea de concurență și a adus, în esență, următoarele critici sentinței atacate:

- Înțelegerea de împărțire a "dublurilor" nu dă eficiență voinței clare a participanților ce figurau cu două acte de aderare pentru că: simpla semnare a unui act de aderare nu echivalează cu faptul că acea persoană era câștigată ca și client; nu au fost luate în considerare cauzele reale care au condus la înregistrarea "dublurilor" care țin de administratori, respectiv culpa acestora în instruirea și supravegherea agenților de marketing cât și cauze imputabile participanților care au semnat mai multe acte de aderare; înțelegerea nu proteja interesele participanților, fiind în detrimentul acestora; apărarea privind eventuala protecție a participanților asigurată de înțelegere nu echivalează cu lipsa obiectului anticoncurențial, în acest sens fiind și jurisprudența europeană constantă; "dublurile" nu au fost câștigate exclusiv prin eforturi proprii, în condiții de concurență corectă cu ceilalți administratori.

- Acordul administratorilor a avut obiect anticoncurențial.

În raport cu cadrul legal relevant, cu particularitățile pieței relevante, comportamentul pe piață al administratorilor, acordul de împărțire a dublurilor între administratori, inclusiv intimata -reclamantă, a avut potențialul de a denatura concurența pe piața pensiilor private obligatorii, inclusiv societățile terțe de înțelegere, și, ca atare, a avut obiect anticoncurențial. Întreprinderile sancționate prin decizia contestată, printre care și reclamanta, au ales certitudinea oferită de împărțirea bilaterală incertitudinii oferite de repartizarea aleatorie.

Astfel, în mod corect, Consiliul Concurenței a constatat incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea concurenței și a dispozițiilor art. 101 TFUE în privința înțelegerii la care a participat și reclamanta.

- Între administratori, concurența s-a manifestat și după momentul aderării participanților întrucât "dublurile" nu au existență independentă și fiind vorba de aderări nevalidabile, acestea nu puteau urma, la momentul de formare a pieței, decât regimul stabilit în urma concurenței ce avusese loc și care generase structura inițială a pieței, cu cotele sale de piață specifice.

- Înțelegerea încheiată între administratori se încadrează în conceptul de "alocare de clienți", fiind încălcate dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea concurenței.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând legalitatea și temeinicia sentinței atacate și combătând criticile formulate.

În esență, a susținut că: fapta sancționată de Consiliu nu a avut obiect anticoncurențial pentru că: mecanismul gândit fiind pentru rezolvarea problemei practice apărută în cursul aderării inițiale, a ținut cont de voința exprimată de participanții înregistrați ca "dubluri"; nu s-a urmărit un scop anticoncurențial; mecanismul adoptat de administratori a fost ulterior preluat și consfințit de legiuitor prin modificarea art. 33 alin. (2) prin Legea nr. 411/2004; fapta sancționată de Consiliu nu a avut efect anticoncurențial întrucât împărțirea unui număr nesemnificativ de "dubluri", de sub 1% din totalul de participanți nu poate avea aptitudinea de a schimba structura pieței, nefiind demonstrat niciun alt efect potențial anticoncurențial.

Cauza a fost suspendată prin încheierea din 5 iunie 2014 în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. până la pronunțarea CJUE asupra întrebării preliminare adresată în dosar nr. x/2010 al ÎCCJ - SCAF, fiind repusă pe rol ulterior comunicării Deciziei CJUE.

Părțile au depus la dosarul cauzei note și concluzii scrise.

Înalta Curte, analizând recursul formulat în raport de actele dosarului, reține că acesta este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Instanța de fond, prin sentința recurată a admis acțiunea reclamantei și a anulat Decizia nr. 39 din 7 septembrie 2010 în privința acesteia, exonerând-o de plata amenzii contravenționale în cuantum de 150.301 RON.

Prin Decizia nr. 39/2010 din 7 septembrie 2010, Consiliul Concurenței a aplicat amenzi unui număr de 14 societăți care administrează fonduri de pensii private, printre care figurează și reclamanta, din cauza unor acorduri încheiate între aceste societăți și care vizează repartizarea clienților/dublurilor. Aceste acorduri priveau persoane care au semnat două acte de aderare la fonduri de pensii private diferite, în perioada de aderare inițială la aceste fonduri. Potrivit Consiliului Concurenței, prin încheierea unor asemenea acorduri, fondurile de pensii în cauză au repartizat aceste persoane (denumite în continuare "dubluri") în cote egale între ele și au urmărit astfel să evite împărțirea acestora de către CNPAS.

În esență, prima instanță a reținut că acordul de împărțire a "dublurilor" nu se înscrie în sfera ilicitului concurențial și, prin urmare, nu au fost încălcate dispozițiile art. dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, respectiv art. 101 din TFUE.

Instanța de recurs, contrar argumentelor reclamantei confirmate de instanța de fond, apreciază însă că fapta reținută în cuprinsul deciziei contestate reprezintă o înțelegere cu obiect anticoncurențial care se supune interdicției prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, respectiv art. 101 din TFUE.

Dispozițiile Legii concurenței nr. 21/1996, republicată (r1), cu modificările și completările ulterioare, în perioada de referință, prevedeau:

Art. 5 alin. (1) lit. c):

"(1) Sunt interzise orice înțelegeri, exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

c) împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări și achiziții ori pe alte criterii".

Ulterior art. 5 alin. (1) lit. c) a fost modificat prin O.U.G. nr. 75/2010, din 30 iunie 2010, privind modificarea și completarea Legii concurenței nr. 21/1996, având următorul cuprins:

Art. 5. "(1) Sunt interzise orice înțelegeri între întreprinderi, orice decizii ale asociațiilor de întreprinderi și orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care:

c) împart piețele sau sursele de aprovizionare;"

Dispozițiile dreptului Uniunii Europene relevante în cauză, respectiv art. 101 TFUE prevăd:

"(1) Sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune și, în special, cele "c) care împart piețele sau sursele de aprovizionare".

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurentei, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

- existenta a cel puțin doua întreprinderi sau asociații de întreprinderi;

- existenta unei înțelegeri, a unei decizii sau a unei practici concertate;

- înțelegerea să aibă ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piață.

Referitor la primele doua condiții se reține că acestea sunt îndeplinite, în cauză fiind dovezi în acest sens care nu au fost infirmate în vreun fel.

De altfel, instanța de fond a statuat, în cuprinsul sentinței recurate că "nu s-a contestat starea de fapt și existența înțelegerii incriminate, ci doar reținerea acesteia ca fiind contrară normelor de concurență".

În ceea ce privește cea de-a treia condiție, referitoare la obiectul sau efectul înțelegerii de restrângere, împiedicare sau denaturare a concurentei, Înalta Curtea apreciază că se impune a sublinia că obiectul și efectul anticoncurențial sunt condiții alternative iar nu cumulative.

În ceea ce privește obiectul anticoncurențial, respectiv capacitatea înțelegerii de împărțire a "dublurilor" de a denatura concurenta, se constată că la momentul realizării acordului, piața administrării private a pensiilor obligatorii era o piață în formare, ale cărei baze au fost constituite într-o perioada redusă de timp (4 luni).

În acest context, era deosebit de important ca participanții la fiecare fond să fie câștigați pe criterii corecte, în condițiile în care structura pieței, poziția principalilor actori pe piață (administratorii fondurilor de pensii) depindea direct de numărul de participanți validați pentru fiecare fond în parte.

Or, acordurile în discuție în litigiul, au fost concepute și încheiate înainte chiar de punerea în aplicare a procesului de aderare a persoanelor vizate la unul dintre fondurile de pensii private. Aceste societăți au preconizat că numeroase persoane urmau să se afilieze nu doar la un singur fond de pensii, ci la mai multe fonduri de pensii.

Referitor la obiectivul urmărit prin fondurile de pensii private în cauză, se impune a constata că acordurile de repartizare a "dublurilor" aveau ca scop afilierea persoanelor vizate la un cerc limitat de operatori, contrar normelor legale aplicabile și, prin urmare, în detrimentul altor societăți active în sectorul economic în discuție în litigiul principal.

Astfel, înțelegerea constatată viza, așadar, consolidarea poziției pe piața relevantă a fiecăruia dintre aceste fonduri de pensii private în raport cu cea a concurenților săi care nu au participat la practicile concertate în discuție.

Prin urmare, aceste acorduri urmăreau un obiectiv vădit contrar bunei funcționări a concurenței normale.

În concluzie, analizând înțelegerea administratorilor de împărțire a "dublurilor", în mod corect Consiliul Concurentei a constatat că, în contextul particularităților pieței pe care s-a realizat înțelegerea, aceasta avea obiect anticoncurențial, prin capacitatea sa concretă și reală de a denatura concurența pe piața pensiilor private obligatorii și de a afecta interesele participanților.

Referitor la incidența art. 101 din TFUE, se reține că înțelegerea/acordul a fost aptă (t) să afecteze comerțul între statele membre, având în vedere situația de fapt reținută și conținutul textul articolului 101 din Tratat citat/menționat anterior.

De altfel, urmare a întrebării preliminare formulată de ICCJ-SCAF în cauza privind pe C. a unui Fond de Pensii Administrat Privat S.A. împotriva Consiliului Concurenței, care a vizat anularea Deciziei nr. 39/2010, Curtea de Justiție a Uniunii Europene în data de 16 iulie 2015 în cauza C-172/14 a statuat, prin hotărârea pronunțată că:"Articolul 101 alin. (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că acorduri de împărțire a clienților precum cele încheiate între fonduri de pensii private în cauza principală constituie o înțelegere care are un obiect anticoncurențial, fără ca numărul de clienți vizați de aceste acorduri să poată fi relevant în scopul aprecierii condiției referitoare la restrângerea concurenței în cadrul pieței interne."

Interpretarea CJUE a normei de drept european dată în cadrul procedurii trimiterii preliminare este obligatorie pentru instanța națională sub toate aspectele menționate în cuprinsul acesteia.

În concluzie, față de toate aceste considerente, Decizia nr. 39/2010 este corectă sub aspectul reținerii unei încălcări anticoncurențiale în ceea ce o privește pe reclamantă.

În altă ordine, se constată din cuprinsul sentinței recurate că instanța de fond a analizat exclusiv aspectele care țineau de calificarea faptei constând în "împărțirea dublurilor" ca fiind o încălcare a regulilor de concurență, fără a analiza în vreun fel motivele invocate de reclamantă care țineau de stabilirea/aplicarea/reducerea amenzii contravenționale și nici apărările autorității de concurență.

Pentru respectarea principiului contradictorialității și pentru a nu lipsi părțile, în special autoritatea de concurență de posibilitatea de a avea un control judiciar asupra aspectelor de fapt și de drept care ar putea fi reținute în sensul reducerii amenzii contravenționale, în măsura în care instanța de recurs ar rejudeca cauza, se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Însă, cu privire la amenda aplicată, în fața instanței de recurs s-a ridicat problema de drept privind aplicarea legii contravenționale mai favorabile.

Referitor la cadrul legal incident, instanța de recurs reține că la data adoptării hotărârii plenului Consiliului Concurenței în cadrul deliberărilor din data de 4.08.2010, prin care s-a constatat și dispus sancționarea înțelegerii anticoncurențiale, în vigoare se afla Legea concurenței nr. 21/1996 republicată.

Aplicarea și individualizarea amenzii în ceea ce o privește pe reclamantă s-a făcut în raport de dispozițiile art. 51, art. 65 din Legea concurenței precum și de Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor prevăzute la art. 56 din Legea concurenței nr. 21/1996, aspecte necontestate în cauză, iar Decizia nr. 39 a fost emisă la 7.09.2010 de Consiliul Concurenței.

Însă ulterior acestui fapt, cât și celui când au avut loc audierile în fața plenului Consiliului Concurenței în cauza de față (26-27 iulie 2010) și data emiterii Deciziei nr. 39 din 7.09.2010, Legea concurenței nr. 21/1996 a fost modificată prin O.U.G. nr. 75 din 30 iunie 2010 privind modificarea și completarea Legii concurenței nr. 21/1996, fiind modificate inclusiv dispozițiile legale avute în vedere de Consiliul Concurenței la aplicarea sancțiunii contravenționale.

Astfel, este întemeiată susținerea reclamantei potrivit căreia stabilirea/determinarea amenzii s-a făcut cu aplicarea greșită a prevederilor Legii concurenței, urmare a neaplicării legii contravenționale mai favorabile, respectiv a dispozițiilor legale incidente în forma modificată și completată prin O.U.G. nr. 75/2010.

Prin urmare, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la aceeași instanță, care v-a analiza și stabili dacă amenda aplicată reclamantei corespunde cerințelor O.U.G. nr. 75/2010.

În concluzie, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 313, 314 și 315 din C. proc. civ. - 1865, va admite recursul formulat, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care va soluționa unitar cauza, va ține seama de toate motivele invocate înaintea instanței de către părți și va avea în vedere problemele de drept dezlegate de instanța de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Consiliul Concurenței împotriva sentinței nr. 5266 din 21 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2015.