ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2570/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 24.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., constatarea calității de proprietar asupra terenului în suprafață de 175,39 mp, situat în București, str. x (fostă Apeductului), ca urmare a intervenirii prescripției achizitive de lungă durată (uzucapiunii). Conform precizărilor reclamantei, valoarea obiectului litigiului la data introducerii acțiunii era de 220.402,114 RON. La termenul de judecată din 5 mai 2017, reclamanta a depus la dosar cerere de modificare a acțiunii, prin care a arătat că înțelege să își modifice cadrul procesual pasiv, capetele de cerere și temeiurile de drept ale acesteia după cum urmează: introducerea în cauză a pârâților Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar General; constatarea vacanței succesorale cu privire la moștenirea defunctului D., referitoare la suprafața de teren de 175,39 mp, situat în București, str. x (fosta Apeductului), identificată conform planului de amplasament și delimitare a dreptului de proprietate ca fiind S2, constatarea calității reclamantei de proprietar al terenului în suprafață de 175,39 mp, situat în București, str. x (fosta Apeductului), ca urmare a intervenirii prescripției achizitive de lungă durată, prin joncțiunea posesiilor. Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin încheierea din data de 06.11.2017, tribunalul a respins ca nefondate excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității de reprezentant și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Sentința pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1834 din 24 septembrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar General. A constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 175,44 mp situat în București, str. x (fostă Apeductului), astfel cum a fost identificat de expert E.. A respins cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 1026 A din 10 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse apelurile declarate de apelanții pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar General împotriva sentinței civile nr. 1834 din 24 septembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondate, a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiași sentinței civile, a fost schimbată, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul Municipiul București prin Primar General la plata către reclamantă a sumei de 2.200 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de expertiză 1200 RON și onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.). Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Au fost obligați apelanții pârâți la plata către apelanta reclamantă a sumei de 500 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 2 octombrie 2019, pronunțată în același dosar, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorilor materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 1026A din 10 iulie 2019, formulată de petenta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar General. Prin încheierea din 3 octombrie 2019, pronunțată în același dosar, a fost admisă sesizarea din oficiu și îndreptată eroarea materială strecurată în considerentele deciziei civile nr. 1026 A din 10 iulie 2019, în sensul că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în apel este de 500 RON și nu de 1000 RON, cum din eroare s-a trecut. Prin încheierea din 27 noiembrie 2019, pronunțată în același dosar, a fost admisă cererea formulată de petenta S.C. A. S.R.L. și s-a dispus lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 1026A din 10 iulie 2019, în sensul că apelanții pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar General sunt obligați în solidar la plata sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, către apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L..

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au formulat recurs reclamanta și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019, pronunțată de aceeași instanță, a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. Recurenta reclamantă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta reclamantă a criticat decizia cu privire la diferența cheltuielilor de judecată neacordate, atât pentru faza de judecată a fondului, cât și pentru faza de judecată a apelului. A invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. de către instanța de apel cu privire la reducerea onorariului de avocat pentru judecata în primă instanță, la suma de 1.000 RON, sens în care a învederat aspecte care țin de modul de calcul al onorariului efectiv al avocatului, după scăderea impozitelor și taxelor aferente sumei încasate de acesta, precum și de durata, complexitatea și miza procesului pendinte. A făcut trimitere la obiectul acțiunii deduse judecății, la valoarea acestuia, la actele procedurale îndeplinite în cauză de către avocatul ales, precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Referitor la cheltuielile de judecată acordate pentru faza apelului, a susținut încălcarea acelorași dispoziții, prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., și a precizat că admiterea apelului reclamantei și respingerea apelurilor pârâților conduceau la acordarea, în integralitate, a cheltuielilor de judecată. A arătat că instanța de apel nu a avut în vedere că onorariul perceput, de 2.788,68 RON (pentru că suma de 529,85 RON reprezintă TVA, ce este un impozit datorat statului), este compus din două sume (2.788,68 RON: 2 = 1.394,34 RON) și reprezintă atât onorariul pentru apelul formulat de apelantă - suma de 1.394,34 RON, cât și onorariul pentru apărările formulate împotriva apelurilor declarate de pârâți -1.394,34 RON. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2. Recursurile exercitate de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Prin recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 1026A din 10 iulie 2019, recurentul pârât a reiterat excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român și a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 680 C. civ., coroborate cu ale art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea statului, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, Statul Român este reprezentat de direcțiile generale ale finanțelor publice județene, în speță, de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, nu de Ministerul Finanțelor Publice. De asemenea, recurentul pârât a reiterat și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a susținut că nedezbaterea succesiunii unei persoane nu echivalează, din punct de vedere juridic, cu o succesiune vacantă. A arătat, astfel, că, potrivit art. 680 din C. civ., "în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului". Pe de altă parte, în temeiul art. 85 din Legea nr. 36/1995, vacanța succesorală se constată de către notarul public printr-un certificat de vacanță succesorală, în procedura strict reglementată de lege, iar constatarea vacanței succesorale de către instanța de judecată ar face ca dispozițiile legale anterior menționate să rămână fără aplicabilitate practică și fără conținut. Cu alte cuvinte, deși Statul ar dobândi moștenirea, ope legis, de la deschiderea succesiunii defuncților pentru a se produce un asemenea efect este obligatorie eliberarea unui certificat de vacanță succesorală de către notarul public, în procedura strict reglementată de lege, care să constate lipsa oricăror moștenitori legali sau testamentari. Ca atare, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întrucât Legea nr. 36/1995 instituie o procedură specială pentru constatarea și declararea vacanței succesorale. Cu privire la capătul de cerere vizând dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, recurentul pârât a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu referire la art. 224 C. civ., art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 4 și 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001. A susținut, pe de o parte, că reclamanta nu a făcut dovada că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este ultimul proprietar al imobilului în litigiu, iar, pe de altă parte, că interesele Statului Român sunt reprezentate de unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză, respectiv Municipiul București. Pe fond, recurentul pârât a criticat neîndeplinirea condițiilor privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, prin joncțiunea posesiilor, din perspectiva art. 1860 și art. 1890 C. civ., sens în care a arătat că cel ce invocă uzucapiunea trebuie să fie succesor în drepturi al autorilor săi, iar bunul posedat trebuie să fie în circuitul civil. A susținut că anterior consacrării legale a proprietății private a statului prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile aparținând statului și unităților administrativ-teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune, astfel încât nu se poate opune o posesie utilă statului, cel puțin până în anul 1989, întrucât proprietatea socialistă era insesizabilă, imprescriptibilă și inalienabilă, iar Constituțiile anterioare anului 1991 nu au făcut distincție între domeniul public și cel privat al statului, bunurile intrate în proprietatea acestuia făcând parte din domeniul public. În ceea ce privește obligarea apelanților Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General la plata cheltuielilor de judecată a învederat că, neexistând temei legal, este neîntemeiată măsura dispusă; instituția pârâtă nu a dat dovada de rea credință, neglijență, nu se face vinovată de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata. În mod greșit a fost obligat statul la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că nu există culpa procesuală prevăzută de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin recursul formulat împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2017, recurentul pârât a susținut că nu există culpa sa procesuală, argumentându-se că acesta nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență și, astfel, nu poate fi sancționat prin obligarea, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. În mod greșit, în speță, instanța de apel a obligat, în solidar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată întrucât soluția profită ambelor părți. Solicită, în subsidiar, reducerea onorariului avocatului, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care permite judecătorului micșorarea onorariilor avocațiale chiar și din oficiu. A arătat că prin aplicarea dispozițiilor invocate nu se intervine în raportul juridic decurgând din contractul de asistență juridică, iar prerogativa cenzurării onorariului este necesară având în vedere că urmează a fi suportată de partea adversă.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinare, recurenta reclamantă a invocat nulitatea recursurilor formulate împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019, respectiv împotriva deciziei civile nr. 1026A din 10 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, întrucât nu cuprind motive de nelegalitate. Pe fond, a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a interveni uzucapiunea.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 8 octombrie 2020, completul de filtru a anulat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1026A din 10 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis, în principiu recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019 și deciziei nr. 1026A din 10 iulie 2019 ale Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: 1. Asupra recursului declarat de recurenta reclamanta S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că prin încheierea din 8 octombrie 2020, completul de filtru a anulat recursul formulat de această parte împotriva deciziei nr. 1026A din 10 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Astfel, observă că, prin cererea de recurs, recurenta reclamanta a criticat decizia instanței de apel din perspectiva diferențelor cheltuielilor de judecată neacordate, invocând aspecte ce țin de modul de calcul al onorariului efectiv al avocatului, după scăderea impozitelor și taxelor aferente sumei încasate de acesta, precum și în raport de durata, complexitatea și miza procesului. Chiar dacă prin invocarea acestor critici recurenta reclamantă a reclamat încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în realitate acestea vizează netemeinicia deciziei recurate, referindu-se la modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, și la criteriile de determinare a acestora. Or, motivarea recursului înseamnă, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., expunerea motivelor de nelegalitate ale hotărârii pronunțate de instanța a cărei hotărâre se atacă și încadrarea acestora în cazurile de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sau a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul de legalitate. Reținând că recurenta reclamantă nu a dezvoltat critici care să vizeze nelegalitatea deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate de instanță, din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că cererea de recurs formulată de aceasta nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din acest act normativ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1026A din 10 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. 2. Recursurile exercitate de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice sunt subsumate dispozițiilor art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Prin recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 1026A din 10 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie recurentul pârât a reiterat excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, susținând că, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, Statul Român este reprezentat de direcțiile generale ale finanțelor publice județene, în speță, de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Înalta Curte constată că în mod corect a fost analizată această excepție de instanța de apel. Prin decizia nr. 2 din 4 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, a stabilit, în interpretarea dispozițiilor art. 680 C. civ., că, în situația acțiunilor având ca obiect constatarea calității de unic moștenitor asupra unei mase succesorale, statul nu are calitate procesuală pasivă decât în ipoteza în care pe seama acestuia s-a emis certificat de vacanță succesorală. S-a reținut în considerentele acestei hotărâri că statul nu are vocație succesorală concretă la succesiunea autorului reclamantului și nu poate pretinde drepturi asupra patrimoniului succesoral atât timp cât premisa art. 680 din C. civ., respectiv cea a lipsei totale sau parțiale a moștenitorilor legali sau testamentari nu este realizată, atunci când însuși reclamantul ar pretinde că este unicul moștenitor. În speță, însă, reclamanta a susținut că defunctul D. a decedat în anul 1976, iar de pe urma acestuia procedura succesorală nu a fost înregistrată pe rolul fostului Notariat de Stat sau al vreunui birou notarial public, dovada în acest sens fiind certificatul nr. x/25.04.2017 emis de către Camera Notarilor Publici București. Întrucât de pe urma acestuia nu a fost dezbătută succesiunea și nu există moștenitori, urmează să se cerceteze vacanța succesorală cu privire la imobilul din prezentul litigiu, moștenirea fiind culeasă în temeiul vacanței succesorale. Astfel, instanța de judecată, chiar și în lipsa unui certificat de vacanță succesorală eliberat de notarul public, poate constata vacanța succesorală, în baza dispozițiilor C. civ., întrucât statul dobândește proprietatea asupra activului succesoral al defunctului fără moștenitori chiar din momentul deschiderii succesiunii. Or, conform dispozițiilor C. civ., în privința succesiunilor, bunurile unei persoane decedate fără moștenitori intră în proprietatea statului. În acest context, față de dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, Ministerul Finanțelor reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Necesitatea chemării în judecată a ambilor pârâți, așadar și a Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București este justificată, în condițiile în care normele de drept incidente conțin dispoziții care guvernează atât proprietatea privată a statului, cât și pe cea a unităților administrativ-teritoriale, identificarea titularului concret fiind făcută prin raportare la apartenența concretă a bunului la una din aceste persoane juridice de drept public. Întrucât nu s-a făcut dovada că Municipiul București a realizat un inventar al bunurilor sale din domeniul privat și din cel public, atestat prin hotărâre a guvernului, era necesară chemarea în judecată a ambilor pârâți, întrucât, la momentul deschiderii succesiunii, regimul proprietății publice era "de stat", fără a exista diferențierile actuale. Pe de altă parte, conform art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea statului, "În cazul moștenirilor ce urmează a fi declarate vacante, deschise până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, direcțiile generale regionale ale finanțelor publice reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații în cadrul procedurii succesorale. Reprezentarea acestora în cadrul procedurii succesorale se face prin consilieri juridici. Moștenirile vacante deschise după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, intră în proprietatea privată a comunelor, orașelor și municipiilor". Norma în cauză vizează procedura succesorală, prin prezentul litigiu fiind antamată chestiunea vacanței succesorale doar pe cale incidentală, Ministerul Finanțelor Publice fiind reprezentat, la rândul său, de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. În consecință, nu sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., calitatea de reprezentant a Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român fiind pe deplin justificată. Înalta Curte reține, de asemenea, că în mod corect a fost soluționată și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, raționamentul recurentului pârât în sensul că, deși Statul ar dobândi moștenirea, ope legis, de la deschiderea succesiunii, pentru a se produce un asemenea efect este obligatorie eliberarea unui certificat de vacanță succesorală de către notarul public, în procedura strict reglementată de lege, care să constate lipsa oricăror moștenitori legali sau testamentari, fiind nefondat. Astfel, procedura specială notarială reglementată de Legea nr. 36/1995 pentru cazul vacanței succesorale nu este obligatorie pentru constatarea vacanței succesorale, în sensul excluderii posibilității ca aceasta să poată fi verificată și de instanțele de judecată, aspect ce rezultă din chiar dispozițiile art. 110 alin. (1) din lege, potrivit cu care succesibilul sau altă persoană interesată poate sesiza direct instanța judecătorească în vederea dezbaterii unei succesiuni. Așadar, constatarea vacanței succesorale se poate face și pe cale judecătorească, în condițiile existenței unui interes al solicitantului, o soluție contrară contravenind dreptului de acces liber la justiție, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cauză, recurentul pârât a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive față de dispozițiile art. 224 C. civ., art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 4 și 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, deoarece reclamanta nu a făcut dovada că statul este ultimul proprietar al imobilului în litigiu, iar interesele acestuia sunt reprezentate de unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză, respectiv Municipiul București. Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că această excepție a fost invocată numai referitor la pretențiile reclamantei având ca obiect constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, nu și la solicitarea privind constatarea vacanței succesorale, împrejurare care nu a fost contestată în recurs. Se observă, totodată, că cererea având ca obiect uzucapiunea nu a fost analizată și admisă de prima instanță în contradictoriu cu recurentul pârât, iar dispozițiile instanței de fond în acest sens nu au făcut obiectul vreunei critici în apel din partea acestuia, așa cum a reținut și curtea, în raport de care a făcut aplicarea art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, reiterarea acestei excepții în recurs excedează controlului de legalitate în raport de limitele învestirii potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Pentru aceleași argumente, Înalta Curte va înlătura și criticile vizând soluția pronunțată asupra fondului cauzei, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul pârât a criticat neîndeplinirea condițiilor privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, prin joncțiunea posesiilor, din perspectiva art. 1860 și art. 1890 C. civ. În legătură cu obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a reținut corect culpa procesuală a părții în cauză, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind căzută în pretenții prin respingerea apelului declarat împotriva hotărârii instanței de fond. În concluzie, Înalta Curte constată că nu au fost aplicate greșit normele procedurale ce vizează plata cheltuielilor de judecată. Prin recursul formulat împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2017, recurentul pârât a susținut că nu există culpa sa procesuală, argumentând că acesta nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență și, astfel, nu poate fi sancționat prin obligarea, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Raportat la această critică, Înalta Curte va avea în vedere considerentele expuse anterior, în plus constatând că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 1443 C. civ., obligația fiind solidară între debitori în condițiile în care aceștia au fost obligați la aceeași prestație, respectiv la suportarea cheltuielilor de judecată făcute de partea adversa, urmare a respingerii căilor de atac formulate. Solicitarea formulată în subsidiar, privind reducerea onorariului avocatului, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu va fi analizată, Înalta Curte având în vedere faptul că se impunea ca cererea să fie adresată instanței care urma a se pronunțata asupra cererilor de apel, aceasta fiind singura abilitată să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul reprezentantului convențional, dacă considera că este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată, ținând seama și de circumstanțele cauzei. De altfel, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor invocate, în sensul reducerii onorariului de avocat solicitat de apelanta reclamantă, de la 3318,53 RON la 500 de RON, apreciind că acesta este unul rezonabil din perspectiva problemelor de drept necesar a fi dezlegate în calea de atac. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 1026A din 10 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a încheierii din 27 noiembrie 2019, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2017. Înalta Curte va respinge cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă, constatând, pe de o parte, că recursul declarat de această parte a fost anulat, iar, pe de altă parte, că din dovezile depuse la dosar nu rezultă în mod cert cuantumul onorariului de avocat stabilit pentru combaterea recursului părții adverse, pentru a se putea face aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,