ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 106 din 24.07.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Fetești a hotărât următoarele:

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic art. 396 alin. (10) C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 8 luni pentru săvârșirea infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția (faptă săvârșită în perioada 2011-2013).

În baza art. 83 C. pen. a dispus amânarea aplicării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit potrivit disp. art. 84 C. pen., care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii.

A încredințat supravegherea inculpatului Serviciului de Probațiune Constanța.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen. a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 85 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului respectarea următoarei obligații:

- să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 40 de zile, la căminul pentru persoane vârstnice și Direcția pentru Gospodărire Comunală din cadrul Primăriei Constanța.

A atras atenția inculpatului asupra cazurilor de revocare a amânării pedepsei prevăzute de art. 88 alin. (1) și (3) C. pen.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, sub aspectul împrejurărilor faptice de interes pentru soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, în esență, că, după ce, în anul 2010, inculpatul A. (care deținea funcția de agent de poliție) a întrebat-o pe martora denunțătoare B. dacă este de acord să înființeze o societate comercială pe care să o administreze el în fapt, întrucât calitatea de polițist nu-i permitea să fie administrator de firmă, aceasta din urmă a înființat S.C. C. S.R.L. Călărași, având ca obiect de activitate transportul de deșeuri feroase și neferoase și, respectiv, comercializarea de furaje pentru păsări.

Ulterior inființării firmei, martora B., acționar și administrator al societății, l-a împuternicit pe A. să reprezinte societatea în relația comercială cu S.C. D. S.A. Călărași.

Astfel, în baza împuternicirii nr. 1 din 01.08.2011, inculpatul A. a fost împuternicit să reprezinte S.C. C. S.R.L. în relația cu S.C. D. S.A., mandat în virtutea căruia a semnat actele adiționale: nr. 1 din 01.09.2011, nr. 2 din 01.11.2011, nr. 3 din 21.12.2011, nr. 4 din 01.04.2012, nr. 5 din 01.07.2012 și nr. 6 din 03.01.2013, prin care s-a prelungit durata contractului de prestări servicii nr. x/22.07.2011, încheiat de firmă cu S.C. D. S.A. Călărași.

De asemenea, inculpatul A. a semnat Minuta nr. 2 din contractul de prestării servicii nr. x/22.07.2011, prin care S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.A. Călărași au convenit asupra bazei de calcul a prețurilor pentru transportul de mărfuri și tarifele utilizate pentru facturarea serviciilor de transport.

Totodată, inculpatul a încheiat și semnat, de asemenea, Minutele nr. 4, nr. 5, nr. 6, nr. 7, nr. 8, nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 14, nr. 16, nr. 17 și nr. 18 din 22.07.2011, prin care s-a stabilit tariful pentru rutele de transport efectuate.

Conform Minutelor nr. 2308/04.07.2012, nr. 2353/06.07.2012, nr. 749/05.03.2012, nr. 2534/07.09.2011, nr. 2010/18.07.2011 și nr. 2417/26.08.2011, toate semnate de către inculpatul A., au fost stabilite prețuri per tonă și marja de cântărire ori prețul per km pentru transportul rutier efectuat de S.C. C. S.R.L.

Tot inculpatul este cel care a facturat prestările de servicii, semnătura sa regăsindu-se pe facturile: nr. x 10/06.11.2012; 111/125.11.2012; 112/12.11.2012; 109/30.10.2012; 107/29.10.2012; 100/11.10.2012; 99/09.10.2012; 98/03.10.2012; 97/03.10.2012.

Deopotrivă, inculpatul A. a figurat cu specimen de semnătură pentru contul S.C. C. S.R.L. de la E. S.A., aspect confirmat prin adresa nr. x bis din 29.04.2016 a unității bancare anterior menționate, prin care s-a comunicat și faptul că inculpatul a avut delegare pentru efectuarea de operațiuni pe conturi pentru S.C. C. S.R.L., conform delegației nr. 1493/11.04.2012.

În baza acestei delegări, inculpatul a întocmit și semnat:

- ordinele de plată - formular eliberare numerar din: 17.04.2012; 26.04.2012; 01.06.2012; 09.06.2012; 29.06.2012; 03.07.2012; 09.07.2012; 16.08.2012; 02.11.2012; 08.11.2012; 20.11.2012; 29.11.2012; 09.10.2012; 04.10.2012; 03.10.2012; 10.04.2013; 29.07.2013 și 04.07.2013;

- foile de vărsământ din 16.11.2012; 28.11.2012 și 29.11.2012.

Practic, inculpatul A. era cunoscut de către persoanele salariate în cadrul S.C. D. S.A.și de către angajații S.C. C. S.R.L., ca fiind persoana care se ocupa de activitățile de transport pe relația cu S.C. D. S.A. Călărași (relevante în acest sens fiind declarațiile martorilor F. și G., șoferi la S.C. C. S.R.L., și H., expert contabil autorizat, care a avut un contract de prestări servicii contabile cu S.C. C. S.R.L.).

În raport cu aceste rețineri factuale, recunoscute ca atare de către inculpat, instanța de fond a concluzionat că acesta a participat efectiv la administrarea societății S.C. C. S.R.L și a efectuat activități de comerț și operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani sau alte foloase necuvenite.

În consecință, a reținut că, în drept, fapta inculpatului A. care, în perioada 2011-2013, încălcând prevederile art. 45 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, a efectuat operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția, în legătură cu S.C. C. S.R.L. Călărași, cu scopul de a obține pentru sine și prietena sa bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția, prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Fetești și inculpatul A., care, printre altele, a criticat-o pentru netemeinicie, susținând că faptele reținute în sarcina sa nu întrunesc latura obiectivă a infracțiunii prev.de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, astfel că se impune achitarea sa, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 114/A din 31 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Fetești împotriva sentinței penale nr. 106 din 24 iulie 2018 pronunțată de Judecătoria Fetești în dosarul nr. x/2017.

S-a desființat, în parte, sentința penală apelată și rejudecând, în fond:

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. și art. 5 C. pen., s-a stabilit în sarcina inculpatului A. pedeapsa închisorii de 8 luni pentru săvârșirea infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția (faptă săvârșită în perioada 2011-2013), menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Prin aceeași decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale anterior menționate, dispunându-se obligarea părții la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel, confirmând situația de fapt reținută de prima instanță, a notat, sub aspectul criticilor de netemeinicie formulate de inculpat, că faptele reținute în sarcina acestuia, detaliat prezentate anterior și recunoscute ca atare de către inculpat, îndeplinesc condițiile de tipicitate ale infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, întrucât operațiunile financiare desfășurate de către acesta, privite în ansamblul lor, prin corelare cu celelalte activități de administrare în fapt a societății comerciale, relevă natura lor de acte de comerț.

În acest sens, plecând de la definiția infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, instanța de apel a notat că, pentru ca efectuarea de operațiuni financiare să constituie elementul material al laturii obiective al infracțiunii analizate, trebuie îndeplinite două condiții/cerințe esențiale, și anume: operațiunile financiare să fie efectuate ca acte de comerț și să fie incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește inculpatul.

A mai notat că prin decizia nr. 243/2017, Curtea Constituțională a stabilit că efectuarea de operațiuni financiare înseamnă realizarea unor tranzacții referitoare la bani și credite, statuând, deopotrivă, că, date fiind exigențele anexei la Ordinul președintelui Institutului Național de Statistică nr. 337/2007 privind actualizarea Clasificării activităților din economia națională - CAEN, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 3 mai 2007, din multitudinea de intermedieri și tranzacții financiare acolo prevăzute, numai cele care se circumscriu activităților și domeniilor limitativ enumerate în art. 1 lit. e) din Legea nr. 78/2000 pot intra în categoria operațiunilor financiare avute în vedere de legiuitor la incriminarea faptelor prevăzute de art. 12 lit. a) din aceeași lege, respectiv, "operațiuni care antrenează circulația de capital, operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare și cele asimilate acestora, tranzacții comerciale interne și internaționale".

În fine, reținând că în paragraful 31 al aceleiași decizii, instanța de contencios constituțional a notat că legea cere ca operațiunea financiară să fie efectuată ca act de comerț, deci să constituie un act de speculă sau o acțiune de intermediere în circulația bunurilor, făcută în mod organizat, motiv pentru care retragerile de numerar și operațiunile de emitere a ordinelor de plată, chiar dacă sunt operațiuni financiare, nu constituie, în același timp, și acte de comerț, instanța de apel a înlăturat ca neîntemeiate criticile inculpatului cu privire la greșita interpretare de către instanța de fond a considerentelor deciziei Curții Constituționale anterior menționate

În acest sens, a notat că activitatea inculpatului A. nu a constat doar în retrageri de numerar sau în operațiuni de emitere a unor ordine de plată, ci și în activități de administrare în fapt a societății comerciale, acesta fiind împuternicit efectiv să se ocupe de relația comercială cu S.C. D. S.A. Călărași, mandat în virtutea căruia a semnat acte adiționale și o serie de minute aferente contractelor de prestări servicii (referitoare la baza de calcul a prețurilor pentru transport mărfuri, tarifele utilizate, facturarea serviciilor de transport, tariful pentru rutele de transport efectuate), dar a și facturat prestările de servicii, semnătura sa regăsindu-se pe nouă facturi emise de societate. În plus, inculpatul a figurat cu specimen de semnătură pentru contul bancar al S.C. C. S.R.L., fiind, totodată, delegat să efectueze operațiuni pe conturi pentru această societate, context în care a întocmit și semnat ordine de plată și foi de vărsământ.

Ca urmare, instanța de apel a constatat că demersurile inculpatului, privite în ansamblu, au natura juridică a unor acte de comerț desfășurate în activitatea de administrare în fapt a unei societăți comerciale care obținea profit, pe care legea nu îi permitea să le desfășoare.

Această activitate este incompatibilă cu funcția pe care o deținea inculpatul la momentul de referință, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2002 prevăd că polițistului îi este interzis să efectueze, direct sau prin persoane interpuse, activități de comerț ori să participe la administrarea sau conducerea unor societăți comerciale, cu excepția calității de acționar.

Pentru argumentele prezentate, instanța de control judiciar a constatat îndeplinite în cauză condițiile de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, înlăturând susținerile contrare ale inculpatului.

Totodată, a înlăturat apărările inculpatului privind neclaritatea legii și lipsa definiției termenilor utilizați în art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, respectiv, incidența considerentelor deciziei nr. 603/06.10.2015 a Curții Constituționale sau posibilitatea atragerii răspunderii sale disciplinare sau administrative, reținând că prin decizia nr. 243/2017 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra tuturor acestor aspecte într-o speță similară, statuând că acuzatul nu va fi sancționat potrivit dreptului penal doar în situația în care operațiunea financiară nu a fost săvârșită în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, ipoteză, în mod evident, neincidentă în cauză.

****

Împotriva deciziei penale nr. 114/A din 31 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat I..

Inculpatul A. și-a fundamentat demersul judiciar pe cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În motivarea cazului de recurs în casație invocat, menționând, prioritar, că acesta nu exclude ipoteza pronunțării unei soluții de amânare a aplicării pedepsei, apărare în raport de care a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., apărătorul recurentului inculpat a susținut că soluția instanței de apel, de stabilire a unei pedepse pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este rezultatul unei erori de drept, întrucât fapta concretă pe care a săvârșit-o inculpatul nu este prevăzută de legea penală, constituind, cel mult, o abatere disciplinară.

În acest sens, apărătorul a arătat că atât instanța de fond, cât și cea de apel, au făcut confuzie între noțiunea de "acte de comerț", în sens general, și actele de comerț ce pot întregi latura obiectivă a infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, deși, prin raportare la particularitățile cauzei, era necesară realizarea unei diferențieri între trei tipuri de acte de comerț:

- acte de comerț ce pot fi desfășurate de către un polițist fără ca acesta să intre sub incidența art. 45 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2002;

- acte de comerț prohibite de art. 45 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2002, a căror desfășurare atrage aplicarea de sancțiuni disciplinare potrivit art. 57 lit. k) din Legea nr. 360/2002;

- operațiuni financiare, desfășurate ca acte de comerț, situație particulară în care devin incidente dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Or, în condițiile în care angajarea răspunderii penale este întotdeauna o soluție de ultima ratio, care intervine numai în situația în care nu poate fi atrasă o răspundere mai ușoară, instanțele de fond și de apel aveau obligația de a diferenția ipotezele anterior menționate.

Fără a realiza însă o astfel de evaluare, instanța de apel a pronunțat soluția criticată, în argumentarea căreia se remarcă contradicții vădite din punct de vedere logico-juridic. Astfel, în cuprinsul hotărârii atacate, la pag. 14, se face trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 243/2017, valorificându-se, însă, numai considerentele subscrise parag. 29 din decizia menționată, iar nu și cele reținute la parag. 31 din aceeași decizie.

Aceste din urmă considerente, potrivit cărora "legea cere ca operațiunea financiară să fie efectuată ca act de comerț, deci să constituie un act de speculă sau o acțiune de intermediere în circulația bunurilor, făcută în mod organizat. De aceea, retragerile de numerar și operațiunile de emitere a ordinelor de plată, chiar dacă sunt operațiuni financiare, nu constituie, în același timp, si acte de comerț" se circumscriu perfect apărării inculpatului, care a recunoscut că a efectuat unele operațiuni financiare, ce nu sunt însă acte de comerț, în sensul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În acest sens, făcând trimitere, cu caracter general, atât la doctrina, cât și la jurisprudența în materia infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, și cu titlu special, la decizia nr. 333 din 21.10.2014 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, apărătorul recurentului inculpat a menționat că argumentele invocate de instanța supremă în decizia invocată, prin care s-a pronunțat o soluție de achitare sub aspectul săvârșirii infracțiunii analizate, sunt pe deplin aplicabile în speță, întrucât situațiile de fapt deduse judecății în cele două cauze sunt identice, în ambele dosare fiind cercetați polițiști care erau implicați, în afara programului de lucru, în administrarea unor societăți comerciale cu profil de transport rutier de mărfuri.

A mai arătat că, pentru a fi întregită latura obiectivă a infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: operațiunile financiare trebuie să fie realizate ca acte de comerț, iar acestea să fie incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește inculpatul. În consecință, pentru a constitui infracțiune, operațiunea financiară trebuie să fie efectuată ca un act de comerț, respectiv să constituie "un act de speculație sau intermediere în circulația bunurilor, făcut în mod organizat". Or, în acest context, se constată că simpla emitere a ordinelor de plată și retragerile sau depunerile de numerar, deși sunt operațiuni financiare, nu sunt efectuate ca acte de comerț, astfel că optica instanței de apel, de a interpreta extensiv norma de incriminare, este în mod vădit eronată, plasându-se, deopotrivă, în antagonie față de considerentele deciziei nr. 243/2017 a Curții Constituționale.

Totodată, făcând trimitere la interpretarea dată de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 603 din 06.10.2015, sintagmei "raporturi comerciale" din cuprinsul art. 301 alin. (1) C. pen., în varianta anterioară celei stabilite prin Legea nr. 193/2017, apărătorul recurentului inculpat a precizat că această chestiune prezintă interes și în prezenta cauză, fată de modalitatea în care poate fi interpretată sintagma "operațiuni financiare, ca acte de comerț".

În contextul evocat, invocând principiile de interpretare și aplicare a legii penale poenalia sunt restringenda și in dubio pro reo, apărătorul a susținut că se impune a se concluziona că prin dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 legiuitorul a înțeles să sancționeze penal numai încălcări ale obligației legale a inculpatului de a nu se plasa într-o stare de incompatibilitate, de o anumită gravitate, apreciată in abstracto, motiv pentru care elementul material al infracțiunii analizate constă numai în acte materiale de exploatare a unei întreprinderi cu scop lucrativ, prin efectuarea de operațiuni financiare dintre cele prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. e) din același act normativ.

Or, în speță, recurentul inculpat nu a desfășurat nicio astfel de operațiune, plățile efectuate (operațiunile financiare) neavând prin ele însele un scop speculativ și nefiind desfășurate într-un cadru organizat. În plus, nici celelalte activități reținute în sarcina inculpatului, respectiv semnarea actelor adiționale la contract, a minutelor și a facturilor, nu sunt operațiuni financiare, neintrând, prin urmare, în conținutul constitutiv al infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Ca urmare, presupusa încălcare, de către recurentul inculpat, a dispozițiilor art. 45 lit. g) din Legea nr. 360/2002, nu este de natura a conduce, de plano, la concluzia săvârșirii de către acesta a infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, numai desfășurarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, putând avea ca efect angajarea răspunderii sale penale, în temeiul textului de lege precitat. În cazul oricăror altor încălcări ale dispoziției art. 45 lit. g) din Legea nr. 360/2002, poate fi angajată, eventual, răspunderea disciplinară a inculpatului, potrivit prevederilor Legii nr. 360/2002.

În raport cu argumentele prezentate, apărarea recurentului inculpat a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii recurate, iar pe fond, achitarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 12 iulie 2019, sub nr. x/2017, fixându-se termen pentru verificarea admisibilității în principiu a cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 25 octombrie 2019, termen stabilit, deopotrivă, pentru punerea în discuție, în condiții de oralitate și contradictorialitate, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat.

Prin încheierea din 25 octombrie 2019, Înalta Curte, judecătorul de filtru a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., formulată de recurentul-inculpat A..

Prin aceeași încheiere, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) și pe cele cuprinse în art. 437 și art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia.

****

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Prin urmare, starea de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

În cauza de față, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Jurisprudența subsecventă intrării în vigoare a actualului C. proc. pen. a statuat că acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fie fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora dintre elementele constitutive ale infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În consecință, acest caz de recurs în casație permite instanței de casație să analizeze doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte notează că, în actuala procedură, fără a nega starea de fapt reținută de instanțele de fond și de apel, detaliat redată anterior, și reiterând fidel apărările formulate în fața instanței de apel, recurentul inculpat A. susține că fapta concretă pe care a săvârșit-o nu este prevăzută de legea penală, constituind, cel mult, o abatere disciplinară.

Argumentele pe care le invocă în acest sens vizează, în esență, așa zisa confuzie făcută de instanțele de fond și de apel între noțiunea de "acte de comerț", în sens general, și actele de comerț ce pot întregi latura obiectivă a infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, recurentul susținând, în esență, că, raportat la considerentele subscrise parag. 31 din decizia Curții Constituționale nr. 243/2017, activitățile concrete pe care le-a desfășurat, constând în emiterea ordinelor de plată și retragerile sau depunerile de numerar pentru S.C. C. S.R.L., deși sunt operațiuni financiare, nu constituie acte de comerț în sensul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000. În plus, nici celelalte activități reținute în sarcina sa, respectiv semnarea actelor adiționale la contract, a minutelor și a facturilor, nu sunt operațiuni financiare, neintrând, prin urmare, în conținutul constitutiv al infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În consecință, recurentul inculpat susține că activitățile desfășurate constituie doar acte de comerț prohibite de art. 45 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2002, a căror desfășurare atrage aplicarea de sancțiuni disciplinare potrivit art. 57 lit. k) din Legea nr. 360/2002.

Evaluând aceste susțineri, Înalta Curte constată lipsa lor de temeinicie.

Potrivit art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, "Sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: a) efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale".

Anterior apariției Legii nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (lege în vigoare și la data săvârșirii faptelor deduse judecății), în lipsa unor definiții legale a noțiunilor de "operațiuni financiare" și "acte de comerț" din cuprinsul normei de incriminare precitate, literatura juridică a definit actele de comerț ca fiind actele juridice, faptele juridice și operațiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulația mărfurilor, cu scopul de a obține profit, iar operațiunile financiare - ca reprezentând orice operațiuni ce implică circulația banilor, a creditelor.

Subsecvent intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011, prin dispozițiile art. 8 alin. (2) din acest act normativ se statuează că: "În toate actele normative în vigoare, expresiile "acte de comerț", respectiv"fapte de comerț" se înlocuiesc cu expresia "activități de producție, comerț sau prestări de servicii".

Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, noțiunea de "profesionist" prevăzută de art. 3 din C. civ. (respectiv cel care exploatează o întreprindere, exercitând sistematic o activitate organizată ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ) include, inter alia, categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic (...) astfel cum sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a C. civ.

În contextul acestor argumente de principiu, jurisprudența a stabilit că prin operațiuni financiare, ca acte de comerț, în accepțiunea art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, se înțelege desfășurarea oricăror operațiuni care implică o plată, o circulație a banilor sau creditelor, desfășurate sistematic în cadrul unei activități organizate de producție de mărfuri, interpunere în circulația mărfurilor, executare de lucrări ori prestări servicii. Cu alte cuvinte, orice activitate cu valoare sau finalitate financiară cuantificabilă în monedă, care are legătură în mod direct cu activitatea unui comerciant/profesionist.

La rândul ei, doctrina juridică a stabilit că noțiunea de "operațiuni financiare ca acte de comerț" cuprinsă în norma de incriminare prev. de art. 12 alin. (1). lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 vizează acțiuni de speculă și intermediere, desfășurate în mod organizat.

Aceeași opinie a exprimat, mai nuanțat, și Curtea Constituțională, care, prin Decizia nr. 243/2017(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 6 iulie 2017), a stabilit că:

"…pentru ca efectuarea de operațiuni financiare să constituie elementul material al laturii obiective, legea impune realizarea a două condiții/cerințe esențiale, și anume, operațiunile financiare să fie efectuate ca acte de comerț, iar operațiunile financiare, ca acte de comerț, să fie incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană" . . . . . . . . . .Curtea reține că efectuarea de operațiuni financiare înseamnă realizarea unor tranzacții referitoare la bani și credite (…) și vizează desfășurarea oricărei activități care presupune o plată, o circulație a banilor sau a creditelor. Totodată, având în vedere exigențele anexei la Ordinul președintelui Institutului Național de Statistică nr. 337/2007 privind actualizarea Clasificării activităților din economia națională - CAEN, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 3 mai 2007, din multitudinea de intermedieri și tranzacții financiare acolo prevăzute, numai cele care se circumscriu activităților și domeniilor limitativ enumerate în art. 1 lit. e) din Legea nr. 78/2000 pot intra în categoria operațiunilor financiare avute în vedere de legiuitor la incriminarea faptelor prevăzute de art. 12 lit. a) din aceeași lege și acestea vizează «operațiuni care antrenează circulația de capital, operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare și cele asimilate acestora, tranzacții comerciale interne și internaționale». De asemenea, legea cere ca operațiunea financiară să fie efectuată ca act de comerț, deci să constituie un act de speculă sau o acțiune de intermediere în circulația bunurilor, făcută în mod organizat. De aceea, retragerile de numerar și operațiunile de emitere a ordinelor de plată, chiar dacă sunt operațiuni financiare, nu constituie, în același timp, și acte de comerț".

Raportând aceste considerații la datele particulare ale speței, Înalta Curte constată că, în limitele reperelor factuale reținute cu titlu definitiv de către instanța de apel, activitatea inculpatului A. în relația cu S.C. C. S.R.L., recunoscută ca atare de către recurent, nu a constat doar în retrageri de numerar sau operațiuni de emitere a unor ordine de plata, acesta fiind împuternicit efectiv să se ocupe de relația comercială cu S.C. D. S.A. Călărași, mandat în virtutea căruia a semnat acte adiționale și o serie de minute aferente contractelor de prestări servicii încheiate cu cea din urmă societate (referitoare la baza de calcul a prețurilor pentru transport mărfuri, tarifele utilizate, facturarea serviciilor de transport, tariful pentru rutele de transport efectuate), dar a și facturat prestările de servicii, semnătura sa regăsindu-se pe nouă facturi emise de societate. În plus, inculpatul a figurat cu specimen de semnătură pentru contul bancar al S.C. C. S.R.L., fiind, totodată, delegat să efectueze operațiuni pe conturi pentru această societate, context în care a întocmit și semnat ordine de plată și foi de vărsământ. Toate aceste activități au fost desfășurate în vederea realizării obiectului de activitate al societății și a obținerii unui profit, în mod repetat și organizat.

Totodată, constată că activitatea inculpatului, privită în ansamblu, se concretizează în operațiuni care antrenează circulația de capital sau în tranzacții comerciale în numele S.C. C. S.R.L, prin care s-a urmărit obținerea de profit pentru societate.

Or, în contextul în care activitatea desfășurată de recurentul inculpat se circumscrie unei veritabile administrări în fapt a S.C. C. S.R.L., este evident că actele specifice de emitere a ordinelor de plată și de retragere sau de depunere de numerar pentru societatea menționată, în relația cu S.C. D. S.A., efectuate de acesta, au natura unor acte de comerț, care, fiind incompatibile cu funcția de polițist a inculpatului, conform art. 45 lit. g) din Legea nr. 360/2002, intră sub incidența dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Activitatea infracțională imputată inculpatului nu s-a limitat la simple activități de comerț prohibite de art. 45 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 360/2002, a căror desfășurare atrage aplicarea de sancțiuni disciplinare potrivit art. 57 lit. k) din Legea nr. 360/2002, astfel cum susține recurentul, ci a vizat operațiuni financiare, care, fiind desfășurate ca acte de comerț de către o persoană care, datorită funcției deținute, trebuie să se abțină de la efectuarea de astfel de operațiuni, atrag răspunderea penală a acesteia, în condițiile art. 12 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000.

Pentru considerentele prezentate, constatând neîntemeiate criticile formulate de recurentul inculpat A., în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de acesta împotriva deciziei penale nr. 114/A din 31 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de București, secția I penală.

Ca urmare, va dispune, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligarea recurentului - inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 114/A din 31 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de București, secția I penală.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 decembrie 2019.