ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 817/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 817/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 iunie

2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul P.C.A.

a chemat în judecată pe pârâta SC A.C. SA, solicitând obligarea acesteia la

plata sumei de 1.620.416,66 euro, reprezentând daune materiale în cuantum de

620.416,66 euro și daune morale în cuantum de 1.000.000 euro, cauzate prin

formularea și susținerea cu rea credință a unei plângeri penale împotriva sa,

cu privire la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, plângere care a fost

soluționată irevocabil în Dosarul penal nr. 3950/3/2009, în sensul achitării.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 57 din Constituția României,

art. 3 din Decretul nr. 31/1954 și art. 723 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 1423 din 25 martie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă

instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile

angajării răspunderii civile delictuale.

Astfel, tribunalul a

constatat că sesizarea organelor de urmărire penală prin plângerea penală

formulată de pârâtă împotriva reclamantului, în temeiul art. 222 C. proc. pen.,

nu constituie o faptă ilicită, în condițiile în care aceasta și-a exercitat, în

forma prevăzută de lege, dreptul de petiționare reglementat de art. 51 din

Constituția României.

Or, exercitarea

acestui drept prin formularea plângerii penale nu a fost abuzivă câtă vreme

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a întocmit la data de

28 ianuarie 2009 rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a

inculpatului P.C.A., iar o instanță de judecată, respectiv Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, a hotărât prin Decizia nr. 100/A din 26

aprilie 2010 condamnarea acestuia la 3 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune.

Tribunalul a mai

precizat că, deși exercitarea dreptului de petiționare de către pârâtă, prin

formularea plângerii penale, a adus anumite prejudicii drepturilor subiective

ale reclamantului, câtă vreme exercitarea acestui drept nu a fost abuzivă,

dovada fiind întocmirea rechizitoriului de către Parchet și condamnarea de

către o instanță de judecată, nu se poate reține în sarcina pârâtei abuzul de

drept. În consecință, neexistând abuz de drept din partea pârâtei, nu există nici

fapta ilicită și, prin urmare, nici răspundere civilă delictuală.

Împotriva acestei

sentințe, P.C.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 1010/A din 4 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă

a respins ca nefondat apelul.

Pentru a decide

astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că susținerile

apelantului-reclamant referitoare la reținerea caracterului abuziv al plângerii

penale formulate de intimata-pârâtă nu pot fi primite.

Astfel,

apelantul-reclamant a invocat abuzul de drept în formularea și susținerea

plângerii penale de către intimata-pârâtă prin raportare la faptul că în faza

recursului reprezentantul Ministerului Public a renunțat la recursul formulat

de Parchet și, mai mult, a pus concluzii de achitare. Cu toate acestea,

intimata-pârâtă s-a opus solicitării de achitare susținută de procuror, ceea ce

ar dovedi că aceasta a acționat independent de soluțiile propuse de

reprezentantul Ministerului Public și, independent de argumentele ce demonstrau

nevinovăția inculpatului, a solicitat condamnarea penală.

Or, aceste susțineri

și critici ale apelantului-reclamant nu pot fi primite, de vreme ce acțiunea

penală ce a format obiectul Dosarului nr. 3950/3/2009 a fost pusă în mișcare

printr-o ordonanță emisă de procuror, la propunerea organului de cercetare

penală, iar prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă ÎCCJ - secția de

urmărire penală și criminalistică întocmit sub nr. 932/P/2008 s-a dispus

trimiterea în judecată a apelantului-reclamant, sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de înșelăciune. Plângerea penală formulată de intimata-pârâtă a

fost doar un mod de sesizare a organului de urmărire penală, însă punerea în

mișcare a acțiunii penale are loc la propunerea organului de cercetare penală,

dacă acesta consideră că sunt temeiuri pentru aceasta.

Prin urmare, a

apreciat că prin formularea plângerii penale, ca mod de sesizare a organului de

urmărire penală, intimata-reclamantă și-a exercitat un drept prevăzut de lege,

respectiv de art. 222 C. proc. pen. și art. 51 din Constituția României,

aspecte corect reținute și de tribunal.

Totodată, a subliniat

că plângerea penală formulată de intimata-pârâtă a declanșat cercetările

penale, însă aceste cercetări puteau fi sau nu urmate de începerea urmăririi

penale. Cum infracțiunea pentru care intimata-pârâtă a formulat plângere penală

nu face parte dintre acelea pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la

simpla formulare a plângerii penale de către partea ce se consideră vătămată,

rezultă că acțiunea penală a fost pusă în mișcare urmare a efectuării de

cercetări penale de către organele abilitate ale statului.

Astfel, ulterior

momentul formulării plângerii penale de către intimata-pârâtă, voința acesteia

nu ar mai fi putut influența într-un sens sau altul soarta dosarului penal,

fiind sarcina organelor abilitate ale statului să determine dacă existau sau nu

indiciile săvârșirii unei infracțiuni de către apelantul-reclamant, indiferent

de insistențele și susținerile pe care intimata le-ar fi făcut în cursul

cercetării penale.

A reținut curtea de

apel că, mai mult, în cauza penală în discuție, prima instanță (Tribunalul

București, secția a II-a penală) a pronunțat achitarea inculpatului, soluție

față de care Parchetul de pe lângă Tribunalul București a exercitat calea de

atac a apelului, fiind pronunțată Decizia penală nr. 100/A din 26 aprilie 2010

a Curții de Apel București, secția a II-a penală, decizie prin care

apelantul-reclamant a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune. Împotriva acestei decizii penale au exercitat

recurs atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cât și inculpatul

(apelantul-reclamant) și partea civilă (intimata-pârâtă), fiind admise primele

două și luându-se act de retragerea recursului declarat de partea civilă.

Or, față de această

succesiune a soluțiilor pronunțate de instanțele de judecată și de împrejurarea

că Ministerul Public a exercitat atât calea de atac a apelului, cât și calea de

atac a recursului, nu se poate reține că prin susținerea de către intimată a

plângerii penale și prin concluziile părții civile formulate în fața instanței

de recurs s-a exercitat un abuz de drept.

De altfel, din

Încheierea de la 16 decembrie 2010 din Dosarul penal nr. 3950/3/2009 al ÎCCJ,

secția penală, rezultă că reprezentantul Ministerului Public a pus în principal

concluzii de casare a deciziei penale din apel și trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de prim control judiciar, în subsidiar fiind susținută

achitarea.

Totodată, a apreciat

instanța de apel că împrejurarea că în faza recursului (exercitat de Ministerul

Public) intimata-pârâtă a pus concluzii de respingere a cererii de achitare a

reclamantului, cerere de achitare formulată de reprezentantul Ministerului Public

care nu și-a mai susținut respectiva cale de atac, nu reprezintă un abuz de

drept, fiind doar opinia părții exprimate în fața instanței de judecată, opinie

ce nu trebuie a fi concordantă cu cea a celorlalte părți în cauză și care nici

nu poate reprezenta un abuz de drept doar pentru că instanța de recurs nu a

îmbrățișat-o.

În ceea ce privește

aspectul civil al acțiunii penale, curtea de apel a apreciat că formularea și

menținerea de către intimata-pârâtă și a altor acțiuni civile pe rolul

instanțelor de judecată, pentru recuperarea aceluiași prejudiciu invocat și

solicitat și prin cererea de constituire de parte civilă în dosarul penal, nu

poate conduce la concluzia că plângerea penală prin care a fost sesizat organul

de urmărire penală a avut un caracter abuziv.

Astfel, urmărirea

recuperării prejudiciului invocat de o parte, pe calea mai multor acțiuni

formulate în fața instanțelor de judecată, având obiecte diferite, nu

reprezintă de plano un abuz de drept. Or, în speță, contrar celor susținute de

apelant, nu a fost identificată nicio obligație procesuală ce ar fi fost

încălcată de intimata-pârâtă prin această atitudine și nici nu s-a dovedit că

intimata-pârâtă s-a folosit de invocarea prejudiciului pretins doar pentru a

obține încadrarea faptei într-o formă agravantă a infracțiunii de înșelăciune.

Exercitarea simultană a unor acțiuni civile și penale nu este interzisă de lege

sau sancționată prin constatarea abuzului de drept ci, din contră, legiuitorul

reglementează pentru aceste situații instituția litispendenței, a conexității

sau a suspendării în baza art. 244 C. proc. civ.

A mai reținut

instanța de apel că nici împrejurarea că instanțele civile au constatat

netemeinicia cererilor pârâtei nu poate duce la constatarea abuzului de drept

al intimatei-pârâte în formularea plângerii penale, aceasta fiind formulată

anterior oricăror soluții pronunțate de instanțele civile, punerea în mișcare a

acțiunii penale și menținerea ei ulterior nefiind atributul intimatei-pârâte și

neținând de voința acesteia.

Intimata-pârâtă a

participat în cadrul dosarului penal în calitate de parte civilă, or latura

civilă în dosarul penal este un aspect subsecvent laturii penale ale cărei

elemente au fost analizate până în faza recursului, căile de atac fiind

exercitate de Ministerul Public.

În continuare, curtea

de apel, notând că prin formularea unei plângeri penale orice parte vătămată

știe, urmărește și acceptă că demersul său poate să transforme persoana

reclamată în inculpat a subliniat că acest comportament al părții ce se pretinde

vătămată nu conferă plângerii caracter abuziv, iar transformarea persoanei

reclamate în inculpat nu este efectul direct al plângerii, ci efectul

rezultatelor cercetărilor penale întreprinse de organele abilitate ale

statului.

În final, constatând

că sunt în întregime nefondate criticile invocate de apelantul-reclamant cu

privire la săvârșirea unei fapte ilicite, curtea de apel a apreciat că

analizarea celorlalte aspecte referitoare la prejudiciu sunt de prisos,

neîndeplinirea unei condiții cumulative împiedicând angajarea răspunderii

delictuale întemeiată pe art. 998 - 999 C. civ.

Împotriva acestei

decizii, P.C.A. a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ., în baza cărora a solicitat modificarea ei în tot, în sensul

admiterii apelului său, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În susținere, a

arătat că în mod greșit a reținut instanța de apel că intimata-pârâtă nu a

săvârșit o faptă ilicită, apreciind că formularea și susținerea plângerii

penale nu reprezintă altceva decât exercitarea în limite normale a dreptului de

petiționare.

Totodată, a arătat

că, în opinia sa, interpretarea corectă a abuzului de drept trebuie făcută prin

raportare strictă la atitudinea și acțiunile pretinsului autor al abuzului,

fiind irelevant că plângerea penală a fost urmată de emiterea unui

rechizitoriu, cu atât mai mult cu cât, în speță, rechizitoriul a fost

desființat de instanțele de judecată.

Astfel, prin

stabilirea abuzului de drept al pârâtei prin raportare la conduita organului de

urmărire penală, instanța de apel, în mod eronat a scos abuzul de drept din

sfera subiectivă a atitudinii părții care exercită dreptul, față de scopul

legal recunoscut al dreptului exercitat și a lăsat necercetată această

atitudine subiectivă a pârâtei, raportându-se doar la fapta terțului, respectiv

a organului de urmărire penală, ca la un element absolut de natură a absolvi de

răspundere pârâta. Or, nu există niciun motiv pentru care plângerea să fie

considerată a priori legitimă, doar pentru că s-a soldat cu emiterea unui

rechizitoriu.

Așadar, așa cum s-a

arătat și în cererea de chemare în judecată, pretențiile se fundamentează pe

conduita pârâtei care, prin modul în care a formulat și susținut plângerea

penală ce a fost soluționată în Dosarul penal nr. 3950/3/2009, a săvârșit un

veritabil abuz de drept.

A arătat recurentul

că doctrina și jurisprudența au stabilit că exercitarea unui drept devine

abuzivă în momentul în care nu mai servește scopului pentru care respectivul

drept este ocrotit/instituit.

Cum în speță

plângerea penală viza, pe de o parte sancționarea penală pentru săvârșirea unei

grave infracțiuni și, pe de altă parte, repararea prejudiciului material

pretins a fi fost cauzat prin respectiva infracțiune acțiunile intimatei-pârâte

se plasează în sfera abuzului de drept pe ambele planuri.

Astfel, a susținut că

în ceea ce privește aspectele penale ale plângerii, se observă că apărările

formulate de intimata-pârâtă și reținute de instanța de fond, în sensul că

"avea dreptul să formuleze o plângere penală" și că, "odată

plângerea urmată de un rechizitoriu ar dispărea orice posibilitate de abuz de

drept", nu se susțin. Aceasta deoarece, pe de o parte, din încheierile de

ședință și din hotărârea penală din recurs reiese că în faza recursului,

reprezentantul Ministerului Public a renunțat la calea de atac formulată de

Parchet și, mai mult, a pus concluzii de achitare în care a arătat că nu există

niciun aspect penal în conduita sa, plângerea penală fiind vădit neîntemeiată.

Pârâta nu numai că nu a acceptat susținerile Ministerului Public în sensul

achitării, ci s-a opus cu vehemență acesteia, împrejurare ce arată că atunci

când a avut posibilitatea, a acționat independent de soluțiile propuse de către

reprezentantul Ministerului Public și independent de argumentele care

demonstrau în mod vădit nevinovăția.

Pe de altă parte,

pârâta a invocat în plângerea penală un prejudiciu de o valoare imensă (488.000

euro), deși cunoștea că natura eventualului prejudiciu este una comercială și

că, potrivit dispozițiilor contractelor comerciale dintre părți, pentru

pretinsul prejudiciu răspundeau în principal MTS L. GmbH și, eventual SC S.

București SRL, răspunderea sa fiind una accesorie, derivată din interpretarea

(eronată susține recurentul) unui contract de novație.

Împrejurarea că

intimata-pârâtă cunoștea aceste împrejurări rezultă cu claritate din hotărârile

judecătorești aflate la dosarul cauzei, din care rezultă că intimata-pârâtă a

intentat și menținut în paralel, independent de plângerea penală, o serie de

acțiuni civile prin care a solicitat exact prejudiciul pe care îl invoca și în

dosarul penal, acțiuni civile ce au fost intentate împotriva sa în solidar cu

SC S. București SRL Or, atâta vreme cât cunoștea natura comercială a

raporturilor juridice care fundamentau prejudiciul, este evident că

intimata-pârâtă s-a folosit de invocarea pretinsului prejudiciu exclusiv pentru

a obține încadrarea sa într-o formă agravată a infracțiunii de înșelăciune.

Prin menținerea în paralel a acțiunilor civile cu latura civilă din dosarul

penal pentru aceleași sume, intimata-pârâtă a încălcat în mod vădit obligațiile

procesuale și a acționat în sfera abuzului de drept.

În ceea ce privește

aspectele civile ale plângerii, recurentul a arătat că există evidente aspecte

ce țin de sfera abuzului de drept. Astfel, intimata-pârâtă și-a menținut și

susținut cu insistență pretențiile civile în dosarul penal, inclusiv în faza

recursului, deși cunoștea că aceleași pretenții fac obiectul unor dosare aflate

pe rolul instanțelor civile, iar pentru o parte din pretenții erau deja

pronunțate hotărâri, chiar definitive, prin care instanțele civile constataseră

netemeinicia acestora.

De asemenea,

intimata-pârâtă s-a constituit parte civilă în dosarul penal și pentru sume

reprezentând contravaloarea TVA, sume ce erau în mod expres stabilite prin

contractul de execuție nr. 348/2004 în sarcina altor părți. Această cerere a

fost păstrată în dosarul penal, inclusiv în recurs, deși exista o hotărâre

judecătorească irevocabilă ce-i era opozabilă pârâtei, hotărâre prin care SC S.

București SRL fusese obligată în mod exclusiv la plata acelei sume.

Cum intimata-pârâtă a

fost în permanență reprezentată de către avocați, nu se poate accepta că aceste

abuzuri legate de dubla solicitare a acelorași sume, atât în dosarul penal cât

și în dosarele civile, precum și insistența de a solicita în dosarul penal suma

reprezentând TVA (sumă stabilită irevocabil ca fiind datorată de o altă

persoană decât inculpatul), ar putea reprezenta niște simple erori.

Există astfel

elemente care arată că intimata-pârâtă a acționat de o manieră abuzivă,

urmărind, sau cel puțin acceptând obligarea reclamantului la plata unor sume pe

care instanțele stabiliseră irevocabil că nu le datorează.

Recurentul a susținut

că în cauză este important să se perceapă planul general în care se integrează

toate aspectele punctuale menționate mai sus, plan general care arată că

intimata-pârâtă a știut și a urmărit de la bun început că demersul său

(declanșat prin plângerea penală) are că finalitate principală, esențială,

transformarea sa în inculpat, cu toate consecințele legale, morale și personale

care derivă din această calitate. Acest plan general este foarte bine surprins

în motivarea pentru care procurorul de ședință, din recurs, a solicitat achitarea,

cât și în motivarea hotărârii definitive de achitare pronunțată de ICCJ. Ambele

motivări arată clar, fără vreun fel de dubiu, că faptele prezentate în

plângerea penală nu aveau nimic de-a face cu domeniul dreptului penal

(împrejurare pe care intimata-pârâtă o cunoștea, de asemenea, întrucât

niciodată nu a renunțat la acțiunile sale civile).

Față de aceste

susțineri, recurentul a arătat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii

civile delictuale, fapta ilicită fiind reprezentată de formularea și susținerea

plângerii penale privind săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, plângere ce a

fost soluționată irevocabil în sensul achitării sale.

În final, recurentul

a reiterat susținerile din cererea de chemare în judecată referitoare la

justificarea acordării daunele morale solicitate și a subliniat că toate aceste

împrejurări sunt de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a intimatei

pentru prejudiciul creat.

Astăzi, în ședință

publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului,

întemeiată pe dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Având în vedere

dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va

pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond,

care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului, Înalta Curte va

examina cu prioritate excepția nulității recursului, invocată din oficiu.

Potrivit art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea

nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu

raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute

de art. 304 pct. 1 - 9 din același Cod.

Pentru a conduce la

casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la

indicarea textului de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând

încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 -

9 C. proc. civ.

În speță, Înalta

Curte constată că cele susținute de recurent în legătură cu îndeplinirea

condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale pot fi circumscrise

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, deși

recurentul a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea se încadrează exclusiv în

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cele prevăzute de pct. 8 al

aceluiași articol fiind invocate doar formal.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului,

invocată din oficiu și va analiza calea de atac exclusiv din perspectiva

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 304

pct. 9 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

În concret,

recurentul a invocat faptul că în mod greșit a reținut instanța de apel că

intimata-pârâtă nu a săvârșit o faptă ilicită, apreciind că formularea și

susținerea plângerii penale nu reprezintă altceva decât exercitarea în limite

normale a dreptului de petiționare, interpretând astfel eronat abuzul de drept.

În analiza acestui

motiv de recurs, Înalta Curte va porni de la prevederile art. 57 din Constituția

României conform cărora „cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii

trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu

bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți" și

ale art. 3 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora „drepturile civile sînt

ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic

și social."

Din interpretarea

sistematică a acestor texte de lege se desprind patru caractere care se

circumscriu noțiunii de abuz de drept, respectiv exercitarea dreptului

subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic și social pentru care a fost

recunoscut, cu nesocotirea legii și moralei, cu rea-credință și cu depășirea

limitelor sale.

În plan procesual,

abuzul de drept este reglementat de art. 723 C. proc. civ., potrivit căruia

drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului

în vederea căruia au fost recunoscute de lege, partea care le folosește în mod

abuziv urmând a răspunde pentru pagubele pricinuite.

Astfel, în esență,

exercitarea unui drept subiectiv sau procedural va fi considerată abuzivă

atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci

cu intenția de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credințe.

În egală măsură,

abuzul de drept este calificat ca fiind o faptă ilicită, săvârșită cu

vinovăție, răspunderea pentru abuzul de drept nefiind altceva decât o formă

particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât

aceasta nu poate fi angajată în absența vinovăției, prejudiciului cauzat unei

alte persoane și legăturii de cauzalitate dintre acestea.

Înalta Curte reține

că potrivit susținerilor recurentului-reclamant, fapta ilicită a

intimatei-pârâte constă în săvârșirea unui veritabil abuz de drept, care

rezultă cu evidență din modul în care a formulat și susținut plângerea penală

ce a fost soluționată în Dosarul penal nr. 3950/3/2009, în care s-a dispus

achitarea sa.

Se cuvine însă

subliniat că, în susținerea recursului, autorul căii de atac a reluat integral

criticile formulate prin cererea de apel, critici care au fost analizate și

asupra cărora instanța de prim control judiciar s-a pronunțat de o manieră care

conduce în mod logic la soluția pronunțată, verificarea deciziei atacate

relevând faptul că instanța de apel a reținut în mod corect situația de fapt,

pe care a coroborat-o cu probele administrate în cauză și cu normele de drept

incidente.

Așa fiind, instanța

supremă constată că în mod corect a reținut instanța de apel netemeinicia

criticilor, din perspectiva abuzului de drept invocat.

Astfel, în mod corect

a reținut curtea de apel că prin formularea plângerii penale, ca mod de

sesizare a organului de urmărire penală, intimata-reclamantă și-a exercitat un

drept prevăzut de lege, respectiv de art. 222 C. proc. pen. și art. 51 din

Constituția României și că, întrucât infracțiunea pentru care intimata-pârâtă a

formulat plângere penală nu face parte dintre acelea pentru care acțiunea

penală se pune în mișcare la simpla formulare a plângerii penale de către

partea ce se consideră vătămată, rezultă că acțiunea penală a fost pusă în

mișcare urmare a efectuării de cercetări penale de către organele abilitate ale

statului.

Totodată, în mod

corect a apreciat instanța de apel că împrejurarea că în faza recursului

(exercitat de Ministerul Public) intimata-pârâtă a pus concluzii de respingere

a cererii de achitare a reclamantului, cerere de achitare formulată de

reprezentantul Ministerului Public care nu și-a mai susținut respectiva cale de

atac, nu reprezintă un abuz de drept, fiind doar opinia părții exprimate în

fața instanței de judecată, opinie ce nu trebuie să fie concordantă cu cea a

celorlalte părți în cauză și care nici nu poate reprezenta un abuz de drept

doar pentru că instanța de recurs nu a îmbrățișat-o, dar și că formularea și

menținerea de către intimata-pârâtă și a altor acțiuni civile pe rolul

instanțelor de judecată, pentru recuperarea aceluiași prejudiciu invocat și

solicitat și prin cererea de constituire de parte civilă în dosarul penal, ca de

altfel nici împrejurarea că instanțele civile au constatat netemeinicia

cererilor pârâtei, nu poate conduce la concluzia că plângerea penală prin care

a fost sesizat organul de urmărire penală a avut un caracter abuziv.

În plus, Înalta Curte

reamintește părților că procesul penal este guvernat de principiul

oficialității, denumit și principiul obligativității pentru că în esență el se

referă la o sarcină obligatorie a organelor judiciare de a desfășura activitate

procesuală ori de câte ori se constată că s-a săvârșit o faptă prevăzută de

legea penală.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (2) C. proc. pen., „actele desfășurării procesului penal se îndeplinesc

din oficiu, afară de cazul prin care prin lege se dispune altfel."

Acest principiu

specific dreptului procesual penal se deosebește de principiul disponibilității

specific procesului civil.

Aceasta, întrucât, în

timp ce în cauzele civile părțile pot dispune de acțiunea civilă exercitată în

acel proces, în materie penală, pentru a garanta realizarea acestui principiu,

normele de organizare și de competență dispun începerea procesului penal și

continuarea acțiunii de către autoritățile publice ca o obligație legală.

Cum, în cauză,

infracțiunea pentru care s-a dispus urmărirea penală nu este una pentru care

punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a

persoanei vătămate, Înalta Curte impune părților concluzia că nu se poate

stabili o legătură de cauzalitate între eventualul prejudiciu cauzat

reclamantului, ca urmare a declanșării procesului penal și formularea și

susținerea plângerii penale de către intimată, de vreme ce începerea procesului

penal și continuarea acțiunii, reprezintă o obligație legală a autorităților

publice.

Așa fiind, se

constată că hotărârea instanței de apel este una legală, în cauză neexistând

motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea acesteia.

Prin urmare, având în

vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului și va respinge ca

nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant P.C.A. împotriva Deciziei

civile nr. 1010/A din 4 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de recurentul-reclamant P.C.A. împotriva Deciziei civile nr.

1010/A din 4 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 martie 2015.

Procesat de GGC - LM