ÎCCJ, decizie (scj.ro #146421)

Exercitarea cu bună-credință a drepturilor civile. Abuzul de drept.

Cuprins pe materii : Drept comercial. Răspunderea civilă delictuală.

Index alfabetic: abuz de drept

-vinovăție

-prejudiciu

-legătură de cauzalitate

NCC, art. 1353

Art. 1353 din C. civ. statuează: „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.”

Noțiunea de abuz de drept presupune exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic și social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii și moralei, cu rea-credință și cu depășirea limitelor sale.

Exercitarea unui drept subiectiv sau procedural va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credințe.

Abuzul de drept este calificat ca fiind o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, răspunderea pentru abuzul de drept nefiind altceva decât o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absența vinovăției, prejudiciului cauzat unei alte persoane și legăturii de cauzalitate dintre acestea.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 705 din 7 martie 2018

Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2015 sub nr. x/x/2015 pe rolul Judecătoriei Reșița, reclamanta  DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA, prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE CARAȘ-SEVERIN, în temeiul art. 14 și art. 20 din C. proc. pen., art. 1357 C. civ., a formulat acțiune în despăgubiri civile împotriva pârâtului A.

Pârâtul A. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se  dispună obligarea reclamantei-pârâte reconvențional la plata sumei de 7.000 euro - 31.103,8 lei, reprezentând daune pentru prejudiciul cauzat acestuia prin exercitarea abuzivă de către reclamantă a drepturilor sale procesuale, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1025 din 19 mai 2015, pronunțată de Judecătoria Reșița, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea prezentei cauze, invocată de către pârât. A fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA, prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE CARAȘ-SEVERIN, împotriva pârâtului A., în favoarea Tribunalului Caraș-Severin.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 09.06.2015.

Prin sentința civilă nr. 2975 din 15 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Caraș Severin – Secția I Civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului; a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii și acțiunea reclamantei față de pârât pentru daune rezultate din obligații fiscale.

Totodată, tribunalul a admis în parte cererea reconvențională formulată în cauză și a obligat pârâta reconvențională, reclamanta DIRECȚIA REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA, prin AJFP CARAȘ-SEVERIN să plătească reclamantului-reconvențional, pârâtul  în cauză, suma de 7.000 euro sau echivalentul  în lei (31.103,8 lei), cu titlu de daune morale.

Tribunalul a respins petitul din cererea reconvențională referitor la aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei.

Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 6.490 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 142 din 11 mai 2016, Curtea de Apel Timișoara – Secția I Civilă a admis apelul reclamantei DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA, prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE CARAȘ-SEVERIN împotriva sentinței civile nr. 2975 din 15 decembrie 2015. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că:

A respins cererea reconvențională formulată de reclamantul reconvențional A. împotriva reclamantei- pârâte reconvenționale DIRECȚIA REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA, prin ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE CARAȘ-SEVERIN, REȘIȚA pentru daune morale. A înlăturat obligarea reclamantei la plata către pârât a cheltuielilor de judecată. A menținut în rest sentința apelată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Motivele de apel vizează modul de soluționare al cauzei din perspectiva admiterii excepției  lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, cu consecința respingerii acțiunii  reclamantei, pe de o parte, iar, pe de altă parte, modul de soluționare al cererii reconvenționale formulate în cauză de către pârât, din perspectiva dispozițiilor art. 12 C. proc. civ., în raport cu starea de fapt care rezultă din probele administrate.

Relativ la modul de soluționare al excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, Curtea a menținut soluția tribunalului, aceea de respingere, însă dintr-o dublă și deosebită/diferită perspectivă, și anume:

Acțiunea în răspundere civilă delictuală cu care a fost învestită inițial Judecătoria Reșița, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 357 C. civ., normă cuprinsă în Secțiunea a III-a a Capitolului  IV, intitulată „Răspunderea civilă”, secțiune care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, potrivit cu care „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare (alin.1). Autorul prejudiciului răspunde penal  pentru cea mai ușoară culpă (alin.2).”

Pârâtul a fost chemat în judecată în calitate de administrator al B., pentru fapta proprie, răspunderea administratorului persoană fizică fiind una personală, distinctă de răspunderea societății comerciale, căci administratorului  unei societăți cu răspundere limitată, pârâtului în cazul de speță, i se impută nerespectarea unor dispoziții legale prevăzute de C. fisc., C. proc. fisc., C. muncii, HG nr. 938/2004 privind condițiile de înființare și funcționare, precum și procedura de autorizare a agentului de muncă temporară, cu modificările și completările ulterioare, HG nr. 1256/2011, privind condițiile de funcționare, precum și procedura de autorizare a agentului de muncă temporară cu referire la Legea nr. 53/2003 cu modificările și completările ulterioare, legislației  privind C. muncii, care reglementează contribuția de  asigurări sociale datorate de angajator, reglementată prin Legea nr. 19/2000, OG nr. 86/2003, Legea nr. 519/2003, Legea nr. 399/2006, Legea nr. 487/2006, Legea nr. 387/2007, OUG nr. 226/2008, Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, legislația privind contribuția de asigurări pentru șomaj datorată de angajator, reglementată prin Legea nr. 76/2002, OG nr. 86/2003, Legea nr. 107/2004, Legea nr. 487/2006, Legea nr. 387/2007, OUG nr. 226/2008, Legea nr. 19/2009 și Legea nr. 571/2003, legislației privind contribuția individuală de asigurări pentru somaj, reținută de la asigurați, reglementată prin Legea nr. 72/2002, OG nr. 86/2003, Legea nr. 107/2004, Legea nr. 487/2006, Legea nr. 387/2007, OUG nr. 226/2008, Legea nr. 19/2009 și Legea nr. 571/2003, legislația privind contribuția la fondul asigurărilor sociale de sănătate angajator, reglementată prin OUG nr. 150/2002, OG nr. 8/2003, OUG nr. 158/2005, Legea nr. 15/2006, Legea nr. 388/2007, OUG nr. 226/2008, Legea nr. 571/2003, legislația privind contribuția pentru concedii și indemnizații de la persoanele juridice sau fizice care au calitatea de angajator, reglementată prin OUG nr. 158/2005, Legea nr. 399/2006, Legea nr. 571/2003, legislația privind contribuția la asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale, reglementată de Legea nr. 346/2002, Legea nr. 571/2003, legislația privind contribuția la fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, reglementată de Legea nr. 200/2006, Legea nr. 571/2003, legislația privind impozitul pe profit, reglementată de Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., legislația privind veniturile obținute din România de nerezidenți, reglementată prin Legea nr. 571/2003, astfel cum rezultă  din procesul verbal  încheiat la 28.06.2012 de către Inspecția fiscală – DGFP Caraș-Severin – MFP - fapte pentru care  poate fi antrenată răspunderea penală, respectiv răspunderea civilă delictuală în sarcina administratorului persoană fizică, întrucât administratorul este un reprezentant legal, organ al societății, căruia legea îi incumbă o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziții legale, prevăzute în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale sau în alte legi speciale aplicabile societăților comerciale, precum și tuturor operațiunilor economice.

Cum în speța de față pârâtul a fost/este  administrator al unei societăți cu răspundere limitată, el poate răspunde pentru fapta  proprie în condițiile art. 998 din vechiul C. civ., respectiv în condițiile art. 1357 din noul C. civ.,  Legea nr. 31/1990 completându-se cu dispozițiile C. civ., sens în care sunt prevederile art. 291 din Legea nr. 31/1990, dar și cu dispozițiile C. muncii, căci administratorul  persoană fizică al unei societăți cu răspundere  limitată este „angajatorul” în sensul C. muncii, precum și cu dispozițiile C. fisc., Legea contabilității nr. 82/1991- toate aceste legi instituind răspunderea în sarcina administratorilor, iar nu în sarcina societății comerciale. Acesta este motivul pentru care reclamanta a și formulat plângere penală împotriva pârâtului în cauză, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, subiectul activ generic al infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 31/1990, respectiv în Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală - fiind administratorul persoană fizică, iar nu societatea comercială.  În acest fel se explică și cele reținute de Parchetul  de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, cu ocazia pronunțării ordonanței de clasare cu referire la pârât, suspect în dosarul penal deschis la plângerea reclamantei împotriva pârâtului în cauză, în sensul că „diferența de prejudiciu” de până la concurența sumei de 3.983.721 lei constituie abateri ale suspectului pârât în prezenta cauză, de la legislația fiscală, pentru care poate fi antrenată răspunderea contravențională a acestuia și o recuperare a pagubei pe calea executării silite realizate de organele fiscale abilitate.

Răspunderea contravențională este una personală și vizează persoana administratorului societății, în ipoteza în care s-au încălcat norme care consacră obligații fiscale, precum se pretinde în cazul de speță.

Curtea a constatat că, în acest context, nu se poate reține lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului A. în prezenta cauză, acesta nefiind chemat în judecată în calitate de contribuabil, ci pentru încălcarea unor dispoziții legale.

Însă, pe de altă parte, Curtea a constatat că, în dezvoltarea prezentei cauze, o influență hotărâtoare a avut-o Legea nr. 209/2015, intrată în vigoare la data de 16.11.2015, privind anularea unor obligații fiscale, context în care însăși reclamanta, în motivarea prezentului apel, arată că în raport cu această lege exista posibilitatea renunțării la acțiunea formulată. Curtea a constatat că deciziile de anulare a obligațiilor fiscale ale B., al cărei administrator este pârâtul  în cauză, emise până la data pronunțării sentinței apelate, respectiv la data de 25.11.2015, prevăd o anulare a obligațiilor fiscale până la concurența sumei de 5.086.257 lei, în condițiile în care obiectul pretențiilor solicitate prin acțiune se ridică la suma de 5.077.698 lei. În acest context, cum reclamanta nu a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare a acțiunii principale la Tribunalul Caraș-Severin, Reșița, Curtea a reținut că, creanța reclamantei s-a stins, ex lege, respectiv în baza Legii nr. 209/2015, motiv pentru care a menținut hotărârea de respingere a acțiunii principale.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că acțiunea reclamantei a fost determinată, în fapt,  de rezultatul cercetărilor penale declanșate  împotriva pârâtului, în calitate de administrator al B., respectiv de ordonanța de clasare a Parchetului  de pe lângă  Tribunalul Caraș-Severin, Reșița, din data de 12.03.2014, pronunțată în dosarul nr. x/x/2012, evocată chiar în preambulul acțiunii în despăgubiri civile formulată de reclamantă, ordonanță prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. a din Legea nr. 241/2005 împotriva pârâtului din prezenta cauză, care în calitate de administrator al societății comerciale menționate nu a declarat și nu a plătit impozitul pe dividendele achitate asociaților nerezidenți în România, cauzând un prejudiciu în sumă de 37.814 lei. Prin aceeași ordonanță, s-a apreciat că diferența dintre suma de 37.814 lei și cea de 3.983.721 lei stabilită inițial de către AJFP Caraș-Severin constă în abateri ale suspectului de la legislația fiscală care formează obiectul unor sancțiuni de natură contravențională  și recuperare pe calea executării silite realizate de către organele fiscale abilitate.

Cauza penală a fost clasată în raport cu împrejurarea că pârâtul  învinuit a achitat prejudiciul  produs prin infracțiunea de evaziune fiscală, în sumă de 37.814 lei, beneficiind de o cauză de nepedepsire prevăzută de lege (art. 16 al. (1) lit. b din C. proc. pen.), parchetul reținând că faptele imputate suspectului  prin care s-ar fi cauzat restul prejudiciului, în sumă de 3.983.721 lei nu sunt de natură penală, ci contravențională, prejudiciul urmând a fi recuperat pe calea executării silite realizate de organele fiscale abilitate.

Acesta este contextul în care  s-au demarat procedurile care au culminat cu formularea acțiunii civile pendinte, prin care  reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.923.217 lei, căreia i-a adăugat accesoriile prevăzute de OG nr. 92/2003, privind C. proc. fisc., din suma totală de 5.115.512 lei, scăzându-se suma de 37.814 lei achitată de către pârât în cursul cercetării penale, astfel că suma pentru care reclamantul a urmărit obținerea unui titlu executoriu  împotriva pârâtului este cea solicitată prin acțiune, aceea de 5.077.698 lei.

În acest context și luând în considerare că legea permite un cumul între răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală, principiul non bis in eadem neavând incidență în acest caz,  nu se poate reține că reclamanta a inițiat un proces depășind limitele de exercițiu ale drepturilor sale procesuale și în dezacord cu scopul pentru care legea îi recunoaște asemenea drepturi.

Mai mult, având în vedere natura și obiectul activității reclamantei, Curtea a constatat că aceasta are nu doar dreptul la acțiune pentru recuperarea prejudiciilor aduse statului, ci și obligația de a recupera astfel de prejudicii cauzate bugetului de stat, în măsura în care paguba a fost stabilită prin acte administrative întocmite de inspectorii fiscali, respectiv de organele reclamantei, valide, precum în cazul de speță, căci asemenea acte de constatare a prejudiciului și de  imputare a acestuia pârâtului în cauză nu au fost anulate în condițiile legii, însuși tribunalul constatând că o contestare a actelor în discuție face obiectul controlului judecătoresc în curs, obiect al dosarului Curții de Apel Timișoara nr. x/x/2014, nesoluționată până la data pronunțării instanței de fond, împrejurare care era de natură să oblige tribunalul  să pună în discuție eventuala suspendare a judecății până la finalizarea cauzei obiect al dosarului nr. x/2014 al Curții de Apel Timișoara, în condițiile art. 431 (1) pct. 1 C. proc. civ.

Relativ la modul de soluționare a cererii reconvenționale formulate în cauză, Curtea a constatat că tribunalul și-a întemeiat soluția exclusiv pe dispozițiile art. 12 C. proc. civ., care reglementează buna-credință, statuând că „Drepturile procesuale  trebuie exercitate cu buna-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți (alin. 1).

Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile morale și materiale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare (alin.2). De asemenea, partea care nu își îndeplinește cu bună credință obligațiile procesuale răspunde potrivit alin. 2.

Totodată, Curtea a constatat că, în raport cu temeiul de drept reținut de tribunal, starea de fapt redată de instanță pentru a justifica incidența dispozițiilor art. 12 C. proc. civ. este cea susținută de către pârât în întâmpinarea și cererea reconvențională formulate în cauză, argumentația instanței fiind preluată din cererea reconvențională, aspect ce contravine dispozițiilor art. 425 lit. b C. proc. civ. și stării de fapt constatate din probele administrate, stare care exclude abuzul de drept în exercitarea drepturilor procesuale de către reclamantă.

Inclusiv considerentele pentru care tribunalul a reținut existența unui prejudiciu prin fapta reclamantei sunt preluate întocmai din cererea reconvențională, în condițiile în care probele administrate pun în evidență o cu totul altă stare de fapt.

Astfel, așa cum s-a arătat în considerentele prezentei hotărâri, acțiunea reclamantei a fost legitimată în raport cu ordonanța de clasare mai sus menționată.

În acest context, nu se poate susține că pârâtul a fost chemat în judecată fără o bază factuală, suportul acțiunii reclamantei fiind tocmai ordonanța de clasare menționată.

Din probele administrate în cauză reiese că împotriva pârâtului s-a început urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, ordonanța de clasare fiind pronunțată în raport cu împrejurarea că pârâtul suspect a beneficiat de o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.

La fel, natura extrapenală a faptei pârâtului suspect nu este echivalentă cu inexistența faptei ilicite, de natură contravențională sau civilă, aptă să antreneze o răspundere civilă sau contravențională, cum se și consemnează în ordonanța parchetului.

Mai mult, temeinicia, respectiv legalitatea procesului-verbal și a deciziei de impunere emise de organele reclamantei face obiectul unui litigiu în curs pe rolul Curții de Apel Timișoara.

Or, în acest context a reține că faptele imputate pârâtului sunt nereale, mincinoase, echivalează cu substituirea tribunalului instanței de contencios administrativ, învestită să stabilească realitatea/legalitatea celor consemnate în raportul de inspecție fiscală, care constată paguba reclamată în prezentul litigiu. În asemenea condiții, a reține  abuzul în exercițiul drepturilor de către reclamanta în cauză, inclusiv prin aceea că aceasta a ignorat existența litigiului pentru anularea actelor administrative emise de reclamanta în cauză, vine în contradicție cu statuarea instanței de fond conform căreia inclusiv societatea comercială  a fost prejudiciată, fiind nevoită să-și suspende activitatea, ca urmare a unor imputări ireale. Acest fapt nu a fost stabilit în condițiile legii, astfel că instanța de fond a făcut aprecieri în absența administrării de probe și în afara propriei  competențe, legalitatea și temeinicia actelor administrative ale reclamantei făcând obiectul cenzurii altei  instanțe de judecată, care nu pronunțase o hotărâre definitivă în acest sens.

Abuzul de drept reținut de tribunal este susținut și în raport cu motivarea acțiunii reclamantei, în condițiile în care din cuprinsul acțiunii rezultă că reclamanta nu a ascuns calitatea de administrator a pârâtului la B., susținându-și întreaga acțiune în raport cu constatările efectuate de inspectorii fiscali, ca urmare a evaluării activității societății comerciale, fapt ce poate fi observat prin simpla lecturare a cererii de chemare în judecată a pârâtului, reclamanta evocând încălcarea unor dispoziții legale, iar nu calitatea de contribuabil a pârâtului.

În prezenta cauză, nu se poate susține că reclamanta a săvârșit  un abuz în exercițiul drepturilor sale procesuale subiective și ar fi produs pârâtului un  prejudiciu în acest fel, cu intenție.

Curtea a constatat, astfel, că în prezenta cauză reclamanta nu a săvârșit un abuz de drept cu consecința atragerii răspunderii civile pentru prejudiciile materiale  și morale, în sensul art. 12 C. proc. civ., căci abuzul de drept nu se poate reține în toate situațiile în care o cerere de chemare în judecată se soldează cu o soluție de respingere a acesteia ca neîntemeiată, nefondată sau chiar inadmisibilă, pe de o parte, iar, pe de altă parte incidența instituției abuzului de drept se stabilește în raport cu criterii mult mai riguroase, precum identificarea relei-credințe în exercitarea drepturilor subiective civile, reaua-credință presupunând o intenție calificată, subordonată unui scop nelegitim, anume de a obliga ceva ce în mod obișnuit, prin căile legale nu s-ar putea obține, adică o intenție răufăcătoare, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză în care reclamanta a urmărit recuperarea unui prejudiciu  constatat în condițiile legii de către organele sale, respectiv prin acte valide până la data pronunțării hotărârii de către Tribunal.

Absența relei-credințe a reclamantei rezultă și din împrejurarea că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 209/2015, prin care au fost anulate anumite obligații fiscale (16.11.2015), reclamanta a emis deciziile de anulare a obligațiilor fiscale ale B., respectiv la data de 25.11.2015, adică anterior pronunțării sentinței apelate (15.12.2015) și într-un termen absolut rezonabil.

În egală măsură, Curtea A constatat că împrejurarea reglementării exprese în noul C. civ., art. 15, a abuzului de drept, nu este de natură a modifica criteriile de apreciere a abuzului de drept, statuate în jurisprudență și doctrină, aplicabile, consacrate și până la intrarea în vigoare a noului C. civ.

Astfel, alăturat cerinței relei credințe, se mai cere absența unui interes legitim, or în cazul de speță, reclamanta nu a formulat acțiunea în scop de șicană, ci justificând un interes legitim, acela de a recupera un prejudiciu produs prin încălcarea normelor la care actele agenților săi de control fac referire în cuprinsul raportului de inspecție fiscală menționat, astfel că în cauză nu se identifică o voință deliberată a reclamantei de a-l constrânge pe pârât să facă concesiuni.

Faptul că cererea de chemare în judecată a fost găsită de instanță nefondată și a fost respinsă nu poate constitui o dovadă că partea a săvârșit un abuz de drept, pentru că partea a putut fi de bună-credință, socotind că are dreptate și căutând să o câștige pe căile procesuale legale. Mai apoi, intenția de a vătăma, indispensabilă caracterizării abuzului de drept, nu a fost dovedită în cauză.

Or, în cauza pendinte, reclamanta și-a întemeiat acțiunea în raport de actele întocmite de inspectorii fiscali, săvârșite în cadrul atribuțiilor lor de serviciu și în acord  cu atribuțiile sale legale, acelea de a recupera prejudiciile constatate prin raportul de inspecție fiscală, valid la data introducerii acțiunii.

Relativ la prejudiciul adus pârâtului  prin pretinsa afectare a unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la demnitate, onoare, reputație, imagine, Curtea a observat că însuși pârâtul  arată că a reacționat în legătură cu comunicatul de presă emis de Poliție, difuzat, mai apoi, în mass-media locală, reacția sa conducând la sancționarea disciplinară a unui comisar de poliție. Împrejurarea că pârâtul în cauză nu  a uzat de dispozițiile art. 72, 73 din C. civ., care reglementează dreptul la demnitate și dreptul la propria imagine, din perspectiva unui drept  la desdăunare materială sau morală nu poate fi imputată reclamantei în cauză, care a formulat o plângere penală, în condițiile legii, soldată cu ordonanța parchetului menționată, prin care parchetul a început urmărirea penală în raportul cu pârâtul în cauză, în calitate de administrator a societății comerciale menționate.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că, atât pârâtul, cât și instanța de fond, deși par a susține abuzul de drept doar prin referire la pârâtul în cauză ca persoană fizică, totuși analizează abuzul și din perspectiva prejudicierii B., sens în care sunt apărările formulate, respectiv considerentele hotărârii apelate în care se evocă ideea că reclamanta a adus prejudicii societății comerciale, care și-a suspendat activitatea, ca urmare a demersurilor reclamantei, ”în condițiile în care nu poate fi atribuită nici o culpă societății comerciale”.

Așa fiind, Curtea a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 15 C. civ., cu referire la art. 1353 din același cod, cu consecința activării normei cuprinse în art. 12  din C. proc. civ., căci nedovedindu-se reaua-credință a reclamantei în legătură cu promovarea acțiunii civile pendinte, respectiv un interes nelegitim al reclamantei, nu se poate pune nici problema exercitării drepturilor procesuale civile de către reclamantă în mod excesiv și nerezonabil, principiul bunei-credințe, reglementat în art. 14 din C. civ., nefiind înlăturat în prezenta cauză.

Ambele părți au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 142 din 11 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – Secția I Civilă.

Motivele recursului declarat de recurenta-reclamantă DIRECȚIA REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE CARAȘ SEVERIN sunt, în esență, următoarele:

Decizia civilă nr. 142 din 11 mai 2016 este parțial dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește respingerea acțiunii pentru suma de 61.644 lei.

Prin adresa nr. x/01.07.2016 emisă de AJ.F.P. Caraș-Severin -Serviciul Evidență pe Plătitor Persoane Juridice, recurentei i s-a adus la cunoștință că suma rămasă de plată din decizia de impunere nr. x/29.06.2012 emisă de Inspecția Fiscală din cadrul AJ.F.P. Caraș-Severin potrivit verificării evidenței fiscale pe plătitor la data de 08,02.2016 și ținând cont de incidența Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale, este în cuantum de 61.664 lei, reprezentând impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți - persoane juridice, structurată astfel: 42.618 lei debit, 9.972 lei dobânzi, 9.074 lei penalități de întârziere. Această sumă, de 61.664 lei nu intră sub incidența art. 2 din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale.

Potrivit dispozițiilor art. 477 alin. 1 C. proc. civ. „(1) Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată."

In fapt, prin acțiunea civilă formulată, reclamanta a solicitat obligarea numitului A. să achite în totalitate prejudiciul datorat bugetului de stat în sumă de 5.077.698 lei și majorările aferente până la data plății inclusiv.

Suma stabilită de către organele de control este considerată prejudiciu adus bugetului de stat, fiind întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni prevăzute în Legea nr. 241/2005 art. 9 alin. 1 lit. a, ce prevede: „Constituie infracțiuni de evaziune fiscală următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: a) ascunderea bunurilor ori a sursei impozabile sau taxabile."

Având în vedere faptul că potrivit ordonanței de clasare din 12.03.2014, numitul A. a achitat suma de 37.814 lei, reclamanta a considerat că pârâtul trebuia obligat la plata despăgubirilor civile reprezentând diferență de obligații fiscale către DGFP Caraș-Severin în cuantum de 5.077.698 lei.

Potrivit prevederilor art. 28 C. proc. pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

În conformitate cu dispozițiile art. 1365 din C. civ.: „Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite."

Având în vedere faptul că prin această ordonanță a fost reținută în sarcina numitului A. săvârșirea unei fapte de evaziune fiscală potrivit Legii nr. 241/2005, cel mai important și decisiv aspect în speță,  în mod eronat prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A.

Prin cererea nr. x/17.11.2015 depusă la instanță la data de 17.11.2015, a solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea reprecizării cuantumului despăgubirilor civile, reprezentând obligații fiscale care fac obiectul cererii de chemare în judecată sau după caz, retragerea acțiunii, în funcție de finalitatea procedurii de emitere a deciziei de anulare a obligațiilor fiscale ce intră sub incidența art. 5 din Legea nr. 209/2015.

Potrivit adresei nr. x/28.12.2015 emisă de Compartimentul Evidență pe Plătitor Persoane Juridice au fost emise deciziile de anulare a obligațiilor fiscale nr.x, y, z, u, v/25.11.2015 în conformitate cu dispozițiile Legii 209/2015 privind anularea obligațiilor fiscale, decizii care nu au putut fi comunicate pârâtului, acestea fiind returnate de serviciul poștal, motiv pentru care comunicarea lor s-a făcut prin publicitate, potrivit art. 44 alin. 2 lit. a, b, c din O.G. 92/2003.

Ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, datorită intrării în vigoare a Legii 209/2015 privind anularea obligațiilor fiscale, recurenta a arătat instanței de judecată că intenționează să își precizeze creanța sau chiar să solicite renunțarea la judecată.

Astfel, o dată cu cererea de apel a depus deciziile de anulare a obligațiilor fiscale nr. x, y, z, u, v/25.11.2015 emise în baza Legii nr. 209/2015 privind anularea obligațiilor fiscale.

În mod greșit instanța de apel a însumat cuantumul acestor decizii de anulare, rezultând în acest fel suma de 5.086.257 lei, apreciind că creanța reclamantei s-a stins.

Potrivit deciziei de impunere nr. x/29.06.2012, organele de control din cadrul Inspecției Fiscale au stabilit în sarcina B. obligații de plată la bugetul general consolidat în cuantum de 5.115.512 lei.

Organele de inspecție fiscală din cadrul A.J.F.P. Caras-Severin, prin adresa nr. x/19.10.2015 au propus anularea sumei de 5.035.962 lei, sumă ce face obiectul deciziei de impunere nr. x/29.06.2012, pe considerentul că au devenit incidente prevederile art. 2 din Legea nr. 209/2012.

Prin aceeași adresă nr. x/19.10.2015, se face precizarea că diferența în cuantum de 79.550 lei (5.115.512 lei - 5.035.962 lei) nu intră sub incidența Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale, această sumă nefiind inclusă în deciziile de anulare depuse la dosar.

Astfel, din suma de 5.035.962 lei reprezentând obligații stabilite prin decizia de impunere nr. x/29.06.2012 a fost anulată doar suma de 4.038.965 lei, rămasă neachitată la data de 24.07.2015, această sumă fiind anulată prin decizia de anulare nr. x/25.11.2015.

Diferența între suma propusă a fi anulată și suma efectiv anulată (5.035.962 lei - 4.038.965 lei), a fost efectiv achitată de pârât până la data intrării în vigoare a Legii nr. 209/2015, respectiv 24.07.2015.

Diferența de 1.037.392 lei (5.076.357 lei cuantum total obligații anulate conform celor 5 decizii de anulare - 4.038.965 lei obligații anulate prin decizia nr. 38930/25.11.2015) este cuprinsă în deciziile de anulare nr. x, y, z, u din data de 25.11.2015 si reprezintă accesorii calculate de organele de evidentă fiscală din cadrul A.J.F.P. Caras-Severin în perioada 11.10.2012 - 15.07.2013, accesorii care sunt aferente creanțelor principale stabilite prin decizia de impunere nr. x/29.06.2012, care intră sub incidența Legii nr. 209/2015.

Prin urmare, suma rămasă de plată care face obiectul deciziei de impunere nr. x/29.06.2012 este în cuantum de 61.664 lei, reprezentând impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți - persoane juridice, structurată astfel: 42.618 lei debit 9972 lei dobânzi, 9074 lei penalități de întârziere.

Această sumă, de 61.664 lei, nu intră sub incidența art. 2 din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale.

Motivele recursului declarat de recurentul-pârât A. sunt, în esență, următoarele:

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere următoarele aspecte:

De asemenea, instanța a analizat în mod greșit această excepție într-o dublă și deosebită perspectivă, tocmai pentru a putea motiva ulterior respingerea cererii reconvenționale.

Astfel, instanța de apel, în esență, a apreciat că pârâtul în mod legal a fost chemat în judecata, în calitate de administrator al B., pentru fapta proprie, răspunderea administratorului persoană fizică fiind una personală, distinctă de răspunderea societății comerciale, căci administratorului unei societăți cu răspundere limitată, pârâtului în cazul de speță, i se impută nerespectarea unor dispoziții legale prevăzute de C. fisc., C. proc. fisc., C. muncii etc., fapte pentru care, în opinia instanței, poate fi antrenată răspunderea penală, respectiv răspunderea civilă delictuală în sarcina administratorului persoană fizică, întrucât administratorul este un reprezentant legal, organ al societății, căruia legea îi incumbă o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziții legale, prevăzute în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale sau în alte legi speciale aplicabile societăților comerciale, precum și tuturor operațiunilor economice.

Această motivare a instanței reprezintă o interpretare greșită a dispozițiilor legale invocate de instanță, deoarece în speță, dacă față de administrator nu a fost niciodată stabilită vreo faptă proprie cauzatoare de prejudicii, este logic că nu poate exista nici răspunderea acestuia.

Suma solicitată la plată nu a fost stabilită niciodată în sarcina persoanei fizice A., ci în sarcina persoanei juridice B. Chiar și în ipoteza în care persoana juridică ar fi datorat respectivele sume, acțiunea în despăgubire nu se poate îndrepta împotriva administratorului societății, deoarece răspunderea juridică sau penală a acestuia pentru activitatea societății nu a fost niciodată antrenată sau stabilită.

Astfel, pârâtul nu poate avea calitatea de a sta în instanță raportat la obligația de a răspunde față de pretențiile formulate de reclamantă prin actul de învestire a instanței, deoarece între acesta și reclamantă nu s-au stabilit raporturi juridice care să justifice pretențiile reclamantei, raportul de drept procesual neputând fi legat valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății.

Simpla calitate de administrator al unei societăți comerciale nu poate echivala cu dobândirea calității procesuale active într-o cauză având ca obiect pretenții izvorâte față de persoana juridică, toate sumele menționate de reclamantă au fost reținute, prin acte administrative - contestate de societate prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, actualmente aflată în curs de soluționare în recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție - în sarcina B., persoană juridică, cu personalitate juridică distinctă de cea a recurentului-pârât.

În soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, instanța de fond a reținut în mod corect inexistența unui raport juridic fiscal între reclamantă și pârât, care nu are calitatea de contribuabil, simpla calitate de administrator al unei societăți comerciale neputând echivala cu dobândirea calității procesuale pasive.

Instanța de apel, neputând ignora temeinicia acestei excepții, a menținut-o, însă cu o motivare de natură a pune bazele soluției imediat următoare de respingere a cererii reconvenționale.

2.Cu privire la interpretarea dată de instanța de apel ordonanței de clasare cu referire la pârât, instanța a interpretat și aplicat legea în mod greșit, doar pentru a putea respinge pretențiile pârâtului.

Instanța de apel a reținut că faptele pârâtului ar constitui abateri de la legislația fiscală, pentru care poate fi antrenată răspunderea contravențională a acestuia și o recuperare a pagubei pe calea executării silite realizate de organele fiscale abilitate, deși prin respectiv ordonanță s-a pronunțat o soluție definitivă în materie penală, prin care s-a dispus clasarea cauzei cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, procurorul reținând că fapta nu este de natură penală.

Instanța de apel a depășit limitele învestirii sale atunci, când a apreciat că poate fi antrenată răspunderea contravențională a pârâtului și o recuperare a pagubei pe calea executării silite realizate de organele fiscale abilitate, în condițiile în care răspunderea contravențională nu poate fi constatată și antrenată printr-o acțiune civilă în pretenții, neexistând nici un proces-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nici pe numele persoanei fizice, nici pe cel al persoanei juridice.

Observația instanței referitoare la faptul că răspunderea contravențională este una personală si vizează persoana administratorului societății, în ipoteza în care s-au încălcat norme care consacră obligații fiscale, precum se pretinde în cazul de speță, nu numai că este departe de a fi pertinentă, dar excede și cadrului procesual și limitelor învestirii instanței, instanță care nu a fost niciodată chemată să se pronunțe asupra legalității unui proces-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor.

Raportat la materialul probator existent la dosarul cauzei, la situația de fapt și de drept, cererea reconvenționala formulată de pârât este fondată, deoarece acțiunea reclamantei a fost promovată printr-un abuz de drept procesual, ca varietate a abuzului de drept, concretizată în exercitarea unui drept procesual cu rea-credință, contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege. Ca atare, demersul judiciar, declanșat de reclamantă cu rea-credință, dintr-o eroare gravă ce o apropie de dol, cu intenția de a produce o pagubă morală și materială pârâtului, constituie abuz de drept, prejudiciul material și moral cauzat pârâtului fiind dovedit.

Deși instanța de fond a acordat reclamantei termenul solicitat în vederea precizării creanței sau renunțării la judecată având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 209/2015, apelanta-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei precizarea invocată, dând încă o dată dovadă de rea-credință în exercitarea drepturilor procedurale, cu atât mai mult cu cât, după cum reține și instanța de apel, deciziile de anulare a obligațiilor fiscale ale B., al cărei administrator este pârâtul în cauză, emise până la data pronunțării sentinței apelate, respectiv la data de 25.11.2015, prevăd o anulare a obligațiilor fiscale până la concurența sumei de 5.086.257 lei, în condițiile în care obiectul pretențiilor solicitate prin acțiune se ridică la suma de 5.077.698 lei.

Nu există și nu au existat niciodată acte de constatare a prejudiciului și de imputare a acestuia recurentului-pârât, care să îndreptățească reclamanta să formuleze o acțiune împotriva acestuia.

Instanța de apel a încercat să motiveze caracterul fondat al acțiunii reclamantei, omițând faptul că nu are posibilitatea încadrării în drept a acestei acțiuni.

Deși se reține de instanța de apel în esență, că acțiunea reclamantei a fost determinată de ordonanța de clasare pronunțată cu privire la pârât, acest aspect nu e de natură a demonstra caracterul fondat al unei acțiuni civile prin care se solicită instanței să constate că acesta ar fi săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală și obligarea la plata presupusului prejudiciu creat prin această infracțiune, astfel că, indiferent de încercarea instanței de apel de a găsi o justificare juridică pentru promovarea unei asemenea acțiuni, sub aspectul calificării juridice, acțiunea reclamantei   este inadmisibilă.

Reclamanta supune analizei instanțe civile aspecte de fapt și de drept aparținând dreptului penal, aceasta invocând întrunirea "elementelor constitutive ale unei infracțiuni", "considerând că pot fi întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 cu modificările și completările ulterioare unde, la art. 9 alin. 1 lit. a se prevede „ Constituie infracțiuni de evaziune fiscală ... ", reclamanta apreciind unilateral și în afara legii că "persoana responsabilă pentru aceste fapte este numitul A."

Din analiza capetelor de cerere formulate, se poate observa că reclamanta a urmărit, prin promovarea acestei acțiuni, pronunțarea unei sentințe prin care să se constate că pârâtul ar fi săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală și obligarea acestuia la plata presupusului prejudiciu creat prin această infracțiune, astfel că, indiferent de calificarea juridică dată acțiunii reclamantei, aceasta este inadmisibilă.

Cererea de chemare în judecată se înscrie în sfera ilicitului, deoarece reclamanta a avut și are cunoștință de faptul că față de pârât s-a pronunțat o soluție definitivă în materie penală, prin care s-a dispus clasarea cauzei cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, reținându-se că fapta nu este de natură penală.

Atât timp cât reclamantul a învestit instanța civilă cu aceeași plângere penală - soluționată anterior și definitiv de organele competente, pe care a intitulat-o "acțiune în despăgubiri civile", instanța de apel trebuia să constate acțiunea reclamantei este inadmisibilă.

Apelul, cât și cererea de chemare în judecată au fost formulate cu intenție, în mod șicanator, numai pentru a pune în dificultate partea adversă în probarea unor situații: introducerea acțiunii la o instanță necompetentă material, împotriva unui pârât ce nu poate avea calitatea de a sta în instanță raportat la obligația de a răspunde față de pretențiile formulate, ignorarea principiilor fundamentale ale dreptului, confundarea cauzei civile cu cea penală, competența instanței penale cu cea a instanței civile, obiectul acțiunii civile cu cel al acțiunii penale.

Suma solicitată la plată nu a fost stabilită niciodată în sarcina persoanei fizice A., ci în sarcina persoanei juridice B., sumă asupra cărei legalități urmează să se pronunțe instanța de judecată. Chiar și în ipoteza în care persoana juridică ar fi datorat respectivele sume, reclamanta nu se poate îndrepta, pe calea unei acțiuni în despăgubire, împotriva administratorului societății, răspunderea juridică sau penală a acestuia pentru activitatea societății nefiind antrenată sau stabilită niciodată.

Mai mult decât atât, după cum am menționat și anterior, prin ordonanța de clasare/dosar nr. x/x/2012 din data de 12.03.2014, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. a din Legea nr. 241/2005.

După cum a constatat și organul de urmărire penală, în cazul prejudiciului de 37.814 lei, există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege, întregul prejudiciu fiind achitat, iar pentru restul sumei, aceasta poate eventual forma obiectul unei sancțiuni de natură contravențională.

Ignorând toate aceste aspecte, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 5.077.698 lei (5.115.512 lei suma stabilită prin actele administrative în sarcina B. - 37814 lei sumă achitată).

Dacă între persoana juridică B. și Statul Român-prin Ministerul Finanțelor Publice a existat un raport juridic fiscal, care a dat naștere la pretinse obligații de plată în sarcina societății, stabilite prin acte administrative, în ceea ce privește persoana fizică A., acesta nu este subiect al raportului juridic fiscal, motiv pentru care pârâtul a  ridicat excepția lipsei calității de subiect al raportului juridic fiscal prevăzut de art. 1 alin. 1 și art. 17 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 republicată și modificată privind C. proc. fisc., având în vedere faptul că persoana fizică nu deține calitatea de contribuabil ce datorează impozite, taxe sau alte sume către bugetul general consolidat în conformitate cu prevederile C. fisc., excepție admisă în mod just de către instanța de fond.

Între o persoană fizică ce nu are calitatea de comerciant și Statul Român-reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și unitățile sale subordonate, nu poate interveni o relație de administrare a impozitelor sau taxelor în vederea aplicării legislației fiscale instituite prin C. fisc. Persoanele fizice nu pot avea calitatea de subiect activ al raportului juridic fiscal, deoarece nu există instituite drepturi și obligații ce revin părților, în cadrul raportului de drept procedural fiscal.

În conformitate cu prevederile art. 17 alin. (1) din C. proc. fisc., subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale, contribuabilul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, contribuabilul este orice persoana fizică ori juridică sau orice entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat, în condițiile legii.

Reclamanta nu poate solicita obligarea persoanei fizice la plata unor sume stabilite în sarcina unei persoane juridice, prin acte administrativ fiscale, cu atât mai mult cu cât în momentul de față există o contestație pendinte cu privire la aceste sume, iar răspunderea penală, materială sau contravențională a persoanei fizice pentru activitatea persoanei juridice nu a fost niciodată antrenată.

Contrar susținerilor instanței de apel, în cauză caracterul abuziv al demersurilor procedurale ale reclamantei au fost dovedite, ele rezultând din probele existente la dosarul cauzei, care au făcut dovada următoarei stări de fapt:

-           emiterea de acte administrative netemeinice și nelegale, prin care organele fiscale au stabilit în sarcina societății B., al cărei administrator este pârâtul, obligarea la plata unor presupuse obligații fiscale, societate care, urmare a acestor constatări nelegale și-a suspendat activitatea;

-           formularea de către reclamantă a unei plângeri penale privind săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală de către pârât, cunoscând că această faptă este nereală;

-           punerea la dispoziția organelor judiciare de informații nereale, care au avut ca și consecință furnizarea către mass-media a unor informații ce au relatat o stare de fapt ce nu corespunde realității, cu încălcarea dreptului pârâtului la demnitate, imagine și reputație;

-           promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtului, persoană fizică, pentru plata unor sume stabilite în sarcina unei persoane juridice, prin acte administrativ fiscale împotriva cărora există o contestație pendinte cu privire la aceste sume;

-           crearea unor situații litigioase cu rea-credință ce au determinat avansarea de către pârât a unor cheltuieli considerabile în vederea apărării drepturilor sale;

-     afirmarea în mod repetat a faptului că pârâtul ar fi săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală, deși cu privire la aceste fapte s-a pronunțat o ordonanță de clasare pe numele pârâtului, reclamanta continuând să invoce întrunirea "elementelor constitutive ale unei infracțiuni ",

-           gravele erori asupra unor chestiuni de drept fundamentale, ce demonstrează că prezenta acțiune a fost formulată cu intenție, în mod șicanator.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat, acesta a fost dovedit și derivă, în primul rând din natura drepturilor nepatrimoniale cărora reclamanta le-a adus atingere respectiv:

-           dreptul la un proces echitabil, desfășurat sub imperiul legalității și al principiilor fundamentale ale dreptului național;

-           în condițiile conturării faptei ilicite de defăimare și discreditare prin invocarea unor acuzații lipsite de orice fundament real și probator, prejudiciul cauzat subsemnatului este evidențiat tocmai de modalitatea de exprimare și cuvintele utilizate, denigratoare;

-           prejudiciul cauzat se raportează la distrugerea reputației, privită în ansamblul său, cât și la atingerea adusă onoarei, demnității și imaginii;

-           afirmațiile reclamantei formulate cu privire la pârât au ca efect direct prezentarea sa într-o manieră denigratoare, ceea ce conduce la diminuarea încrederii în pârât din partea persoanelor cu care intră în contact, în țară și străinătate în derularea