Decizia nr. 3791/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Soluțiile instanței de fond 1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală (denumită în continuare ANAF) și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei de impunere nr. F-MC-314/31.08.2011, a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 31.08.2011 și a Deciziei nr. 441 din 21.11.2011 în ceea ce privește respingerea contestației administrative a societății reclamante; obligarea pârâtelor la rambursarea sumei de 2. 379.352 RON reprezentând TVA deductibil aferentă serviciilor achiziționate de la societatea reclamantă. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut, în esență, că actele administrative contestate sunt nelegale. Astfel, a arătat că în raport cu prevederile art. 7, 126, 133, 145, 146, 150-157 din C. fisc., Directiva 112/2006/CE și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în speță sunt îndeplinite cerințele pentru exercitarea dreptului de deducere a T.V.A., precizând că în mod greșit organele de control au recalificat raportul juridic dintre prestator și societate, în cadrul contractelor de consultanță FN din 01.01.2010 și FN din 29.05.2007 și au refuzat să recunoască efectul probant al documentelor justificative prezentate în legătură cu prestarea efectivă a serviciilor în discuție. 1.

Prin întâmpinare, Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea acțiunii, arătând că reclamanta nu are drept de deducere a TVA aferentă facturilor reprezentând servicii de consultanță, în condițiile în care serviciile de care a beneficiat societatea sunt servicii de coordonare și monitorizare a afacerii de către asociatul unic, respectiv sunt activități pentru care nu poate fi cerută o remunerație. În opinia sa, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare. Totodată, a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii, în ceea ce privește solicitarea reclamantei de anulare a punctului 2 din Decizia nr. 441 din 21 noiembrie 2011 (pentru suma de 12.970 RON reprezentând TVA). 1.

Prin sentința nr. 1055 din 20.03.2013, Curtea de Apel București a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, și a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea Deciziei nr. 441 din 21.11.2011 și a Deciziei de impunere nr. F-MC 314 din 31.08.2011 cu privire la suma de 2.379.352 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată, obligând pârâtele la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 33.857,84 RON. 1.

Prin Decizia nr. 1640 din 28 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamantă, a casat sentința recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, având în vedere că nu au fost depuse la dosar documente care să ateste prestarea efectivă a serviciilor, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului. 1.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în fond după casare, prin sentința nr. 501 din 24 februarie 2015, a anulat Decizia 441 din 21 noiembrie 2011 și Decizia de impunere nr. F-MC- 314 din 31 august 2011 cu privire la suma de 2.379.352 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar la plată, obligând pârâtele la 42112,15 RON cheltuieli de judecată către reclamantă. 1.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Din înscrisurile depuse la dosar, a rezultat cu certitudine prestarea serviciilor de consultanță contractate de reclamantă, fiind confirmate concluziile raportului de expertiză efectuat în primul ciclu procesual. Astfel, prima instanță a reținut că serviciile de consultanță prestate de reclamantă au avut la bază contractele încheiate în data de 29 .05.2007 și 01.01.2010. Pentru aceste contracte s-au emis atât facturi, cât și rapoarte de activitate în conformitate cu clauzele contractuale cu precizarea numelui consultanților, a numărului de zile de consultanță și a tipului de consultanță efectuat, serviciile facturate fiind servicii de consultanță prestate pentru realizarea mai multor cinematografe de tip B.. În cadrul rapoartelor de activitate au fost detaliate toate serviciile prestate și constatările pe care le-au făcut consultanții, acestea fiind necesare pentru activitatea reclamantei. Facturile emise de către S.C. C. cuprind elementele prevăzute de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., iar rapoartele de activitate au fost emise concomitent cu facturile, în conformitate cu prevederile contractuale, fapt confirmat prin prezentarea traducerilor acestor acte. Afirmația organelor fiscale potrivit căreia serviciile facturate ar reprezenta activități de coordonare și monitorizare a afacerii realizate de asociatul unic, servicii pentru care nu se poate pretinde plata unei remunerații sunt nefondate. În raport cu prevederile pct. 41 din H.G. nr. 44/2004, s-a reținut că serviciile contractate de reclamantă erau necesare acesteia pentru realizarea obiectului său de activitate, fiind justificate de aceasta, prin lipsa de experiență specifică în domeniul construirii și exploatării cinematografelor de tip B. Nu s-a dovedit și nu se poate reține nici cu titlu de prezumție faptul că, în lipsa raporturilor existente între reclamantă și firma C., reclamanta nu ar fi contractat serviciile cuprinse în rapoartele de activitate din anii 2007-2010 și facturate de firma din Olanda. În condițiile în care serviciile prestate au fost contractate în scopul realizării unor operațiuni taxabile, prima instanță a reținut că reclamanta este îndreptățită la deducerea imediată a TVA-ului care trebuie plătit la stat, în speță fiind aplicabil mecanismul de taxare inversă, în conformitate cu prevederile art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003. De altfel, în situația în care reclamantei nu i s-ar recunoaște caracterul deductibil al TVA-ului, sub motiv că serviciile nu au fost prestate în mod efectiv, ar trebui să se înlăture și obligația de colectare a TVA astfel încât, în condițiile în care se aplică mecanismul taxării inverse, reclamantei nu i s-ar putea imputa plata TVA colectată pe care are obligația să o evidențieze în decont odată cu TVA deductibilă. Cu alte cuvinte, în condițiile în care, prin mecanismul taxării inverse reclamanta a evidențiat în decont atât taxa considerată colectată cât și taxa deductibilă, anularea taxei deductibile ar atrage și anularea taxei colectate, efectul fiscal fiind unul neutru. 1.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1330 din 12 mai 2015, a admis cererea de completare a sentinței civile nr. x din 24 februarie 2015, reținând, în esență, următoarele: Prin acțiunea principală reclamanta a solicitat și restituirea sumelor achitate în baza actelor contestate, iar prin dispozitivul sentinței nr. 501 din 24.02.2015 instanța a omis să se pronunțe în mod explicit asupra acestui capăt de cerere, deși a admis în totalitate acțiunea. În aceste condiții, în raport cu prevederile art. 2812 din C. proc. civ., prima instanță a admis cererea și a dispus completarea dispozitivului sentinței menționate. În ceea ce privește soluția pe fond, judecătorul fondului a reținut că, în condițiile în care prin sentința nr. 501/2015 a fost anulată decizia de impunere nr. F-MC- 314 din 31 august 2011 cu privire la suma de 2.379.352 RON, nu mai există un titlu pentru plata acesteia, impunându-se restituirea sumelor achitate în baza deciziei anulate. 2. Recursurile exercitate Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 501 din 24.02.2015 și a sentinței nr. 1330 din 12.05.2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 3041 și art. 312 alin. (3) din C. proc. civ.. În motivarea căii de atac formulată împotriva sentinței civile nr. 501 din 24.02.2015 recurenta a adus, în esență, următoarele critici sentinței atacate: I. Hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește suma de 2.379.352 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată. Din cuprinsul dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, coroborare cu cele ale pct. 41 din H.G. nr. 444/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., autoritatea fiscală are dreptul să recalifice orice tranzacție care are scop parțial sau exclusiv fiscal. Societatea reclamantă nu avea drept de deducere a TVA aferentă facturilor reprezentând servicii de consultanță în condițiile în care serviciile de care a beneficiat sunt servicii de coordonare și monitorizare a afacerii de către asociatul unic, respectiv sunt activități pentru care nu poate fi cerută o remunerație. În acest context, a susținut recurenta, nu există o bază impozabilă și nu se pot încadra ca achiziții a căror TVA putea fi dedusă în sensul art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, serviciile nefiind achiziționate având ca destinație utilizarea în cadrul operațiunilor taxabile. De asemenea, recurenta a arătat că în raport de dispozițiile art. 150 alin. (1) lit. b), coroborate cu cele ale art. 133 alin. (2), art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în situația prezentată de reclamantă, conform căreia a beneficiat de serviciile consultanților și alte servicii similare prestate de o persoană impozabilă care nu este stabilită în România, acesteia îi reveneau obligația de plată a TVA cât și cea de a evidenția în decontul de TVA, atât taxa colectată, cât și taxa deductibilă, taxa aferentă bunurilor și serviciilor achiziționate în beneficiul său. II. Hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește obligarea pârâților la plata sumei de 42.112,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Recurenta a susținut că nu s-a aflat în culpă procesuală și nici nu a avut o atitudine care să justifice obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, în raport cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de fond trebuia să micșoreze cuantumul onorariului de avocat întrucât acesta nu are un caracter rezonabil în raport cu amplitudinea și activitatea depusă. Recurenta ANAF, în motivarea recursului împotriva sentinței civile nr. 1330 din 12.05.2015, a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. În esență, a arătat că modalitatea de restituire a sumelor de la buget este supusă unei proceduri speciale, reglementată de prevederile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, care nu a fost urmată în cauză, astfel că instanța de fond trebuia să respingă cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. x/2015, ca inadmisibilă. Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ANAF împotriva sentinței nr. 501/2015, în principal, pe cale de excepție, ca lipsit de interes, și, în subsidiar, ca nefondat iar în ceea ce privește recursul împotriva sentinței nr. 1330/2015, ca nefondat. În susținerea excepției lipsei de interes a recursului formulat împotriva sentinței nr. 501/2015, intimata a arătat că ANAF nu justifică un interes născut, actual și legitim, întrucât prin motivele de recurs aceasta nu critică soluția pronunțată cu privire la motivul de nulitate a deciziei de impunere referitor la mecanismul taxării inverse, soluția asupra acestui aspect având autoritate de lucru judecat, iar sentința de anulare a actelor administrative produce efecte ca urmare a admiterii celui de-al doilea motiv de nulitate. Intimata a menționat că soluția pronunțată de prima instanță pe fondul cauzei este legală și temeinică întrucât în mod corect s-a reținut că achizițiile efectuate de societate îndeplinesc condițiile de deductibilitate a TVA și că este aplicabil mecanismul taxării inverse, iar serviciile pentru care se aplică mecanismul acestei taxări nu pot determina un cost cu TVA nedeductibilă pentru beneficiar. Referitor la cheltuielile de judecată s-a arătat că acestea în mod corect au fost stabilite în sarcina ANAF, dispunându-se obligarea acesteia să le plătească. În ceea ce privește cererea de completare a dispozitivului admisă prin sentința nr. 1330/2015, intimata a susținut că în mod corect a fost admisă în raport cu dispozițiile art. 2812 C. proc. civ., iar restituirea sumei de 2.379.352 RON este o consecință a anulării actelor administrative fiscale, ANAF neinvocând excepția inadmisibilității cererii formulate în acest sens. 3. Considerentele și soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând excepția lipsei de interes invocată de recurenta-reclamantă în ceea ce privește recursul formulat de ANAF împotriva sentinței nr. 501/2015, apreciază că aceasta nu este întemeiată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare: Intimata-reclamantă a susținut fără temei că sentința de anulare a actelor administrative produce efecte, urmare a admiterii cererii celui de-al doilea motiv de nulitate reținut de instanța de fond, respectiv aplicarea mecanismului taxării inverse, cu privire la care în recursul ANAF nu se regăsește nicio critică. Examinându-se sentința recurată, se constată că instanța de fond a analizat legalitatea actelor administrative fiscale contestate în raport cu argumentele reclamantei în susținerea solicitării de anulare a acestora, iar aplicabilitatea mecanismului taxării inverse nu a fost și nu putea fi analizat independent/autonom de situația fiscală cu referire la serviciile de consultanță care au generat obligațiile fiscale impuse reclamantei. Mai mult, se constată din analiza recursului formulat de recurenta ANAF împotriva sentinței menționate anterior, că aceasta a susținut că hotărârea instanței de fond care a vizat anularea Deciziei nr. 441/2011, a Deciziei de impunere nr. F-MC-314 din 31.08.2011 în ceea ce privește suma de 2.579.352 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar, a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind expuse și argumentele în acest sens, inclusiv cu referire la modul de evidențiere a TVA, atât colectată cât și deductibilă de către persoana impozabilă, respectiv reclamanta în cauza de față. Referitor la recursul formulat de ANAF împotriva sentinței nr. 501/2015, instanța de recurs apreciază că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Astfel cum rezultă din actele dosarului și din expunerea rezumativă de la pct. 1 al prezentei decizii, societatea reclamantă a fost supusă unei inspecții fiscale având ca obiect soluționarea cererii de rambursare a TVA, formulată în temeiul deconturilor înregistrate în perioada octombrie 2007 - ianuarie 2011, fiindu-i respins dreptul de deducere a sumei de 2.379.352 RON reprezentând TVA aferentă serviciilor achiziționate de la prestator. Reclamanta a formulat acțiune la instanța de contencios administrativ care a vizat anularea Deciziei de impunere nr. F-MC 314 din 31.08.2011 și RIF nr. F-MC 142 din 31.08.2011, a Deciziei nr. 441 din 21.11.2011 de respingere a contestației administrative, obligarea ANAF la rambursarea sumei de 2.379.352 RON reprezentând TVA deductibilă, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Instanța de fond, după casare, prin sentința nr. 501/2015 a admis acțiunea reclamantei și a anulat Decizia nr. 441/2011 și Decizia de impunere nr. 314/2011 cu privire la suma de 2.379.352 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată și a obligat pârâtele la 42.112,15 RON cheltuieli de judecată către reclamantă. S-a reținut că serviciile contractate de reclamantă erau necesare acesteia pentru realizarea obiectului său de activitate, fiind justificate prin lipsa de experiență în domeniul construirii și exploatării cinematografelor de tip B., că au fost contractate în scopul realizării unor operațiuni taxabile, fiind aplicabil în speță mecanismul de taxare inversă în conformitate cu prevederile art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003. În recursul formulat, autoritatea fiscală pârâtă a susținut că în mod corect au fost recalificate tranzacțiile care au scop parțial sau exclusiv fiscal și reclamanta nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA în sumă de 2.379.352 RON, în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, coroborate cu prevederile pct. 41 din H.G. nr. 44/2004, art. 145 alin. (2), art. 150 alin. (1) lit. b), art. 133 alin. (2) lit. g), art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003. În cauză, problema de drept care se impune a fi dezlegată este dacă S.C. A. S.R.L. avea drept de deducere TVA aferentă facturilor reprezentând servicii de consultanță, emise urmare a contractelor încheiate cu C. Necontestat este faptul că S.C. A. S.R.L. are ca asociat unic pe C. Conform art. 12 din Actul constitutiv, societatea este condusă de administratorii numiți de asociatul unic. Între S.C. A. S.R.L. și C. s-au încheiat contractele FN din 29.05.2007 și contractul de consultanță în construcții FN din 1.01.2010, însoțite de anexe. Contractul FN din 29.05.2007 a avut ca obiect: obiective financiare și de planificare, servicii arhitecturale și de proiectare și servicii de supraveghere și coordonare. Contractul FN din 01.01.2010 a avut ca obiect: prevederi financiare și planificare, servicii de arhitectură și proiectare și servicii de monitorizare și coordonare. De asemenea, necontestat este că în perioada inspecției fiscale, octombrie 2007 - ianuarie 2011, societatea a avut încheiate contracte de administrate cu mai mulți administratori cât și contracte cu managerul financiar, unde sunt prevăzute și obligațiile administratorilor, toate acestea fiind evidențiate în raportul de inspecție fiscală din 31.08.2011. Printre obligațiile legale și contractuale ale administratorilor societății au fost menționate în contractele de administrare încheiate următoarele: să ducă la îndeplinire obiectivele și criteriile de performanță ale societății, reprezentarea societății comerciale în relațiile cu terțe persoane fizice sau juridice, încheia acte juridice în numele și pe seama societății comerciale, conform legii, promovează și asigură întocmirea în termen a documentațiilor necesare desfășurării în condiții normale a activității societății. De asemenea, managerului financiar, conform Contractului de muncă nr. 4634 din 9.06.2006, conform fișei postului i-au revenit, printre altele, următoarele obligații: este responsabil cu păstrarea relațiilor cu terții, responsabil pentru eficientizarea folosirii resurselor prin controlul atent asupra costurilor. Nici la fond și nici în recurs nu au fost contestate/infirmate aceste aspecte reținute de organele fiscale. Conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare: "(1) La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției". Potrivit pct. 41 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.: "În cazul serviciilor de administrare și conducere din interiorul grupului se au în vedere următoarele: a) între persoanele afiliate costurile de administrare, management, control, consultanță sau funcții similare sunt deduse la nivel central sau regional prin intermediul societății-mamă. în numele grupului ca un tot unitar. Nu poate fi cerută o remunerație pentru aceste activități, în măsura în care baza lor legală este relația juridică care guvernează forma de organizare a afacerilor sau orice alte norme care stabilesc legăturile dintre entități. Cheltuielile de această natură pot fi deduse numai dacă astfel de entități furnizează în plus servicii persoanelor afiliate sau dacă în prețul bunurilor și în valoarea tarifelor serviciilor furnizate se iau în considerare și serviciile sau costurile administrative. Nu pot fi deduse costuri de asemenea natură de către o filială care folosește aceste servicii luând în considerare relația juridică dintre ele, numai pentru propriile condiții, ținând seama că nu ar fi folosit aceste servicii dacă ar fi fost o persoană independentă". Față de aceste dispoziții legale și în raport cu actele dosarului și contractele/documentația privind serviciile despre care s-a susținut că a beneficiat societatea reclamantă, depuse la dosarul cauzei, după casare, se reține că se confirmă aspectele reținute de organele fiscale atât în Raportul de inspecție fiscală nr. F-MC 142 din 31.08.211 cât și în cuprinsul Deciziei nr. 441 din 21.11.2011, în sensul că unele dintre serviciile contractate (pregătirea și finalizarea bugetelor, desfășurarea negocierilor, monitorizarea evoluției zilnice a construirii proiectelor sălilor de cinema) sunt de natura obligațiilor pe care le au cei patru administratori și managerul financiar al S.C. A., respectiv sunt activități pentru care nu poate fi cerută o remunerație, iar în acest contest rezultă că nu există o bază impozabilă și nu se pot încadra ca achiziții a căror TVA putea fi dedusă în sensul art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, fiind neîntemeiate susținerile reclamantei cu privire la aceste aspecte. Prin urmare, având în vedere situația de fapt reținută cât și dispozițiile legale citate/menționate anterior, rezultă că în mod corect autoritatea fiscală a recalificat tranzacțiile cu scop parțial sau exclusiv fiscal în cauză. În altă ordine, conform art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, stipulează: "(2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile". Potrivit acestor prevederi legale, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă TVA aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să-i fie livrate și pentru prestările de servicii care i-au fost prestate sau urmează să-i fie prestate de o persoană impozabilă dacă bunurile și serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile. Justificarea serviciilor ca fiind destinate operațiunilor taxabile revine persoanei impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată care a achiziționat serviciile respective. Societatea reclamantă nu a justificat și nici nu a dovedit necesitatea prestării serviciilor de consultanță în raport cu aceste dispoziții legale. Din cuprinsul contractelor încheiate de reclamantă cu C. nu rezultă cuantificarea prestațiilor și date certe ale termenelor de execuție, tarifele negociate și acceptate de părți pentru o justă apreciere/comensurare a serviciilor prestate. De asemenea, nu au fost infirmate constatările organelor fiscale din cuprinsul actelor contestate, care sunt confirmate și în raport cu documentele prezentate de societate, inclusiv în instanță, că activitatea de consultanță pretins efectuată de C. în ceea ce privește alegerea filmelor, a dimensiunilor ecranului, alegerea distribuitorilor de filme, pregătirea programului pentru rularea filmelor, a dimensiunilor ecranului, alegerea distribuitorilor de filme, pregătirea programului pentru rularea filmelor, achiziția de echipamente de proiecție, monitorizarea instalării scaunelor, s-a efectuat sub responsabilitatea societății furnizoare, precum și a administratorilor și salariaților intimatei-reclamante; că pentru alegerea filmelor, dimensiunea ecranului, alegerea distribuitorilor de filme, pregătirea programului de rulare a filmelor, intimata-reclamantă are angajați în acest sens, etc. De altfel, nu a fost dovedită nici prestarea efectivă a serviciilor în folosul activității reclamantei, întrucât serviciile de care a beneficiat sunt servicii de coordonare și monitorizare a afacerii de către asociatul unic, transpusă sub diverse forme, inclusiv corespondența cu administratorii societății privind activitatea desfășurată de aceștia, conform obligațiilor ce le reveneau. Mai mult, simpla descriere a activității prestate de către administratorul societății nu dovedește nici necesitatea și nici prestarea efectivă a serviciilor către beneficiar, fiind necesare atât documente ale prestatorului cât și documente de confirmare ale beneficiarului în acest sens, care nu se regăsesc la dosarul cauzei, care să satisfacă exigențele legale în acest scop. Referitor la TVA deductibilă, rezultă din cuprinsul actelor administrative fiscale contestate că reclamantei i-au fost acceptate la rambursare în perioada controlului sume de bani reprezentând TVA deductibilă, nefiindu-i însă acceptată suma de 2.392.322 RON TVA ca deductibilă din care 2.379.352 RON TVA servicii achiziționate de la C. pentru neîndeplinirea condițiilor legale, situație ce nu a fost infirmată în vreun fel. Astfel, nu se poate reține susținerea reclamantei că nu a beneficiat/i-a fost încălcat dreptul de deducere a TVA. În concluzie, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte reține că este fondat recursul formulat împotriva sentinței nr. 501/2015, că actele administrative fiscale contestate sunt legale, acțiunea reclamantei este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, soluția instanței de fond fiind netemeinică și nelegală, fiind incidente dispozițiile art. 3041 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de soluția de respingere a acțiunii reclamantei, nu se mai impune obligarea pârâtei la cheltuielile de judecată, fiind de prisos analiza criticilor sub acest aspect. În altă ordine, dată fiind soluția pe fondul cauzei, se impune și respingerea cererii de completare a dispozitivului, actele administrative fiscale fiind confirmate de instanța de recurs. Mai mult, în ceea ce privește restituirea sumelor de la buget, este aplicabilă procedura prevăzută de dispozițiile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, ce nu a fost urmată în cauză, astfel că fără temei legal a fost dispusă restituirea sumelor achitate în temeiul deciziei de impunere. Astfel, Înalta Curte, reține că este fondat și recursul împotriva sentinței nr. 1330/2015, care va fi admis. Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va admite recursurile, va casa sentințele recurate și va respinge cererile formulate de reclamantă ca neîntemeiate.