ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1252/2016

Decizia nr. 1252/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei;

Obiectul cererii;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18 octombrie 2010, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat anularea Deciziei pârâtului nr. 39 din 7 septembrie 2010 în ceea ce o privește sau, în subsidiar, reducerea amenzii stabilite în sarcina sa în cuantum de 422.868 lei.

În fapt, reclamanta a arătat ca în decizia contestată, pârâtul a reținut, în esență, că Societatea și alți agenți economici activi pe piața administrării private a fondurilor de pensii obligatorii se fac vinovate de săvârșirea unei înțelegeri anticoncurențiale, având ca obiect împărțirea clienților, faptă ce intră sub incidența art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii și menținerea deciziei sale ca legala și temeinica.

Soluția instanței de fond;

Prin sentința nr. 2037 din 21 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul B., s-a anulat Decizia B. nr. 39 din 7 septembrie 2010 în ceea ce o privește pe reclamantă și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 8,6 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că problema esențiala în speță este dacă împărțirea dublurilor, cauzate de două aderări făcute de aceeași persoana, între cele doua societăți la care acesta a făcut cereri de adeziune, reprezintă sau nu o împărțire a pieței care a avut în același timp ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței.

Pârâtul, chiar în decizia contestată a reținut la pct. 32 că piață relevanta a produsului/ serviciului este piața administrării private a fondurilor de pensii obligatorii (pilonul II), iar la punctul 34 că piața geografica relevanta este piața naționala.

Prin urmare, o împărțire a pieței se putea face în cazul de față prin stabilirea unor limite geografice în care să acționeze fiecare din cele 14 societăți reținute de către pârât că ar fi participat la înțelegerea anticoncurențiala, fie prin alte criterii de împărțire.

În speță, nu se poate retine o astfel de împărțire a pieței, iar împărțirea clienților are ca principal fundament opiniile exprimate de către aceștia prin cererile de aderare.

Prima instanță a reținut că nu poate fi vorba de împiedicarea concurenței, deoarece împărțirea la care se referă pârâtul avea loc după semnarea actelor de aderare, prin urmare concurența se manifestase deja.

Într-adevăr, persoana în cauză, consumatorul făcuse nu o alegere, ci două, iar aceasta alegere denotă doua aspecte, unul că persoana în cauză nu era hotărâtă, iar o a doua că opțiunea sa viza una dintre cele doua societăți și în niciun caz o alta.

Prin urmare, ceea ce încalcă dreptul consumatorului sunt dispozițiile din norme care stabilesc că în acest caz se trece la repartizarea aleatorie a persoanei care a formulat doua cereri de adeziune si nicidecum înțelegerea între cele 14 societăți invocată de pârât.

S-a mai reținut că nu este vorba nici despre o restrângere a concurenței, deoarece numărul societăților la care se putea adera nu era stabilit urmare a acestor înțelegeri si nici nu putea fi modificat astfel.

De asemenea, înțelegerea nici nu putea avea ca efect eliminarea de pe piață a unui concurent.

În fine, a apreciat judecătorul fondului că nu se poate retine nici o denaturare a concurenței contrar celor susținute de pârât.

Astfel, pârâtul nu a demonstrat si nici argumentat cu probe clare că în urma împărțirii dublurilor cauzate de înțelegerea celor 14 societăți poziția actorilor pe piață ar fi fost alta.

Oricum, dacă o astfel de situație ar fi avut loc, cei care ar fi avut de suferit ar fi fost tot cele 14 societăți și nu terțe societăți care ar fi fost afectate de aceasta înțelegere prin înlăturarea lor de pe piață.

Prin urmare, efectele împărțirii între cele 14 societăți nu prejudiciau în niciun fel opțiunea consumatorilor.

Dimpotrivă, normele emise de C. în ambele forme, referitoare la împărțirea aleatorie sunt cele care afectau concurența, deoarece fie o repartizare în mod egal între toate societățile, fie în funcție de numărul de aderări, procentul deținut de o societate, au ca rezultat ignorarea totala a opțiunilor consumatorilor deja exprimate, ceea ce reprezintă o denaturare a concurentei.

Dacă un consumator și-a exprimat opțiunea pentru două societăți, rezulta ca acesta a considerat ca numai la acele societăți dorea sa adere si nu la altele.

Întrucât prevederile art. 101 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene sunt asemănătoare în privința condiției privind efectul înțelegerilor, respectiv împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței, iar în precedent s-a arătat ca nu se poate reține în cauză acest efect, instanța de fond a constatat că nu sunt încălcate nici prevederile articolului invocat.

Recursul;

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul

B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, pârâtul a arătat, în esență, următoarele:

Sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii;

Se consideră greșită sentința pronunțată de Curtea de Apel București, potrivit căreia fapta administratorilor nu ar intra sub incidența art. 5 din Legea concurenței sau a art. 101 din Tratat întrucât nu ar avea la bază anumite criterii de împărțire a pieței/clientele ( precum,,stabilirea unor limite geografice în care să acționeze fiecare din cele 14 societăți reținute”); principalul fundament al împărțirii clienților fiind protejarea opiniilor exprimate de aceștia prin cererile de aderare; fiind grefată pe premise eronate sau incomplete.

Se arată că instanța de fond a reținut în mod greșit că împărțirea,,dublurilor” între 14 societăți de administrare private a fondurilor de pensii obligatorii ar fi constituit o măsură având ca unic scop și rezultat protejarea intereselor participanților, a căror opțiune,,viza una din cele două societăți (la care aceștia figurau cu acte de aderare - n.n.) și în niciun caz o alta”.

Sentința recurată face abstracție de cauzele reale care au condus la înregistrarea ,,dublurilor”.

Astfel, este evident, din probele administrate în cadrul investigației, că un participant este posibil să fi fost raportat că semnase un act de aderare cu un fond, în condițiile în care acesta nu-și exprimase o astfel de opțiune, această situație datorându-se agenților de marketing.

Unele întreprinderi prezente pe piață nu au fost de acord cu diverse criterii de împărțire a,,dublurilor” propuse de către părți (ce excedeau procedurii legale) întrucât nu serveau în realitate intereselor participanților.

În acest context, este evident ca,,dublurile” nu au fost câștigate exclusive prin eforturi proprii, în condiții de concurență corectă cu ceilalți administratori. Menționăm doar faptul că, în situația în care acestea se datorau agenților de marketing (și mai ales în cazul fraudelor) unul din fondurile la care un participant figura cu act de aderare nu câștigase respectivul participant în urma unui process concurențial.

Acordul administratorilor a avut obiect anticoncurențial;

Înțelegerea sancționată de către B., constând în împărțirea bilaterală de către administratorii fondurilor de pensii a participanților înregistrați în același timp la două fonduri de pensii (,,dubluri”), după regula 50%-50%, are vocația de a afecta concurența, vocație rezultată din analizarea mai multor aspect relevante pe care instanța de fond în mod greșit nu le-a evaluat.

Contextul legal incident, prin modul în care a reglementat procedura de aderare la acest sistem, precum și modalitatea de repartizare aleatorie a persoanelor care nu au aderat în cele patru luni, în care aveau obligația legală de a-și exprima opțiunea pentru un fond de pensii, sau nu și-au exprimat o opțiune în mod valabil, a urmărit, în mod corect:

- pe de o parte, să stimuleze concurența între administrator în vederea atragerii unui număr cât mai mare de participanți în perioada de aderare inițială, astfel încât piața să se formeze ca urmare a alegerii libere a fondului de pensii de către persoanele obligate să adere, iar nu ca urmare a unei repartizări aleatorii de către D.;

- pe de altă parte, să asigure o structură a noii piețe a administrării private a pensiilor obligatorii, respective o anumită poziție pe piață a fiecărui administrator, determinate de o concurență corectă între administratori și de opțiunea reală și legal exprimată a participanților.

Particularitățile pieței relevante;

Era deosebit de important ca participanții la fiecare fond de pensii să fie câștigați pe criterii corecte, în condițiile în care structura pieței, poziția principalilor actori pe piață (administratorii fondurilor de pensii) depindea direct de numărul de participanți validați pentru fiecare fond în parte.

Actele de aderare nu devin obligatorii, opozabile și nu conferă calitatea de participant decât la momentul validării acestora, validare subordonată exprimării unei voințe neechivoce, certe, apte să producă consecințe juridice, prin semnarea unui singur act de aderare. Până la acel moment, orice persoană este un potențial client al fondurilor de pensii.

Comportamentul pe piață al administratorilor

Conduita adoptată de părțile implicate este caracterizată de:

a) conștientizarea, de către acestea, încă înainte de începutul perioadei de aderare inițială, a iminentei disfuncționalităților pe piață și a posibilelor probleme generate de apariția dublurilor;

b) incertitudinea cu privire la numărul final de dubluri;

c) interesul față de situația dublurilor și față de soluția care ar fi trebuit aplicată în cazul acestora.

Probatoriul administrat în cauză relevă că părțile erau conștiente, chiar înainte de începutul perioadei de aderare.

La momentul realizării înțelegerii exista o incertitudine cu privire la numărul final de dubluri, care putea fi semnificativ, prin raportare la numărul total de participanți în perioada de aderare obligatorie.

Este irelevant numărul de dubluri care s-a împărțit în mod efectiv, acest aspect ținând de efectele concrete ale unei înțelegeri, efecte care, în cazul acordurilor restrictive prin obiect, nu au relevanța pentru incidența art. 5 alin. (1) din lege/art. 101 din Tratat, ci, cel mult, pentru individualizarea sancțiunii.

Administratorii erau deosebit de interesați să găsească o soluție la problema dublurilor (evident, alta decât cea instituită, pe criterii cu precădere concurențială, de legiuitor), interes ce rezultă din dezbaterile și corespondența purtată între administrator sau între aceștia și C.

Pentru societățile de administrare era eficient acest sistem de împărțire a,,dublurilor”, întrucât conducea la validarea participanților respectivi (în urma împărțirii, aceștia erau re-raportați de către un singur administrator, nemaifiind înregistrați ca ,,dubluri”), administratorii având posibilitatea de a-și concentra astfel toate resursele spre atragerea unor participanți noi.

Acordul încheiat între administratorii fondurilor private obligatorii a avut potențialul de afectare, respective de denaturare a concurenței pe piața administrării private a pensiilor obligatorii, potențial ce rezultă dintr-o serie de factori pe care instanța de fond în mod greșit nu i-a avut în vedere.

Piața analizată era o piață în formare, înțelegerea producându-se tocmai la momentul realizării structurii de stat a acesteia, mai precis la momentul realizării unor cote de piață care asigurau companiilor investigate o putere de piață inițială, dar stabilă.

În mod eronat a reținut prima instanță că în speță nu s-a realizat o împărțire a pieței sau clienților, fapte care, în opinia acesteia, se puteau manifesta doar prin stabilirea unor limite geografice în care să acționeze fiecare dintre cele 14 întreprinderi implicate sau prin alte criterii de împărțire.

Instanța de fond a reținut în mod greșit că acordul de împărțire a participanților care figurau ca,,dubluri” nu avea vocația de a afecta concurența pe piață, ci, cel mult, legislația specifică sectorului.

Prima instanță își fundamentează în mod greșit concluziile privind lipsa obiectului anticoncurențial pe prezumția că fondurile care au obținut clienți în urma împărțirii bilaterale a ,,dublurilor” reprezentau opțiunile clare de voință a acestora din urmă (participanții fiind, în opinia Curții de Apel București, câștigați astfel pe criterii concurențiale).

În măsura în care cotele de piață ale administratorilor urmau a fi obținute în condiții concurențiale corecte era firesc la finalul perioadei de aderare inițială să se opteze pentru o soluție de repartizare aleatorie, care să nu altereze structura pieței, rezultată pe principii concurențiale.

Prin urmare, legiuitorul, la momentul imediat următor finalizării procedurii de aderare inițială, a urmărit să păstreze avantajul concurențial al administratorilor care reușiseră prin eforturi proprii, inclusiv financiare și de strategie, să atragă un număr cât mai mare de participanți la fondurile pe care le administrau.

În mod greșit a reținut instanța de fond că înțelegerea sancționată nu ar reprezenta o încălcare a legii concurenței, ci a legislației specifice în domeniul administrării private a pensiilor obligatorii, domeniu în care autoritatea de concurență nu are competența de a interveni/constata și sancționa.

B. nu a constatat și sancționat încălcarea normelor incidente în materia pensiilor private, ci încălcarea normelor incidente în materie de concurență, respectiv art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a art. 101 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene, printr-o înțelegere ce avea vocația:

- de a falsifica structura concurențială a unei piețe noi, în formare (la momentul de start al acesteia);

- de a descuraja concurenții ce înțelegeau să respecte regulile stabilite prin reglementările specifice și să investească resursele necesare verificării voinței reale a persoanelor înregistrate ca dubluri;

- de a afecta interesele participanților la fondurile de pensii private.

Față de aceste aspecte, se consideră că instanța de fond a reținut în mod greșit că înțelegerea constatată și sancționată prin Decizia nr. 39/2010 nu intra sub incidența art. 5 alin. (1) lin Legea concurenței și a art. 101 din Tratat.

Reclamanta SC A. SA a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată.

Considerentele și soluția instanței de recurs;

Înalta Curte, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate și normele legale incidente, reține că acesta este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Instanța de fond, prin sentința recurată a admis acțiunea reclamantei și a anulat Decizia nr. 39 din 7 septembrie 2010 în privința acesteia, exonerând-o de plata amenzii contravenționale în cuantum de 422.868 lei.

Prin Decizia nr. 39/2010 din 7 septembrie 2010, B. a aplicat amenzi unui număr de 14 societăți care administrează fonduri de pensii private, printre care figurează și reclamanta, din cauza unor acorduri încheiate între aceste societăți și care vizează repartizarea clienților/dublurilor. Aceste acorduri priveau persoane care au semnat două acte de aderare la fonduri de pensii private diferite, în perioada de aderare inițială la aceste fonduri. Potrivit B., prin încheierea unor asemenea acorduri, fondurile de pensii în cauză au repartizat aceste persoane (denumite în continuare „dubluri”) în cote egale între ele și au urmărit astfel să evite împărțirea acestora de către D.

În esență, prima instanță a reținut că acordul de împărțire a „dublurilor” nu se înscrie în sfera ilicitului concurențial și, prin urmare, nu au fost încălcate dispozițiile art. dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, respectiv art. 101 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene.

Instanța de recurs, contrar argumentelor reclamantei reținute de instanța de fond, apreciază însă că fapta reținută în cuprinsul deciziei contestate reprezintă o înțelegere cu obiect anticoncurențial care se supune interdicției prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, respectiv art. 101 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene.

Dispozițiile Legii concurenței nr. 21/1996, republicată (r1), cu modificările și completările ulterioare, în perioada de referință, prevedeau:

Art. 5 alin. (1) lit. c): „(1) Sunt interzise orice înțelegeri, exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

c) împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări și achiziții ori pe alte criterii”.

Ulterior art. 5 alin. (1) lit. c) a fost modificat prin O.U.G. nr. 75/ 2010, din 30 iunie 2010,

privind modificarea și completarea Legii concurenței nr. 21/1996

, având următorul cuprins:

Art. 5.

„(1) Sunt interzise orice înțelegeri între întreprinderi, orice decizii ale asociațiilor de întreprinderi și orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care:

c)

împart piețele sau sursele de aprovizionare;”

Dispozițiile dreptului Uniunii Europene relevante în cauză, respectiv art. 101 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene prevăd: „(1) Sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune și, în special, cele „c) care împart piețele sau sursele de aprovizionare”.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurentei, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

- existenta a cel puțin doua întreprinderi sau asociații de întreprinderi;

- existenta unei înțelegeri, a unei decizii sau a unei practici concertate;

- înțelegerea să aibă ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piață.

Referitor la primele doua condiții se reține că acestea sunt îndeplinite, în cauză fiind dovezi în acest sens care nu au fost infirmate în vreun fel.

De altfel, instanța de fond a statuat, în cuprinsul sentinței recurate că „nu s-a contestat starea de fapt și existența înțelegerii incriminate, ci doar reținerea acesteia ca fiind contrară normelor de concurență”.

În ceea ce privește cea de-a treia condiție, referitoare la obiectul sau efectul înțelegerii de restrângere, împiedicare sau denaturare a concurentei, Înalta Curtea apreciază că se impune a sublinia că obiectul și efectul anticoncurențial sunt condiții alternative iar nu cumulative.

În ceea ce privește obiectul anticoncurențial, respectiv capacitatea înțelegerii de împărțire a „dublurilor” de a denatura concurenta, se constată că la momentul realizării acordului, piața administrării private a pensiilor obligatorii era o piață în formare, ale cărei baze au fost constituite într-o perioada redusă de timp (4 luni).

În acest context, era deosebit de important ca participanții la fiecare fond să fie câștigați pe criterii corecte, în condițiile în care structura pieței, poziția principalilor actori pe piață (administratorii fondurilor de pensii) depindea direct de numărul de participanți validați pentru fiecare fond în parte.

Or, acordurile în discuție în litigiu, au fost concepute și încheiate înainte chiar de punerea în aplicare a procesului de aderare a persoanelor vizate la unul dintre fondurile de pensii private. Aceste societăți au preconizat că numeroase persoane urmau să se afilieze nu doar la un singur fond de pensii, ci la mai multe fonduri de pensii.

Referitor la obiectivul urmărit prin fondurile de pensii private în cauză, se impune a constata că acordurile de repartizare a “dublurilor” aveau ca scop afilierea persoanelor vizate la un cerc limitat de operatori, contrar normelor legale aplicabile și, prin urmare, în detrimentul altor societăți active în sectorul economic în discuție în litigiul principal.

Astfel, înțelegerea constatată viza, așadar, consolidarea poziției pe piața relevantă a fiecăruia dintre aceste fonduri de pensii private în raport cu cea a concurenților săi care nu au participat la practicile concertate în discuție.

Prin urmare, aceste acorduri urmăreau un obiectiv vădit contrar bunei funcționări a concurenței normale.

În concluzie, analizând înțelegerea administratorilor de împărțire a "dublurilor", în mod corect Consiliul Concurentei a constatat că, în contextul particularităților pieței pe care s-a realizat înțelegerea, aceasta avea obiect anticoncurențial, prin capacitatea sa concretă și reală de a denatura concurența pe piața pensiilor private obligatorii și de a afecta interesele participanților.

Referitor la incidența art. 101 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene, se reține că înțelegerea/acordul a fost aptă (t) să afecteze comerțul între statele membre, având în vedere situația de fapt reținută și conținutul textul articolului 101 din Tratat citat/menționat anterior.

De altfel, urmare a întrebării preliminare formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în cauza privind pe E. - SC A. SA împotriva B., care a vizat anularea Deciziei nr. 39/2010, Curtea de Justiție a Uniunii Europene în data de 16 iulie 2015 în cauza C-172/14 a statuat, prin hotărârea pronunțată că:”Articolul 101 alineatul (1) din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că acorduri de împărțire a clienților precum cele încheiate între fonduri de pensii private în cauza principală constituie o înțelegere care are un obiect anticoncurențial, fără ca numărul de clienți vizați de aceste acorduri să poată fi relevant în scopul aprecierii condiției referitoare la restrângerea concurenței în cadrul pieței interne.”

Interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene a normei de drept european dată în cadrul procedurii trimiterii preliminare este obligatorie pentru instanța națională sub toate aspectele menționate în cuprinsul acesteia.

În concluzie, față de toate aceste considerente, Decizia nr. 39/2010 este corectă sub aspectul reținerii unei încălcări anticoncurențiale în ceea ce o privește pe reclamantă.

În altă ordine, se constată din cuprinsul sentinței recurate că instanța de fond a analizat exclusiv aspectele care țineau de calificarea faptei constând în “împărțirea dublurilor” ca fiind o încălcare a regulilor de concurență, fără a analiza în vreun fel motivele invocate de reclamantă care țineau de stabilirea/aplicarea/reducerea amenzii contravenționale și nici apărările autorității de concurență.

Pentru respectarea principiului contradictorialității și pentru a nu lipsi părțile, în special autoritatea de concurență de posibilitatea de a avea un control judiciar asupra aspectelor de fapt și de drept care ar putea fi reținute în sensul reducerii amenzii contravenționale, în măsura în care instanța de recurs ar rejudeca cauza, se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Însă, cu privire la amenda aplicată, în fața instanței de recurs s-a invocat beneficiul dublului grad de jurisdicție.

Reclamanta-intimată considera că suma stabilită în sarcina Societății cu titlu de sancțiune este nelegal calculată, dispozițiile legale incidente fiind greșit interpretate, respectiv aplicate.

Deși în cuprinsul deciziei nu exista nicio mențiune expresă cu privire la modul de calcul al sumei stabilite ca sancțiune, în urma calculelor efectuate de Societate a rezultat că suma de 422.868 lei a fost obținută prin raportare atât la valoarea activelor administratorului fondurilor (i.e. SC A. SA), cât și la cele ale fondului administrat de aceasta.

Or, în conformitate cu dispozițiile legale incidente, valoarea de referință pentru stabilirea sancțiunii era exclusiv cea a valorii activelor administratorului. Prin urmare în cazul de față amenda trebuia aplicată la a zecea parte din valoarea activelor administratorului.

Referitor la cadrul legal incident, instanța de recurs reține că la data adoptării hotărârii plenului B. în cadrul deliberărilor din data de 4 august 2010, prin care s-a constatat și dispus sancționarea înțelegerii anticoncurențiale, în vigoare se afla Legea concurenței nr. 21/1996 republicată.

Aplicarea și individualizarea amenzii în ceea ce o privește pe reclamantă s-a făcut în raport de dispozițiile art. 51, art. 65 din Legea concurenței precum și de Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor prevăzute la art. 56 din Legea concurenței nr. 21/1996, aspecte necontestate în cauză, iar Decizia nr. 39 a fost emisă la 7 septembrie 2010 de B.

Însă ulterior acestui fapt, cât și celui când au avut loc audierile în fața plenului B. în cauza de față (26-27 iulie 2010) și data emiterii Deciziei nr. 39 din 7 septembrie 2010, Legea concurenței nr. 21/1996 a fost modificată prin O.U.G. nr. 75 din 30 iunie 2010 privind modificarea și completarea Legii concurenței nr. 21/1996, fiind modificate inclusiv dispozițiile legale avute în vedere de B. la aplicarea sancțiunii contravenționale.

Astfel, față de aceste împrejurări se constată că stabilirea/determinarea amenzii s-a făcut cu aplicarea greșită a prevederilor Legii concurenței, urmare a neaplicării legii contravenționale mai favorabile, respectiv a dispozițiilor legale incidente în forma modificată și completată prin O.U.G. nr. 75/2010.

Prin urmare, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la aceeași instanță, care v-a analiza și stabili dacă amenda aplicată reclamantei corespunde cerințelor O.U.G. nr. 75/2010.

În concluzie, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 315 C. proc. civ. - 1865, va admite recursul formulat, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care va soluționa unitar cauza, va ține seama de toate motivele invocate înaintea instanței de către părți și va avea în vedere problemele de drept dezlegate de instanța de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B. împotriva sentinței nr. 2037 din 21 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2016.