ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 222/2018

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 22 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2015, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a dispus respingerea ca nefondată a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 lit. f) și l) din Legea nr. 51/1991, art. 11 alin. (1) lit. d) și alin. (2) din Legea nr. 51/1991, art. 21 din Legea nr. 535/2004 în forma anterioară abrogării prin Legea nr. 255/2013.

Pentru a se pronunța în acest sens, cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, instanța a reținut, în raport de exigențele art. 29 din Legea nr. 47/1992 (republicată), că analiza unei excepții de neconstituționalitate presupune implicit și constatarea relevanței/irelevanței acesteia cu privire la soluționarea cauzei. Condiția relevanței excepției de neconstituționalitate este strâns legată de ideea de interes în introducerea oricărei cereri în justiție.

S-a menționat că stabilirea existenței acestui interes se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit.

Or, raportat la exigențele art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului", decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției nu este de natură a produce un efect concret asupra hotărârii din judecata cauzei, câtă vreme prin excepție se dorește chiar modificarea textului ce reglementează competența.

Aceasta pentru că, o dată sesizată, ceea ce îi este permis Curții Constituționale să facă este să constate doar dacă textul respectiv este sau nu constituțional, nu să-l completeze în sensul dorit de către autorii excepției.

A accepta un alt punct de vedere înseamnă nu numai să se adauge la lege, dar să se eludeze, în esență, rolul Parlamentului, de legiuitor.

S-a mai arătat că potrivit doctrinei în materie, "inadmisibilitatea este o soluție pronunțată de către instanța în fața căreia este invocată o cerere sau o excepție, atunci când se constată neîndeplinirea anumitor condiții impuse de lege, deci apariția unor cauze ce fac imposibilă începerea sau continuarea procedurii judiciare." (A., Excepția de neconstituționalitate, Editura All Beck, București, 2005, p.122)

Din această perspectivă și raportat la exigențele art. 10 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora "sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate", Curtea de Apel București a constatat, în speță, că inculpații care au invocat excepția de neconstituționalitate nu au respectat decât parțial obligația de motivare a excepției și nu au indicat temeiul constituțional al acesteia. Și aceasta pentru că, în Decizia nr. 338/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 5 februarie 2004, Curtea Constituțională a statuat cu privire la acest aspect că în lipsa unui temei constituțional pentru contestarea legitimității constituționale a prevederii ce face obiectul sesizării, Curtea nu se poate substitui autorului sesizării în ce privește invocarea unui anume motiv de neconstituționalitate. Altminteri, în cadrul procedurii de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate, controlul Curții ar însemna să se exercite nu la sesizare, ci din oficiu, ceea ce contravine prevederilor art. 146 lit. d) din Constituție.

De altfel, s-a menționat că în lipsa indicării în concret a temeiului constituțional, Curtea nu poate analiza întrunirea unei alte condiții sine qua non pentru sesizarea cu excepția de neconstituționalitate, respectiv legătura cu soluționarea cauzei (art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992).

Astfel, s-a constatat că, deși inculpații au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 lit. f) și l) din Legea nr. 51/1991, art. 11 alin. (1) lit. d) și alin. (2) din Legea nr. 51/1991 și art. 21 din Legea nr. 535/2004, în integralitatea lor, în forma anterioară abrogării prin Legea nr. 255/2013, nu au motivat excepția, ci doar au invocat vidul legislativ, iar menționarea generică a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și 5, art. 21 alin. (3), art. 26, art. 28, art. 53 din Constituție nu suplinește această carență, câtă vreme nu se poate stabili o corespondență între acestea și dispozițiile din legea contestată.

În consecință, având în vedere cele expuse, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Curtea de Apel București a respins, ca nefondată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii din 22.02.2018 inculpații B. și C., prin apărător, au formulat cale de atac, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 7.03.2018, când s-a stabilit termen pentru soluționare a recursului la data de 9.03.2018.

Atât prin memoriul depus la dosar la data de 8.03.2018, cât și cu ocazia dezbaterilor la termenul din 9.03.2018, apărarea recurenților inculpați a expus în mod detaliat motivele recursului de față.

Examinând recursul formulat împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin încheierea recurată în cauză, printre altele, Curtea de Apel București a respins ca nefondată cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 lit. f) și l) din Legea nr. 51/1991, art. 11 alin. (1) lit. d) și alin. (2) din Legea nr. 51/1991, art. 21 din Legea nr. 535/2004 în forma anterioară abrogării prin Legea nr. 255/2013 invocată de inculpații B. și C., reținându-se, în esență, că inculpații au motivat parțial cererea de sesizare, că prin excepția invocată se dorește chiar modificarea textului de lege ori adăugarea la lege, precum și că nu este întrunită condiția prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv legătura cu soluționarea cauzei.

Înalta Curte constată că, în cadrul dosarului aflat pe rolul Curții de Apel București, având ca obiect apelurile declarate de inculpații C. și B. împotriva sentinței penale nr. 1492 din data de 19.07.2017 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2015, la termenul de judecată din data de 22.02.2018, inculpații au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 lit. f) și l) din Legea nr. 51/1991, art. 11 alin. (1) lit. d) și alin. (2) din Legea nr. 51/1991, art. 21 din Legea nr. 535/2004 în forma anterioară abrogării prin Legea nr. 255/2013, raportat la prevederile art. 1 alin. (3) și 5, art. 21 alin. (3), art. 26, art. 28, art. 53 din Constituția României și art. 6 și 8 din Convenția europenă pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În esență, se reține că, în susținerea cererii formulate, apărarea recurenților inculpați a arătat că sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate, inclusiv condiția interesului procesual al acestora, contrar celor reținute de prima instanță în cuprinsul încheierii atacate.

Astfel, s-a susținut că deși inculpați au solicitat efectuarea controlului constituțional cu privire la trei texte de lege: art. 3 lit. f) și l) din Legea nr. 51/1991, în care se stabilesc cazuri ce constituie amenințări la adresa securității naționale a României, art. 11 alin. (1) lit. d) și alin. (2) din Legea nr. 51/1991 care vizează comunicarea către organele de urmărire penală a unor informații din domeniul securității naționale, când acestea vizează săvârșirea unor infracțiuni și art. 21 din Legea nr. 535/2004 (în forma anterioară abrogării prin Legea nr. 255/2013), care reglementează procedura de emitere a mandatelor de supraveghere tehnica pentru motive ce vizează siguranța națională a României, în argumentarea Curții de Apel București nu se regăsește niciun motiv pentru care instanța a considerat ca apelanții inculpați nu ar avea interes pentru formularea excepției în ceea ce privește art. 3 lit. f) si 1) din Legea nr. 51/1991 și art. 11 alin. (1) lit. d) si alin. (2) din Legea nr. 51/1991, iar soluția pe care Curtea Constituțională ar putea-o pronunța cu privire la aceste texte nu ar fi relevantă cu privire la soluționarea cauzei.

De asemenea, s-a menționat de către recurenți că nu este întemeiată critica instanței referitor la motivarea excepției de neconstitutionalitate în ce privește art. 21 din Legea nr. 535/2004, aceasta apreciind eronat ca apelanții inculpați doresc sa solicite Curții Constituționale modificarea textului ce reglementează competenta ICCJ de a emite mandate de supraveghere tehnică pentru motive ce țin de securitatea națională a statului roman.

Totodată, prin recursul formulat, contrar celor reținute de către Curtea de Apel București, apărarea recurenților inculpați a arătat că a solicitat efectuarea controlului de constituționalitate a fiecăreia din cele trei dispoziții legale menționate, în raport de fiecare din prevederile din Constituție și din Convenție astfel cum au fost indicate și a motivat excepția în mod detaliat.

Pentru motivele expuse pe larg în conținutul motivelor de recurs, apărarea recurenților inculpați a susținut că: dispozițiile art. 3 lit. f) și l) din Legea nr. 51/1991 nu respecta cerințele de claritate, precizie și previzibilitate a legii in materie penală; dispozițiile art. 21 din Legea nr. 535/2004 nu respectă cerința informării judecătorului care a emis mandatul cu privire la rezultatele interceptării și nu-i impune să verifice dacă prevederile legale au fost respectate; dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. d) si alin. (2) din Legea nr. 51/1991 transformă lucrătorii din organele de stat cu atribuții in domeniul siguranței naționale in persoane abilitate sa efectueze interceptări in orice cauze penale si, mai mult, in veritabile organe de urmărire penală.

În fine, atât prin motivarea formulată în scris cât și prin concluziile orale, apărarea recurenților a susținut că este greșită reținerea primei instanțe privind nemotivarea excepției de neconstituționalitate, dar și reținerea neîntrunirii condiției interesului procesual în invocarea excepției. Apărarea recurenților a mai arătat în cuprinsul motivelor formulate că "declararea ca neconstituțional a cel puțin unuia din cele trei texte de lege asupra cărora se solicita exercitarea controlului de constituționalitate are ca efect crearea posibilității apelanților inculpați de a solicita înlăturarea din probatoriul administrat în cauză a tuturor convorbirilor telefonice interceptate în baza mandatelor emise pentru motive ce țin de siguranța statului roman, care îi privesc. "

Înalta Curte, din analiza coroborată a textelor de lege criticate în cauză și a tuturor motivelor invocate de către recurenții B. și C., apreciază, similar primei instanțe, că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate de aceștia.

Astfel, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurenții B. și C., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești […] privind neconstituționalitatea […] unei dispoziții dintr-o lege […] în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată.

Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Este incontestabil că excepția a fost invocată de către inculpații B. și C., prin apărător ales, în fața unei instanțe judecătorești și vizează dispoziții din legi în vigoare.

Admisibilitatea cererii impune însă îndeplinirea cumulativă și a cerinței ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificație cu privire la soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Așadar, scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituționalitate o dispoziție legală care reglementează măsuri sau activități vizând desfășurarea procesului penal.

În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăți și a pronunțării unei soluții în ceea ce o privește, care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională.

Totodată, excepția de neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepției în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale, în soluționarea excepției, să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

Având în vedere cele menționate mai sus, Înalta Curte constată că, prin excepția invocată, inculpații B. și C. nu formează veritabile critici de neconstituționalitate, ci susțin aspecte care țin de modificarea sau corelarea legislativă a unor texte de lege ce reprezintă temeiuri de drept avute în vedere la emiterea mandatelor de supraveghere tehnică emise în baza legii siguranței naționale, întrucât în realitate ceea ce se dorește prin acest demers este înlăturarea din probatoriul administrat în cauză a tuturor convorbirilor telefonice interceptate în baza mandatelor emise pentru motive ce țin de siguranța statului roman, care îi privesc pe cei doi inculpați.

În faza admisibilității condițiilor de sesizare a Curții Constituționale, instanțelor de judecată le revine și competența de a verifica dacă excepția a fost invocată în scopul prevăzut de lege, adică pentru controlul constituționalității unei dispoziții legale, dar care întotdeauna trebuie să aibă legătură cu cauza.

Ori, având în vedere cuprinsul dispozițiilor a căror neconstituționalitate se cere a fi verificată, în raport de cadrul procesual și stadiul concret în care se află cauza, dar și prin raportare la normele constituționale pretins încălcate și motivele invocate în acest sens de apărarea recurenților din prezenta cauză, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Așa cum s-a arătat, legătura cu soluționarea cauzei privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța în procesul aflat pe rolul instanței de judecata. Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată și soluția ce urmează a se da în cauză.

Însă, invocarea neconstituționalității dispozițiilor legale vizând temeiurile de drept avute în vedere la emiterea mandatelor de supraveghere tehnică în baza legii siguranței naționale, în cadrul procesual de față, respectiv în cursul judecății cauzei în apel, nu numai că vizează acte de urmărire penală care puteau fi cenzurate într-o altă etapă procesuală, a camerei preliminare și nu în cursul judecății în calea de atac a apelului, dar, totodată, nu constituie o problemă de neconstituționalitate, ci se dorește, pe această cale, înlăturarea din probatoriul administrat în cauză a probelor obținute în baza unor prevederi legale criticate de inculpați.

În fine, instanța de control judiciar constată că, în ceea ce privește dispozițiile art. 21 din Legea nr. 535/2004 și dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. d) si alin. (2) din Legea nr. 51/1991, excepția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei în raport de cadrul procesual și stadiul concret în care se află cauza, fiind vorba de aspecte ce țin de urmărirea penală ce puteau fi verificate în procedura de cameră preliminară, iar referitor la dispozițiile art. 3 lit. f) și l) din Legea nr. 51/1991, se constată că a fost deja admisă de Curte Constituțională excepția de neconstituționalitate cu privire la aceste prevederi.

Apreciind că nu există motive de reformare a soluției primei instanțe din cuprinsul încheierii de ședință din data de 22.02.2018, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, ca urmare a constatării neîndeplinirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză. Câtă vreme soluția atacată a vizat analizarea condițiilor de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curții Constituționale, nu are relevanță asupra legalității și temeiniciei încheierii pronunțate, mențiunea respingerii ca nefondată a cererii din cuprinsul dispozitivului încheierii și nici mențiunea eronată privind denumirea căii de atac.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de inculpații B. și C. împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii penale din data de 22 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenții la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit alin. (6) al aceluiași articol, onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpații B. și C. împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii penale din data de 22 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de câte 35 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 martie 2018.