ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1794/2008

I.C.C.J., secția contencios

administrativ și fiscal, decizia nr. 1794 din  7 mai 2008

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta D.V. a solicitat în contradictoriu cu Casa Județeană de

Pensii Cluj anularea hotărârii nr. 22073 din 23 iulie 2007 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea

nr. 189/2000 pentru perioada 1 septembrie 1941-6 martie 1945 începând cu data

de 1 aprilie 2007.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că împreună cu familia sa a fost nevoită să se refugieze  din Turda în

vara anului 1941, datorită persecuțiilor etnice la care a fost supusă odată cu

cedarea Ardealului de Nord, Ungariei.

În susținerea acțiunii, reclamanta

a depus în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă și

declarațiile autentificate ale unor martori, din care a rezultat că reclamanta

a fost nevoită să părăsească localitatea de domiciliu.

Pentru elucidarea situației de fapt a

fost audiat martorul T.G. care a relatat faptul că în cursul anului 1942,

reclamanta cu familia sa a fost obligată să se refugieze în Cluj, datorită

persecuției etnice la care a fost supusă, urmare a cedării Ardealului de Nord.

Pârâta, prin întâmpinare, a

solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 505 din 22 octombrie 2007 Curtea de Apel Cluj, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat

hotărârea nr. 22073 din 23 iulie 2007, a constatat că reclamanta este beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 și i-a acordat aceste

drepturi pentru perioada 1 septembrie 1941-6 martie 1945, începând cu data de 1 aprilie 2007.

Pentru a adopta această soluție, instanța

de fond a reținut, în esență, că familia reclamantei a fost obligată să-și

părăsească domiciliul în anul 1941, și să se refugieze, datorită persecuțiilor

etnice la care a fost supusă, urmare a cedării Ardealului de Nord, Ungariei.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat

recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, pe motiv că localitatea din care s-a mutat reclamanta  era

liberă, iar motivul plecării a fost oricare altul decât persecuția etnică.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act

normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost strămutată,

expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost

mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din

motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi

compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de

suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999

și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ,

aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la

art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de

probă prevăzut de lege.

Din înscrisurile depuse la dosar, apar

neconcordanțe între locul nașterii și data  refugierii reclamantei.

Simpla mutare a reclamantei dintr-o

localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții

etnice.

Reclamanta, a încercat să-și

dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei

testimoniale.

În scopul evitării eventualelor abuzuri

în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel

puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași

situație cu reclamantul.

Or, simplele declarații ale martorilor

din care rezultă că aceștia nu cunosc prea bine situația reclamantei, neputând

să definească unde anume, când și din ce cauză familia reclamantei a fost

refugiată, nu pot fi luate în considerare mai ales că niciunul dintre aceștia

nu a probat afirmațiile cu acte oficiale.

Așadar, înscrisurile și declarațiile

martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu

respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc

de probă.

În raport de obiectul acțiunii,

Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129

alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, pentru a se ajunge la o

soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind

datori, potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părților sau să

pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la

dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse  în cerere sau în întâmpinare,

putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se

împotrivesc.

De asemenea, instanța este datoare să

stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a

preveni orice greșeală  în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în

ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Nu în ultimul rând, instanța poate să

invoce din oficiu încălcarea normelor imperative pentru a se respecta

contradictorialitatea și dreptul la apărare.

Neprocedând în acest mod, hotărând în

baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a

fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanța de

fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților,

urmând a suplimenta probatoriul.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin (1) și (2) C. proc.

civ., recursul a fost  admis iar sentința atacată a fost casată cu trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.