ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1780/2013

Asupra recursului penal de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 60/F din 13 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins ca nefondată contestația la executare formulată de condamnatul N.P. împotriva sentinței penale nr. 205/F din data de 17 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 2135/2/2010. A obligat condamnatul la 100 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că la data de 8 februarie 2013 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, cererea formulată de condamnatul N.P. privind executarea pedepsei închisorii de 10 ani 4 luni și 25 zile închisoare și 18.000 euro amendă recunoscută prin sentința penală nr. 205/F din 17 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Prin sentința penală nr. 205/F din 17 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. 2135/2/2012, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus recunoașterea sentințelor penale prin care a fost condamnat N.P.

după cum urmează: 1.-sentința penală din 18 februarie 2005 pronunțată de Judecătorul pentru Cercetări Preliminare din cadrul Tribunalului din Roma definitivă la data de 21 martie 2005 prin care a fost condamnat la 2 ani închisoare și 600 de euro amendă, precum și interzicerea drepturilor de a nu desfășura nici un fel de activitate în cadrul instituțiilor de stat pe o perioadă de 2 ani, respectiv interzicerea drepturilor de a nu desfășura nici un fel de activitate în cadrul tutelei și curatelei pe o perioadă de 2 ani; 2.-sentința penală din 08 octombrie 2005 a Tribunalului Monocratic din Roma definitivă la data de 17 mai 2006 prin care a fost condamnat la 5 luni închisoare; 3.-sentința penală din 28 martie 2008 a Tribunalului Monocratic din Roma definitivă la data de 29 ianuarie 2009 prin care a fost condamnat la 5 luni închisoare; 4.-sentința penală din 18 februarie 2010 pronunțată de Curtea cu Juri de Apel din Roma definitivă la data de 23 septembrie 2010 prin care a fost condamnat la 10 ani închisoare și 18.000 de euro amendă, precum și interzicerea drepturilor de a profesa în cadrul instituțiilor de stat pe perioada deținerii în regim privativ de libertate cât și pentru totdeauna;

-ordonanța de cumulare a pedepselor emisă la 11 octombrie 2010 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Roma prin care s-a dispus contopirea pedepselor aplicate condamnatului prin sentința penală din 18 februarie 2005 pronunțată de Judecătorul pentru Cercetări Preliminare din cadrul Tribunalului din Roma, sentința penală din 08 octombrie 2005 a Tribunalului Monocratic din Roma, sentința penală din 28 martie 2008 a Tribunalului Monocratic din Roma și sentința penală din 18 februarie 2010 pronunțată de Curtea cu Juri de Apel din Roma, stabilindu-se ca acesta să execute pedepsele cumulate de 12 ani și 10 luni închisoare, 18.600 de euro amendă, interzicerea de a profesa în cadrul instituțiilor publice pe o perioadă de 2 ani, interzicerea de a profesa în cadrul tutelei și curatelei pe o perioadă de 2 ani, interzicerea de a profesa pentru totdeauna în cadrul instituțiilor de stat și pe perioada executării pedepsei.

S-a dispus transferarea condamnatului N.P., în vederea executării într-un penitenciar din România a pedepselor de 12 ani și 10 luni închisoare, 18.600 de euro amendă, interzicerea dreptului de a profesa în cadrul instituțiilor publice, prev. de art. 64 lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, interzicerea dreptului de a profesa în cadrul tutelei și curatelei, prev. de art. 64 lit. e) C. pen., pe o perioadă de 2 ani și interzicerea dreptului de a profesa pentru totdeauna în cadrul instituțiilor de stat și pe perioada executării pedepsei, prev. de art. 64 lit. b) C. pen. A fost dedusă din pedeapsa rezultantă de 12 ani și 10 luni închisoare perioada executată de la data de 02 aprilie 2004 la 15 decembrie 2005 (1 an, 8 luni și 13 zile), de la 12 aprilie 2006 la 29 iulie 2006 (3 luni și 18 zile) și de la 26 martie 2008 la 28 martie 2008 (3 zile).

S-a constatat că la data de 30 iunie 2008 Tribunalul Monocratic din Roma a aplicat amnistia prevăzută de Legea nr. 241/2006 asupra pedepsei de 3 luni și 15 zile închisoare, reprezentând restul de pedeapsă neexecutat din pedeapsa de 5 luni închisoare aplicată prin sentința penală din 08 octombrie 2005 a Tribunalului Monocratic din Roma. S-a constatat că asupra restului de pedeapsă de 1 lună și 15 zile închisoare din sentința penală din 08 octombrie 2005 a Tribunalului Monocratic din Roma (pedeapsă executată în perioada 03 octombrie 2005-17 noiembrie 2005) și a pedepsei amenzii de 600 de euro din sentința penală din 18 februarie 2005 pronunțată de Judecătorul pentru Cercetări Preliminare din cadrul Tribunalului din Roma sunt incidente dispozițiile legii de amnistie a statului italian nr. 241 din data de 31 iulie 2006. Pedeapsa principală finală pe care condamnatul N.P.

o mai are de executat este de 10 ani 4 luni și 25 zile de închisoare și 18.000 euro amendă. S-a constatat că data începerii executării pedepsei mai sus specificate este de 04.04.2008 și s-a dedus perioada executată de la 4 aprilie 2008 la zi. Procedând la soluționarea cauzei instanța de fond a calificat cererea formulată de condamnat ca fiind contestație la executare, apreciind că este incident cazul de contestație la executare prevăzut de art. 461 lit. c) C. proc. pen. referitor la situația în care se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termenul legal prevăzut de lege condamnatul N.P., apărătorul acestuia solicitând a se deduce din pedeapsa aplicată perioada de 2 ani executată în Italia din pedeapsa de 10 ani 4 luni și 18 zile, precum și deducerea celor 360 de zile de care a beneficiat condamnatul, ca urmare a activităților desfășurate în Penitenciarul din Roma și emiterea unui nou mandat de executare. Apărarea a susținut de asemenea că în mod greșit a apreciat instanța de fond că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 privind conversiunea pedepsei. Analizând legalitatea și temeinicia sentinței penale recurate, apreciază Înalta Curte că recursul declarat de condamnatul N.P.

este întemeiat urmând a fi admis ca atare însă pentru alte considerente, ce urmează a fi expuse în continuare. Înalta Curte consideră că hotărârea instanței de fond nu este motivată, situație ce face imposibilă analizarea legalității și temeiniciei acesteia în raport de motivele de recurs invocate. Astfel motivarea sentinței atacate se limitează la redarea conținutului sentinței penale nr. 205/F din 17 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală după care urmează o înșiruire de articole din Legea nr. 302/2004, C. proc. pen. fără a rezulta care este obiectul cererii supus analizei instanței. Deși instanța de fond a calificat cererea ca fiind contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc.

pen. nu se arată în ce constă acest caz de contestație la executare și care sunt temeiurile avute în vedere la calificarea cererii. Mai mult decât atât, reține Înalta Curte că din conținutul hotărârii penale atacate nu rezultă care este obiectul cererii, considerentele hotărârii lipsesc cu desăvârșire, se face vorbire doar de hotărârea de recunoaștere a sentințelor pronunțate de autoritățile judiciare italiene, după care urmează fraze confuze, echivoce, fapt ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Din conținutul sentinței penale recurate nu rezultă obiectul supus analizei și nici argumentele avute în vedere la adoptarea soluției, aspecte în raport de care apreciază Înalta Curte că nu se poate efectua controlul judecătoresc de către instanța superioară, singura soluție care se impune fiind aceea de casare cu trimitere spre rejudecare pentru ca recurentul să beneficieze de toate garanțiile procesuale în sensul abordării, atât din punct de vedere juridic, cât și faptic, a tuturor cererilor formulate de către petent. De altfel, potrivit jurisprudenței constante a CEDO, motivarea hotărârilor este o componentă a dreptului la un proces echitabil, conținutul unei hotărâri trebuie să exprime convingerea că judecătorul a examinat probele administrate și cererile formulate, împrejurări ce nu își găsesc corespondent în cauza dedusă judecății.

În raport de considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că în raport de deficiențele constatate cu privire la motivarea hotărârii, singurul remediu care se impune este casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pentru a-i da posibilitatea recurentului să beneficieze de un proces echitabil cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale, ocazie cu care vor fi avute în vedere și criticile formulate de condamnat în recurs. Față de considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. să admită recursul, să caseze sentința penală și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc.

pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de condamnatul N.P. împotriva sentinței penale nr. 60/F din 13 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Casează sentința penală atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 24 mai 2013.