ÎCCJ, decizie (scj.ro #148173)

Regimul accesoriilor pe perioada suspendării executării actului administrativ.

Legea nr. 554/2004, art. 14 și 15

În cazul suspendării executării actului administrativ, acordată de instanța de judecată în condițiile Legii nr. 554/2004, în ipoteza constatării legalității titlului de creanță, pe perioada cât subzistă suspendarea, se datorează dobândă.

Decizia nr. 2950 din 24 septembrie 2018

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea adresată Curții de Apel Suceava -Secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Universitatea X a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice București, anularea Titlului de creanță - Proces-verbal de stabilire a Creanțelor Bugetare Rezultate din Aplicarea Dobânzii Datorate nr. 15810/24.02.2015 privind proiectul RO 2004/016-942.01.01.22 emis de Direcția Plăți și Contabilitate din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, primit la data de 02.03.2015 și înregistrat la reclamantă sub nr. 3251 din 03.03.2015 și a Deciziei nr. 14 din 06.05.2014 privind soluționarea contestației formulate de reclamantă, transmisă de pârât cu adresa nr. 38.077 din 8 mai 2015 și înregistrată la reclamantă sub nr. 7665 din 18.05.2015 și, pe cale de consecință, exonerarea sa de la plata sumei de 14.571,48 lei (echivalent a 3279,35 euro ).

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 53 din 15 martie 2016 Curtea de Apel Suceava -Secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte plângerea formulată de reclamanta Universitatea X în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, a anulat în parte Decizia nr.14/6.05.2014 a MDRAP precum și Procesul Verbal de Stabilire a Creanțelor Rezultate din Aplicarea Dobânzii Datorate nr.15810/24.02.2015 privind proiectul RO 2004/016-942.01.01.22, în sensul că a înlăturat plata dobânzilor pentru perioada 11.04.2011 – 4.03.2013, menținând celelalte dispoziții ale Procesului Verbal menționat.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 53 din 15 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal, atât reclamanta Universitatea X, cât și pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice au declarat recurs.

Reclamanta Universitatea X a invocat prevederile art.488 alin.(1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, iar  pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice prevederile art. 488 alin.(1) pct. 8 Cod procedură civilă.

1.3.1.

Prin recursul declarat Universitatea X

s

e solicită casarea parțială a sentinței recurate în privința eliminării nejustificate dintre perioadele în care nu se poate calcula dobânda, a perioadelor 26.07.2008-11.04.2008 și 04.03.2013-08.10.2013 și a posibilității anulării în totalitate a titlului de creanță întocmit cu aplicarea greșită a prevederilor legale.

În perioada pentru care sunt calculate aceste dobânzi prin procesul verbal, titlul executoriu pentru care sunt calculate a fost suspendat, astfel, urmând a fi eliminate din calculul perioadelor în care se calculează dobânda următoarele perioade:

- 23.09.2010 - 17.12.2010, adică 85 zile; -11.04.2011- 04.03.2013, adică 264 zile;

- 12.09.2013-08.10.2013, adică 26 zile

- o perioadă de 6 luni conform Ordonanței Guvernului 22/2002, adică 183 zile.

Aceste perioade însumează un număr de 558 de zile în care nu au curs dobânzile, rezultând un număr de 1.343 de zile pentru care se poate calcula dobânda.

Față de aceasta, instanța de fond a concluzionat că dobânzile nu pot curge doar pentru perioada de 11.04.2011 - 04.03.2013, adică un număr de 264 zile din totalul calculat în mod eronat de MDRAP.

Instanța și-a motivat decizia prin care admite solicitarea de a nu se calcula dobânzi pentru acea perioadă, astfel: „ instituția suspendării nici nu și-ar mai atinge scopul dacă se admite că pentru perioada de suspendare, deși se suspendă plata debitului, aceasta poate produce dobândă în sarcina persoanei în favoarea căreia a fost creată instituția suspendării".

Instanța de fond nu motivează în niciun fel decizia de a elimina perioadele menționate dintre cele în care dobânda nu poate fi calculată și, de asemenea, nu motivează și nici nu aduce în discuție nimic cu privire la posibilitatea anulării în totalitate a procesului verbal viciat prin calculul greșit.

Instanța de fond dovedește că a înțeles și și-a asumat punctul de vedere al reclamantei însă a omis, din eroare, să îl aplice tuturor situațiilor, astfel că sentința trebuie casată parțial în privința eliminării perioadelor menționate dintre cele în care dobânda nu poate fi calculată, pentru motivul aplicării eronate a normelor de drept material.

1.3.2.Prin recursul declarat Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice

se consideră sentința mai sus amintită ca fiind în parte nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

În fapt, în perioada 18.03.2008 - 21.03.2008 s-a desfășurat un control ce a avut ca scop verificarea legalității, regularității și conformității proiectului RO 2004/016-942.01.01.22, finanțat din programul PHARE 2004.

Acest control a avut ca obiect verificarea modului în care au fost respectate clauzele contractuale, a eligibilității cheltuielilor, precum și legalitatea și regularitatea achizițiilor publice.

În urma verificărilor efectuate asupra documentației proiectului mai sus-menționat, au fost constatate o serie de abateri de la prevederile legale în vigoare, fiind emis Procesul verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a corecțiilor financiare nr. CA 92238/16.06.2008 prin care a fost stabilit în sarcina beneficiarului un debit în cuantum de 124.346 lei (echivalent a 34.398 euro).

În urma contestării pe cale administrativă de către beneficiar a acestui titlu de creanță, s-a format dosarul nr. 26304/3/2011, pe rolul Tribunalului București. Acțiunea reclamantei prin care se solicita anularea Procesului verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. CA 92238/16.06.2008 a fost respinsă prin sentința civilă nr.2070/ 14.05.2012, definitivă prin Decizia civilă nr.983/ 04.03.2013 a Curții de Apel București.

De asemenea, reclamanta a formulat o cerere de suspendare a executării măsurilor dispuse prin Procesul verbal nr. CA 92238/16.06.2008, formându-se astfel dosarul nr. 8492/2/2009 pe rolul Tribunalului Suceava. Prin sentința nr. 2571/ 11.04.2011, definitivă și revocabilă prin decizia nr. 2863/04.08.2011 a Curții de Apel Suceava, a fost dispusă suspendarea executării măsurilor dispuse prin titlul de creanță mai sus menționat.

De asemenea, este de menționat faptul că debitul a fost integral recuperat la data de 08.10.2013.

Ulterior, pârâtul a procedat la calculul dobânzilor datorate pentru neachitarea la termen a obligațiilor stabilite prin titlul de creanță mai sus menționat, fiind emis Procesul verbal de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate nr. 15810/24.02.2015 prin care s-a stabilit o creanță bugetară, ca urmare a calculului dobânzii datorate către MDRAP, în cuantum de 14.571,48 lei.

În urma contestației administrative formulate împotriva acestui act administrativ, a fost emisă Decizia MDRAP nr. 14/06.05.2014, prin care plângerea reclamantei a fost respinsă.

Prin sentința civilă nr.53/15.03.2016, instanța de fond a admis în parte acțiunea

reclamantei, soluție pe care înțelege s-o conteste sub aspectul greșitei aplicări a normelor de drept material, devenind astfel incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.488 pct.8 Cod proc. Civ.

Instanța de fond a apreciat în sensul aplicabilității în prezenta cauză a prevederilor art. 14 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „Hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept. (...) Recursul nu este suspensiv de executare."

Prin sentința atacată s-a reținut faptul că „instituția suspendării nici nu și-ar putea atinge scopul, dacă se admite că pe perioada de suspendare, deși se suspendă plata debitului, acesta poate să producă dobândă în sarcina persoanei în favoarea căreia a fost creată instituția suspendării, respectiv a debitorilor".

Solicită instanței de recurs să constate faptul că instanța de fond face confuzie între suspendarea executării silite a creanței și „suspendarea" a însăși existentei creanței, purtătoare de dobânzi prin neachitarea la termen.

Potrivit prevederilor art. 42 alin. (1) din OUG nr. 66/2011:

„Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt scadente la expirarea termenului de plată stabilit în titlul de creanță, respectiv în 30 de zile de la data comunicării titlului de creanță".

Conform dispozițiilor art. 47 din OUG nr. 66/2011:

„Contestația administrativă se formulează în scris, în termen de maximum 30 de zile calendaristice de la data comunicării titlului de creanță (...)".

Din coroborarea celor menționate, rezultă că termenul de 30 de zile de la data comunicării titlului de creanță reprezintă atât termen de formulare a contestației, cât și termen de plată. Plata voluntară a debitului în termenul legal de 30 de zile nu afectează soluționarea contestației sau exercitarea căii judiciare de atac.

După împlinirea termenului de 30 de zile pentru plată, autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene are dreptul să treacă la executarea silită a debitului și să perceapă dobânzi de întârziere până la plata efectivă.

Potrivit prevederilor art. 50 alin. (8) și (9) din OUG nr. 66/2011:

(8) Prevederile alin. (7) nu aduc atingere dreptului contestatarului sau al împuternicitului acestuia de a cere suspendarea executării titlului de creanță, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

(9) Instanța competentă poate suspenda executarea dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate.,,

Prin emiterea titlului de creanță ia naștere un raport juridic al cărui conținut este dat de obligația de a da/ de plată a unei sume de bani. Scopul acestei obligații și întreaga sa existență sunt îndreptate spre stingerea ei. Mijlocul firesc de realizare a creanțelor constă în executarea în natură a obligațiilor de către debitor. Când o asemenea executare voluntară nu intervine, același scop poate fi realizat prin executarea silită în natură.

Executarea silită reprezintă procedura reglementată de lege prin care se asigură, cu ajutorul forței de constrângere a statului, realizarea drepturilor creditorului în cazul neîndeplinirii de bună voie a obligațiilor corelative în sarcina debitorului. Astfel, executarea silită constă în „forțarea" debitorului la achitarea creanței, obligație de plată care continuă să existe pe toată perioada existenței creanței principale.

Prin Sentința civilă nr. 2571/11.04.2011 a Tribunalului Suceava s-a dispus „suspendarea executării măsurilor dispuse prin procesul verbal de constatare încheiat la data de 05.08.2008 până la pronunțarea instanței de fond". Cu alte cuvinte, instanța a dispus suspendarea măsurilor de constrângere a statului - prin ANAF - în vederea stingerii creanței. Suspendarea dispusă de instanță (în acest caz) nu influențează obligația născută în sarcina Universității X, obligație de plată care continuă să existe „până la pronunțarea instanței de fond".

Prin respingerea definitivă și irevocabilă a cererii de fond, instanța a constatat că în mod legal Universitatea X datorează MDRAP o anumită sumă de bani. Astfel, sentința de fond irevocabilă produce efecte retroactive, statuând că această obligație a existat în sarcina debitorului în mod continuu de la data de 25.11.2008 și până la data pronunțării.

Prin respingerea pe fond a cererii de chemare în judecată formulată de Universitatea X, creditorul - MDRAP - are dreptul de a relua măsurile de executare silită prin apelarea la forța coercitivă a statului.

Astfel, având în vedere cele expuse, solicită să constate faptul că în tot intervalul de la data scadenței creanței și până la stingerea acesteia prin plată (voluntară sau nu), debitorul s-a aflat în culpă pentru neplata în termen a obligației sale, motiv pentru care acesta datorează dobânzi.

Recurentul-pârât  Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a formulat întâmpinare, prin  care a  solicitat  respingerea  recursului ca nefondat.

În  ceea ce  privește  perioada  23.09.2010-17.12.2010, apreciează  în sensul obligativității instituției de a calcula dobânzile datorate de către recurentă, având în vedere  faptul  că  sentința  civilă  nr. 2571/11.04.2011  a  fost casată cu trimitere spre rejudecare, efectul acestei soluții fiind, în mod firesc, anularea tuturor măsurilor dispuse prin sentința casată (în speță, a suspendării executării).

În ceea ce privește perioada 12.09.2013-08.10.2013, data 08.10.2013 reprezintă data la care sumele achitate au intrat efectiv în conturile instituției.

Astfel, nu poate fi considerată ca dată a stingerii obligației data la care recurenta susține că a virat sumele datorate ci, în mod firesc, stingerea debitului se realizează la data la care sumele au fost evidențiate în conturile instituției, în calitate de creditor.

Privitor la OG nr. 22/2002,  recurenta  nu face dovada îndeplinirii nici uneia din condițiile prevăzute de actul normativ invocat pentru a justifica o eventuală excludere a intervalului de 6 luni de la calculul accesoriilor.

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurente, ale apărărilor expuse în întâmpinarea depusă de intimatul pârât, Înalta Curte va admite recursul pârâtului și va respinge recursul reclamantei, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Legea nr. 554/2004 recunoaște măsuri de protecție provizorie a persoanei pretins vătămate prin emiterea unui act administrativ unilateral, atât în faza recursului administrativ sau grațios (art. 14) cât și după momentul sesizării instanței de judecată (art. 15). Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea organelor competente se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură ce se recomanda a fi luată de autoritatea jurisdicționala - conform Recomandare nr.R/89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, executarea deciziilor administrative trebuind să țină cont de drepturile și de interesele persoanelor particulare.

Soluția pe care o poate da instanța, în ipoteza admiterii cererii, este una singură: suspendarea executării actului atacat până la pronunțarea instanței de fond (art. 14 alin. 1 teza I), respectiv până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anulare (art. 15 alin. 1 teza a II-a).

În speța de față, reclamanta a formulat o cerere de suspendare a executării măsurilor dispuse prin Procesul verbal nr. CA 92238/16.06.2008 întocmit de pârât, formându-se astfel dosarul nr. 8492/2/2009 pe rolul Tribunalului Suceava. Prin sentința nr. 2571/ 11.04.2011, irevocabilă prin decizia nr. 2863/04.08.2011 a Curții de Apel Suceava, a fost dispusă suspendarea executării măsurilor dispuse prin titlul de creanță mai sus menționat, până la pronunțarea instanței de fond.

Ulterior respingerii, prin sentința nr. 2070/14.05.2012 a Tribunalului București,  irevocabilă,  a  acțiunii în anularea actului administrativ reprezentat de procesul verbal sus menționat, recurentul pârât a procedat la calculul dobânzilor datorate pentru neachitarea la termen a obligațiilor stabilite prin titlul de creanță, fiind emis Procesul verbal nr. 15810/24.02.2015 prin care s-a stabilit o creanță bugetară, ca urmare a calculului dobânzii datorate către MDRAP, în cuantum de 14.571,48 lei.

Prin sentința recurată în prezentul dosar  s-a reținut faptul că „instituția suspendării nici nu și-ar putea atinge scopul, dacă se admite că pe perioada de suspendare, deși se suspendă plata debitului, acesta poate să producă dobândă în sarcina persoanei în favoarea căreia a fost creată instituția suspendării, respectiv a debitorilor".

Acest raționament juridic nu poate fi acceptat de către Înalta Curte, regimul accesoriilor pe perioada suspendării executării actului administrativ contestat, în cazul suspendării acordate de instanța de judecată în condițiile Legii nr. 554/2004 impunând că, pe perioada cât subzistă suspendarea, se datorează dobândă ( în ipoteza constatării legalității titlului de creanță ).

Corect se susține de către pârât că dobânzile reprezintă un accesoriu al creanței principale iar perceperea acestora depinde doar de existenta creanței principale, că prin suspendarea executării titlului nu se anulează debitul principal ci doar se suspendă temporar de la executare, dobânda reprezentând sancțiunea pecuniară pentru neplata în termen, sancțiune care nu este condiționată/ influențată de măsurile de executare, ci doar de momentul stingerii creanței.

După împlinirea termenului legal de 30 de zile pentru plată – art. 42, 47 din OUG 66/2011,  autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene are dreptul să treacă la executarea silită a debitului și să perceapă dobânzi până la plata efectivă. Este vorba despre o operațiune strict contabilă și anume calcularea de către organul de executare a cuantumului exact al dobânzilor, penalităților, majorărilor etc., luând în considerare nivelul prevăzut în titlul executoriu și întinderea în timp a acestor accesorii. Așadar, organul de executare nu stabilește noi creanțe principale sau accesorii, ci doar le actualizează pe baza titlului executoriu deja existent.

Prezenta cauză privește dobânzile calculate de organul fiscal pentru neachitarea la termenul stabilit de lege a obligațiilor principale datorate. Or, o asemenea situație nu influențează calculul accesoriu dacă se au în vedere prevederile potrivit căruia pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată se datorează după acest termen dobânzi și  penalități. Eventualele suspendări, pe cale judiciară, ale titlului principal de creanță nu au, așadar, vreo repercusiune asupra dobânzilor, dacă se constată legalitatea acestuia.

Cu privire la incidența art. 2  din OG nr. 22/2002:,,  Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.,, respectiv art. 6 alin. (1) din OG nr. 22/2002: „În cazurile în care, din motive temeinice privind realizarea atribuțiilor prevăzute de lege, instituția debitoare nu își poate îndeplini obligația de plată în condițiile prevăzute la art. 1 alin. (1), art. 2 sau 4, aceasta va putea solicita instanței judecătorești care soluționează cauza acordarea, în condițiile legii, a unui termen de grație sau/și stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligației respective.", facilitatea acordată de textul de lege mai sus invocat nu operează ope legis, ci este necesar a fi îndeplinite anumite condiții cum ar fi dovedirea motivelor temeinice pentru care obligația nu poate fi îndeplinită/ solicitarea acordării perioadei de grație în fața unei instanțe judecătorești etc.

Recurenta reclamantă nu face dovada îndeplinirii vreuneia din condițiile prevăzute de actul normativ invocat, sens în care dobânzile au fost legal calculate inclusiv pentru această perioadă.

Având  în vedere   toate aceste  considerente, Înalta Curte, în temeiul  art. 20 din Legea nr. 554/2004 și  art. 496 Cod procedură civilă, a  admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării  Regionale și Administrației Publice, a casat sentința recurată și rejudecând, a respins acțiunea formulată de reclamanta Universitatea X, ca neîntemeiată.

Pentru aceleași considerente, a  respins și recursul declarat de reclamanta Universitatea X împotriva aceleiași hotărâri.