ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1794/2008

I.C.C.J., secția contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1794 din 7 mai 2008 Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta D.V. a solicitat în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj anularea hotărârii nr. 22073 din 23 iulie 2007 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 1 septembrie 1941-6 martie 1945 începând cu data de 1 aprilie 2007. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că împreună cu familia sa a fost nevoită să se refugieze din Turda în vara anului 1941, datorită persecuțiilor etnice la care a fost supusă odată cu cedarea Ardealului de Nord, Ungariei. În susținerea acțiunii, reclamanta a depus în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă și declarațiile autentificate ale unor martori, din care a rezultat că reclamanta a fost nevoită să părăsească localitatea de domiciliu.

Pentru elucidarea situației de fapt a fost audiat martorul T.G. care a relatat faptul că în cursul anului 1942, reclamanta cu familia sa a fost obligată să se refugieze în Cluj, datorită persecuției etnice la care a fost supusă, urmare a cedării Ardealului de Nord. Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii. Prin sentința civilă nr. 505 din 22 octombrie 2007 Curtea de Apel Cluj, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat hotărârea nr. 22073 din 23 iulie 2007, a constatat că reclamanta este beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 și i-a acordat aceste drepturi pentru perioada 1 septembrie 1941-6 martie 1945, începând cu data de 1 aprilie 2007. Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că familia reclamantei a fost obligată să-și părăsească domiciliul în anul 1941, și să se refugieze, datorită persecuțiilor etnice la care a fost supusă, urmare a cedării Ardealului de Nord, Ungariei.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pe motiv că localitatea din care s-a mutat reclamanta era liberă, iar motivul plecării a fost oricare altul decât persecuția etnică. Recursul este fondat. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Din înscrisurile depuse la dosar, apar neconcordanțe între locul nașterii și data refugierii reclamantei. Simpla mutare a reclamantei dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.

Reclamanta, a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale. În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul. Or, simplele declarații ale martorilor din care rezultă că aceștia nu cunosc prea bine situația reclamantei, neputând să definească unde anume, când și din ce cauză familia reclamantei a fost refugiată, nu pot fi luate în considerare mai ales că niciunul dintre aceștia nu a probat afirmațiile cu acte oficiale. Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

În raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Astfel, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc. De asemenea, instanța este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Nu în ultimul rând, instanța poate să invoce din oficiu încălcarea normelor imperative pentru a se respecta contradictorialitatea și dreptul la apărare. Neprocedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților, urmând a suplimenta probatoriul. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin (1) și (2) C. proc. civ., recursul a fost admis iar sentința atacată a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.