ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 217/2019
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 217/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
I. Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) și art. 91 alin. (3) C. proc. pen. și art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, formulată de recurentul contestator condamnat A., constată următoarele:
Prin cererea formulată oral în ședința de judecată din 18 aprilie 2019, recurentul contestator condamnat A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) și art. 91 alin. (3) C. proc. pen. și art. 29 alin. (5) Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, învederând că acestea încalcă dreptul la apărare și principiul liberului acces la justiție, prevăzut de Constituția României, în condițiile în care intenția legiuitorului, în cazul primelor două texte de lege, a fost de a asigura asistența juridică din oficiu unei persoane vulnerabile, or, recurentul nu se consideră o astfel de persoană, putându-și face singur apărarea. Totodată, a apreciat îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) și 5 din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția este invocată într-o cauză aflată pe rolul instanței, vizează texte de lege pe care Curtea Constituțională nu le-a declarat anterior ca fiind neconstituționale și are legătură cu soluționarea cauzei, având în vedere că îl împiedică pe recurent să își facă singur apărarea.
Deși a fost interpelată de Înalta Curte cu privire la numărul articolelor din legea fundamentală care sunt încălcate de dispozițiile legale criticate, apărătorul desemnat din oficiu nu le-a putut preciza.
Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul contestator A., prin prisma condițiilor reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.
Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.
În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, pornind de la motivele concrete invocate de parte. În acest sens, este necesar ca autorul excepției să arate atât dispozițiile legale considerate neconstituționale și prevederile constituționale încălcate, cât și motivele pe care se întemeiază contrarietatea dintre cele două, fără cunoașterea acestora neputându-se efectua controlul de constituționalitate.
Analizând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul A., Înalta Curte constată că aceasta nu este motivată în ceea ce privește presupusa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, nefiind respectate dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate". Astfel, trecând peste faptul că cererea a fost formulată oral în fața instanței, se constată că, deși s-a menționat că textele criticate încălcă prevederile constituționale ce reglementează dreptul la apărare și liberul acces la justiție, autorul excepției nu le-a indicat expres și nici nu a precizat în concret motivele pe care se întemeiază contrarietatea cu Legea fundamentală.
Or, Curtea Constituțională nu se poate substitui părții în formularea unor critici de neconstituționalitate, întrucât, contrar sistemului nostru constituțional, ar exercita un control din oficiu (Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008).
În plus, ca urmare a nemotivării cererii, având în vedere și existența deciziei de admitere a Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, Înalta Curte nici nu poate verifica dacă instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat asupra constituționalității textului de lege criticat. Rezultă, așadar, că referitor la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 cererea formulată de recurentul A. nu întrunește condițiile cerute de lege pentru admisibilitatea sa.
Verificând, în continuare, din aceeași perspectivă, solicitarea formulată de recurent de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) și art. 91 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că cererea întrunește doar o parte din condițiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, în sensul că excepția a fost invocată în fața unei instanțe de judecată învestită cu soluționarea unei cauze în calea de atac (Înalta Curte de Casație și Justiție), de către o persoană având calitatea de recurent în speță, iar textele de lege criticate se află în vigoare și nu au fost declarate anterior ca fiind neconstituționale, însă nu respectă și cerința reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, privind legătura cu soluționarea cauzei.
În legătură cu acest aspect, Înalta Curte subliniază că, raportat la caracterul de remediu procesual de ordine publică care poate fi invocat în orice etapă a procesului penal, relevanța excepției de neconstituționalitate trebuie analizată în concret în raport cu procedura și faza procesuală în care este invocată.
Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că examenul legăturii cu cauza trebuie făcut prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu etapa procesuală în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Așadar, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.
În concret, recurentul contestator A. a formulat, în calea de atac a recursului promovat împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei penale nr. 100 din 19 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, o altă cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) și art. 91 alin. (3) C. proc. pen., apreciind că acestea îi încalcă dreptul la apărare și la acces la justiție, întrucât intenția legiuitorului a fost de a asigura asistența juridică din oficiu unei persoane vulnerabile, or, recurentul nu se consideră o astfel de persoană, putându-și face singur apărarea.
Or, în condițiile în care prin recursul ce formează obiectul cauzei se analizează exclusiv întrunirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel cum au fost mai sus expuse, se constată că soluționarea acestei căi de atac nu depinde de constituționalitatea/neconstituționalitatea textelor criticate (art. 90 lit. c) și art. 91 alin. (3) C. proc. pen.), care se referă la asigurarea din oficiu a asistenței juridice obligatorii.
În plus, în speță, nici nu sunt incidente dispozițiile art. 90 lit. c) C. proc. pen., acestea fiind aplicabile doar în cursul procedurii de cameră preliminară și al judecății, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de cinci ani, așadar, în acele situații în care se analizează fondul acuzațiilor aduse inculpatului. Or, prezenta cauză nu se încadrează în ipoteza menționată, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, obiectul său îl reprezintă recursul declarat împotriva dispoziției de respingere a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale, prin intermediul căreia nu se pot antama aspecte privind temeinicia unei acuzații. Mai mult, asistența juridică a recurentului este obligatorie în raport cu dispozițiile art. 90 lit. a) C. proc. pen., față de împrejurarea că se află în stare de detenție.
De altfel, textele criticate nici nu îi îngrădesc recurentului contestator dreptul la apărare și la acces la justiție, atâta vreme cât Înalta Curte i-a dat acestuia posibilitatea să își susțină personal cauza și, mai mult, și-a exercitat dreptul la ultimul cuvânt, iar, în cauză, a fost desemnat un apărător din oficiu.
În consecință, se constată că prevederile art. 90 lit. c) și art. 91 alin. (3) C. proc. pen. criticate din perspectiva neconformității cu legea fundamentală nu au legătură și nu pot influența modalitatea de rezolvare a recursului cu care a fost investită Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul de față, nefiind îndeplinită în privința acestora condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să respingă cererea formulată de recurentul A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) și art. 91 alin. (3) C. proc. pen. și art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.
II. Asupra fondului cauzei, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 100 din 19 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, printre altele, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul condamnat A., cu referire la dispozițiile art. 90 lit. c) C. proc. pen., art. 91 alin. (3) C. proc. pen. și art. 29 alin. (1), (2), (3) și 5 din Legea nr. 47/1992.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că, în ședința publică din 5 martie 2019, contestatorul condamnat a invocat mai multe excepții de neconstituționalitate.
Astfel, contestatorul a considerat că, întrucât nu este definită sintagma "apărare concretă și efectivă", dispozițiile art. 91 alin. (3) C. proc. pen. contravin prevederilor art. 1 alin. (5), art. 21 și art. 24 din Constituția României, fiind neclare și neprevizibile, având în vedere că avocații din oficiu nu fac o apărare concretă și efectivă. Ca o consecință, a solicitat anularea Sentinței penale nr. 28/F din 28 ianuarie 2016 și suspendarea executării pedepsei până când se va clarifica noțiunea de apărare concretă și efectivă.
Totodată, contestatorul a apreciat că dispozițiile art. 90 lit. c) C. proc. pen. contravin prevederilor art. 21, art. 24 și art. 148 din Constituția României, în condițiile în care la fond a avut parte de un avocat din oficiu care a mers pe mâna procurorului, astfel că nu i s-a respectat dreptul la apărare.
În ceea ce privește dispozițiile art. 29 alin. (1), (2), (3) și 5 din Legea nr. 47/1992, contestatorul condamnat a susținut că acestea nu sunt predictibile și previzibile, contravin dreptului de a candida la președinția țării, precum și prevederilor art. 21 și art. 16 din Constituția României (din perspectiva faptului că anumite persoane publice, cu funcții în statul român, pot sesiza diverse instituții), apreciind că este neconstituțional ca o instanță să sesizeze Curtea Constituțională.
Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale prin raportare la condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a constatat că excepțiile au fost ridicate de contestatorul condamnat în fața instanței, la termenul din 5 martie 2019, iar dispozițiile criticate ca fiind neconstituționale, respectiv cele ale art. 91 alin. (3), art. 90 lit. c) C. proc. pen. și art. 29 alin. (1), (2), (3) și 5 din Legea nr. 47/1992, sunt în vigoare.
În ceea ce privește legătura cu soluționarea cauzei, Curtea a constatat că ceea ce critică petentul condamnat este faptul că nu a avut parte de o apărare concretă și efectivă în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea în executarea căreia se află (în sensul art. 91 alin. (3) C. proc. pen.) și că obligativitatea asistenței juridice a contribuit la acest rezultat (art. 90 lit. c) C. proc. pen.), încălcându-se astfel dispozițiile art. 21 (accesul la instanță), art. 24 (dreptul la apărare), art. 1 alin. (5) (principiul legalității) din Constituția României.
Curtea a reținut, însă, că obiectul dosarului îl reprezintă o contestație la executare, iar prevederile art. 90 lit. c) C. proc. pen. sunt aplicabile doar pe parcursul judecării în fond a cauzei. Pe de altă parte, s-a arătat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (3) C. proc. pen. a fost invocată prin raportare la modalitatea în care i-a fost asigurată apărarea tot pe fondul cauzei, scopul contestatorului fiind de a obține rejudecarea dosarului, ceea ce nu poate obține pe calea contestației la executare, ci doar în cadrul unei căi extraordinare de atac. Ca urmare, s-a apreciat că dispozițiile invocate de contestatorul condamnat nu au legătură cu soluționarea cauzei.
S-a mai arătat că instanța de contencios constituțional a reținut în jurisprudența sa că o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția. Or, nu dispozițiile art. 90 lit. c) și art. 91 alin. (3) C. proc. pen. au condus la respingerea ca inadmisibilă a contestației la executare pe fond.
În ceea ce privește neconstituționalitatea prevederilor art. 29 alin. (1), (2), (3) și (5) C. proc. pen., Curtea a considerat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale a României, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Astfel, contestatorul condamnat a criticat, în esență, existența filtrului de admisibilitate pe care legiuitorul constituant l-a instituit în favoarea instanțelor de judecată. Or, din punctul de vedere al Curții, pentru ca dispozițiile invocate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, excepția ar fi trebuit ridicată după respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare, așadar eventual în recurs.
În raport de toate argumentele expuse, Curtea a considerat că nici aceste dispozițiile legale nu au legătură cu soluționarea cauzei având ca obiect o contestație la executare.
Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei penale nr. 100 din 19 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în termen legal a formulat recurs contestatorul condamnat A., învederând că cererea formulată întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (3) și (5) din Legea nr. 47/1992, fiind invocată în fața unei instanțe naționale, fiind de interes național și având directă legătură cu soluționarea cauzei.
Cu prilejul dezbaterilor, recurentul, prin apărătorul desemnat din oficiu, a apreciat că se impune desființarea deciziei atacate și, pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București pentru analizarea tuturor aspectelor invocate în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, arătând că instanța de fond nu a făcut o analiză completă a condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și nu s-a pronunțat cu privire la critica vizând dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că, urmare a faptului că în cuprinsul acestui text de lege condițiile de admisibilitate a cererii sunt definite în mod limitativ, acesta este împiedicat să sesizeze Curtea Constituțională.
Totodată, în ultimul cuvânt, recurentul contestator condamnat A. a arătat că dispozițiile art. 66 C. pen. sunt neconstituționale, întrucât îl împiedică să candideze pentru o funcție publică.
Examinând calea de atac promovată de contestatorul condamnat A., prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Analizând cu prioritate critica formulată de recurentul contestator, prin apărătorul desemnat din oficiu, prin care se tinde la admiterea căii de atac și trimiterea dosarului spre rejudecare la Curtea de Apel București, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, în condițiile în care, din examinarea deciziei penale atacate, rezultă că prima instanță a analizat cererea de sesizare a Curții Constituționale prin prisma tuturor condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a argumentelor aduse în sprijinul acesteia (inclusiv a celor vizând prevederea limitativă a condițiilor de admisibilitate, care reprezintă unul din aspectele analizate de instanța de judecată cu prilejul realizării filtrului de admisibilitate), insistând, însă, cu precădere asupra cerinței vizând legătura cu cauza, pe care a constatat-o neîndeplinită.
Verificând, în continuare, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (3), art. 90 lit. c) C. proc. pen. și art. 29 alin. (1), (2), (3) și (5) din Legea nr. 47/1992, formulată de contestator în fața Curții de Apel București, din perspectiva îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că aceasta nu întrunește cumulativ toate cerințele prevăzute de textul menționat, întrucât excepția nu are legătură cu cauza în care a fost invocată.
Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a constatat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții care trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile menționate în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014).
În ceea ce privește interesul în invocarea excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că în măsura în care autorul excepției nu are un interes real, personal, în promovarea acesteia, posibila admitere a excepției nu ar schimba cu nimic situația acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane. Totodată, s-a statuat că excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluționarea cererii în cadrul căreia a fost invocată (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015).
Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte, în acord cu judecătorii de la Curtea de Apel București, constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (3) (care prevăd că avocatul din oficiu este obligat să asigure o apărare concretă și efectivă în cauză), art. 90 lit. c) (în conformitate cu care asistența juridică este obligatorie în cursul procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani) C. proc. pen. și art. 29 alin. (1), (2), (3) și (5) din Legea nr. 47/1992 (privind condițiile de admisibilitate ale unei cereri de sesizare a Curții Constituționale și instanța competentă să se pronunțe asupra acesteia) nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, întrucât aceasta are ca obiect contestația declarată de contestatorul condamnat A. împotriva Sentinței penale nr. 46 din 1 februarie 2019 a Tribunalului Ilfov, prin care, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) și alin. (2) și art. 597 alin. (4) C. proc. pen., a fost respinsă ca inadmisibilă contestația la executare formulată de același condamnat cu privire la Sentința penală nr. 27/F din 28 ianuarie 2016 a Tribunalului Ilfov.
Or, pentru a fi îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, era necesar ca dispozițiile criticate să vizeze fie calea ordinară de atac a contestației, fie aspecte ce se analizează în această etapă, situație ce nu se regăsește în speță de vreme ce Curtea de Apel București, examinând motivele invocate de condamnatul A. prin intermediul contestației în executare, a constatat că acestea nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres prevăzute la art. 598 alin. (1) C. proc. pen., întrucât nu au fost invocate incidente ce țin de executarea Sentinței penale nr. 27/F din 28 ianuarie 2016 a Tribunalului Ilfov, ci chestiuni referitoare la nelegalitatea/netemeinicia hotărârii de condamnare, ce nu pot fi verificate în cadrul reglementat de art. 597 și urm. C. proc. pen.
Rezultă, așadar, că textele de lege criticate nu erau incidente în faza procesuală în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, iar o eventuală constatare a neconformității lor cu legea fundamentală nu era aptă să influențeze soluția ce urma a fi dată în cauză, aceasta fiind stabilită cu titlu obligatoriu de dispozițiile art. 425
1
alin. (7) C. proc. pen. prin raportare la cazurile prevăzute de art. 598 alin. (1) C. proc. pen., nedepinzând, astfel, de prevederile art. 91 alin. (3) și art. 90 lit. c) C. proc. pen.
De altfel, așa cum a reținut și Curtea de Apel București, neconstituționalitatea acestor dispoziții a fost invocată prin raportare la modalitatea în care contestatorului i-a fost asigurată apărarea în fața instanței care l-a condamnat la pedeapsa închisorii, prin cererea formulată acesta urmărind, de fapt, rejudecarea pe fond a cauzei sale, ceea ce, însă, nu se poate obține pe calea contestației la executare, întrucât aceasta nu reprezintă o cale de atac ordinară sau extraordinară, prin intermediul său fiind rezolvate doar anumite incidente expres prevăzute de lege ivite fie înainte, în timpul ori chiar ulterior executării hotărârii penale definitive.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că nici excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2), (3) și (5) din Legea nr. 47/1992 nu are legătură cu cauza, obiecțiunile formulate de autorul excepției neconstituind, în realitate, aspecte de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, se observă că, deși autorul excepției a susținut că prevederile anterior menționate contravin celor ale art. 16 și art. 21 din Constituția României, privind egalitatea în drepturi și accesul liber la justiție, în realitate, prin criticile formulate nu se urmărește armonizarea textului art. 29 din Legea nr. 47/1992 cu legea fundamentală, ci se tinde la modificarea acestuia, prin eliminarea filtrului obligatoriu de admisibilitate pe care legiuitorul constituant l-a instituit în favoarea instanțelor de judecată și reconfigurarea condițiilor ce trebuie analizate cu acel prilej, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică care-i reglementează organizarea și funcționarea.
Or, raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, instanța apreciază că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.
Față de cele dezvoltate anterior, având în vedere că nu sunt întrunite toate cerințele prevăzute de normele legale, nefiind îndeplinită condiția reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, situație în care un asemenea demers este inadmisibil, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a dispus respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul A., ca inadmisibilă.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei penale nr. 100 din 19 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.
În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) și art. 91 alin. (3) C. proc. pen. și art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, formulată de recurentul contestator condamnat A..
Cu recurs în 48 de ore de la pronunțare.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei penale nr. 100 din 19 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.
Obligă recurentul contestator condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator condamnat, în sumă de 313 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 aprilie 2019.