Decizia nr. 2451/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1211/2019 a Tribunalului Caraș-Severin

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" SA Mediaș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâta să racordeze la sistemul de gaz imobilul proprietatea reclamanților situat în comuna Marga, nr. x, jud. Caraș-Severin, conform convenției nr. x din 28.09.2016, iar în subsidiar să se constate inexistența dreptului de uz și servitute al pârâtei asupra terenului reclamanților.

Sentința pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin Prin sentința civilă nr. 1211 din 18.09.2019, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtei Societatea Națională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" S.A. Mediaș, fiind obligată pârâta să racordeze la sistemul de gaz imobilul proprietatea reclamanților situat în comuna Marga, nr. x, județ Caraș-Severin, conform convenției nr. x din 28.09.2016.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 53 din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de apelanta pârâtă Societatea Națională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" SA în contradictoriu cu intimații reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1211 din 18.09.2019, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" S.A. Mediaș. Astfel, la data de 11 august 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită cu soluționarea recursului declarat de pârâtă, iar după parcurgerea etapei de comunicare a actelor procedurale, prin rezoluția din data de 3 noiembrie 2020 a fost fixat termen de judecată la data de 18 noiembrie 2020. Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată din apel și recurs. A criticat recurenta decizia instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte: Hotărârea recurată este nelegală, întrucât are la bază o convenție rămasă fără obiect ori lipsită de efecte juridice, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, ale art. 1270 alin. (2) din C. civ., precum și a dispozițiilor speciale din Legea nr. 185/2016. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că între părți a fost încheiată, la data de 28.09.2016, convenția civilă nr. 30956/CS/MAR/4 pentru obținerea acordului proprietarilor de teren, conform art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții, necesar în vederea obținerii autorizației de construire pentru implementarea "Proiectului de interes comun al Uniunii Europene și de importanță națională, în domeniul gazelor naturale, pe coridorul Bulgaria-România-Ungaria-Austria". Obiectul convenției l-a constituit exercitarea efectivă de către societatea recurentă a drepturilor de uz și de servitute, prevăzute de Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale, pentru implementarea proiectului. La data de 20.10.2016, a intrat în vigoare Legea nr. 185/2016 privind unele măsuri pentru implementarea proiectelor de importanță națională în domeniul gazelor naturale, fiind relevante, în opinia recurentei, statuările instanței supreme ori cele ale instanței de contencios constituțional. În acest sens, recurenta a evocat decizia RIL nr. 33/2008 prin care s-a stabilit că în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generala se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut în legea specială, dar și decizia de speță nr. 962/12.03.2014 prin care s-a stabilit că "înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înțeleasă, întrucât este consecința directă a principiului specialia generalibus derogant. Ca o consecință a acestui principiu, nu este permisă convenția părților care să impună aplicarea legii generale, înlăturând de la aplicare dispoziția specială mai restrictivă, având în vedere limitele instituite de dispozițiile art. 5 C. civ., în care se poate manifesta libertatea de a contracta a părților". De asemenea, a evocat recurenta decizia Curții Constituționale nr. 784/2010 prin care s-a statuat că "un act normativ nu este retroactiv atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice născute sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze pentru perioada ulterioară intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare cu condiția ca actul respectiv să nu fi produs efecte juridice între părți până la data intrării ei în vigoare". A susținut recurenta că, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 185/2016, convenția în discuție nu a produs niciun efect între părți, deoarece Transgaz nu a utilizat-o pentru obținerea autorizației de construire și nici nu a executat vreo lucrare care să fi afectat terenurile ce au făcut obiectul acesteia. Conform art. 5 pct. 3 din Legea nr. 185/2016, exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra terenurilor afectate de lucrările aferente proiectelor de importanță națională (cum este și proiectul BRUA) se realizează de drept, fără a fi necesară obținerea prealabilă a acordului proprietarului, cu condiția îndeplinirii procedurii de notificare. Potrivit principiului specialia generalibus derogant, obiectul convenției a fost modificat prin dispozițiile art. 3 alin. (9) din Legea nr. 185/2016, conform cărora "prin derogare de la prevederile art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vederea realizării proiectelor de importanță națională în domeniul gazelor naturale, autoritatea competentă emite pentru inițiatorul proiectului autorizația de construire în baza acordului de concesiune și a licenței de operare". Or, Transgaz a obținut, în condițiile normei sus-redate, autorizația de construire nr. x/24.02.2017 emisă de Ministerul Energiei, în baza acordului de concesiune și a licenței de operare. Ca atare, obiectul convenției a fost modificat din "cauze autorizate de lege", conform art. 1270 alin. (2) din C. civ., în sensul că nu s-a mai impus obținerea acordului proprietarului terenului afectat de lucrare, pentru eliberarea autorizației de construire, astfel încât convenția încheiată de părți a rămas fără obiect, aspect făcut cunoscut reclamanților, prin adresa x/02.05.2018/6.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepțiile tardivității și nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. În susținerea poziției lor procesuale, intimații s-au apărat arătând că legea aplicabilă actului juridic este cea în vigoare la data încheierii acestuia, iar la data încheierii convenției, 28.09.2016, legea aplicabilă era Legea nr. 123/2012 coroborată cu Legea nr. 50/1991 și cu prevederile C. civ., Legea nr. 185/2016 invocata de recurentă neavând aplicabilitate în cauză. Ca atare, nu a fost încălcat principiul specialia generalibus derogant, deoarece legea specială nu era în vigoare la momentul încheierii convenției. Sub un alt aspect, intimații au arătat, făcând referire la clauzele stipulate în convenție, că recurenta a invocat prevederile art. 1270 alin. (2) din C. civ., ipoteza încetării contractului din cauze autorizate de lege. Însă, pentru a fi incidentă o atare ipoteză, era necesar ca legea care autoriza încetarea contractului să fie în vigoare la data încheierii acestuia, potrivit principiului neretroactivității legii civile. S-au mai apărat intimații susținând că respectiva convenție a produs efecte încă de la momentul încheierii sale, când s-au transmis drepturile de uz și servitute, conform art. 1273 din C. civ. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a susținut că efectele convenției au fost suprimate prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 185/2016, în sensul că nu a mai fost necesar acordul proprietarilor de terenuri afectate de lucrare pentru obținerea autorizației de construire, astfel că această convenție a părților a rămas fără obiect, nu a produs și nici nu mai produce pentru viitor efecte juridice. A mai arătat recurenta că intimații-reclamanți au semnat convenția, cu o condiție care nu a fost ratificată de reprezentantul legal al societății. Or, persoanele fizice pot fi racordate exclusiv la sistemul de distribuție al gazelor naturale, iar nu la cel de transport al gazelor naturale, astfel încât clauza contractuală, contrară legii, este nulă absolut conform art. 1255 din C. civ., motiv pentru care a fost invocată excepția nulități absolute totale a convenției, iar în subsidiar a nulități parțiale, cu referire la clauza în discuție, nulitate care fiind de ordine publică poate fi invocată oricând, conform art. 178 din C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Recursul pârâtei a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținându-se, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor speciale ale Legii nr. 185/2016 și a normei generale consacrate de art. 1270 alin. (2) din C. civ., din perspectiva principiului neretroactivității legii civile și a regulii specialia generalibus derogant, în sensul că s-a dat eficiență, în mod nelegal, convenției încheiate de părți, care era rămasă fără obiect și lipsită de efecte juridice. Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar declanșat de reclamanți - astfel cum a fost fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive și examinat de către instanțele de fond - vizează obligarea pârâtei recurente să racordeze la sistemul de gaz imobilul acestora situat în com. Marga, jud. Caraș-Severin, conform convenției părților nr. x din 28.09.2016. Obiectul convenției îl constituie exercitarea drepturilor de uz și de servitute prevăzute de Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale, încheierea actului juridic fiind necesară pentru obținerea autorizației de construire, conform art. 7 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții, în vederea realizării proiectului de importanță națională "Dezvoltarea pe teritoriul României a Sistemului Național de Transport gaze naturale pe coridorul Bulgaria-România-Ungaria-Austria". Contractul încheiat de părți are conținutul reglementat de convenția-cadru anexă la H.G. nr. 1240/2012. Este, însă, de observat faptul că în partea finală a înscrisului, destinată semnăturilor părților contractante, este inserată mențiunea olografă a reclamanților "Sunt de acord cu prevederile prezentei convenții, sub condiția racordării la sistemul de gaz a locuinței personale situate în x sau achitarea costurilor pe care le implică această racordare, cu titlu de despăgubire". În luna următoare încheierii contractului, a intrat în vigoare Legea nr. 185/2016 privind unele măsuri necesare pentru implementarea proiectelor de importanță națională în domeniul gazelor naturale, publicată în Monitorul Oficial nr. 848/25.10.2016. Relevante analizei de față sunt prevederile art. 3 alin. (9) potrivit cu care "Prin derogare de la prevederile art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vederea realizării proiectelor de importanță națională în domeniul gazelor naturale, autoritatea competentă emite pentru inițiatorul proiectului autorizația de construire în baza acordului de concesiune și a licenței de operare", precum și cele ale art. 5 alin. (3) potrivit cu care "Pentru toate lucrările aferente proiectelor de importanță națională în domeniul gazelor naturale, exercitarea dreptului de servitute asupra imobilelor afectate de lucrări se realizează de drept, fără a necesita obținerea unui acord prealabil al proprietarilor sau al altor titulari de drepturi sau activități desfășurate în legătură cu imobilele ce ar urma să fie afectate de lucrări, cu condiția îndeplinirii procedurii de notificare". Revenind la examinarea propriu-zisă a criticilor de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acestea se circumscriu modalității de soluționare, pretins nelegală, a conflictului dintre normele juridice speciale ale Legii nr. 185/2016 și cele generale ale C. civ., dintr-o dublă perspectivă - a criteriului temporal și a criteriului specialității. Ca atare, similar raționamentului expus de curtea de apel, Înalta Curte are în vedere, dintru început, că rezolvarea conflictului de legi în timp se realizează ținându-se seama de cele două principii fundamentale, care se presupun și se completează reciproc, anume principiul constituțional al neretroactivității legii civile, consacrat și de art. 6 alin. (1) teza a II-a din C. civ. și principiul aplicării imediate a legii civile noi, prevăzut de art. 6 alin. (5) și (6) din același cod, cel din urmă principiu cunoscând excepția ultraactivității (supraviețuirii) legii vechi. Se mai cuvine a menționa că, de regulă (fără a fi însă una absolută), legiuitorul nu intervine pentru a modifica contractele, efectele acestora rămânând guvernate de legea în vigoare la data încheierii lor. Astfel, principiul neretroactivității legii civile noi se aplică tuturor contractelor încheiate sub imperiul legii vechi, supraviețuirea legii vechi constituind un mijloc de asigurare a securității circuitului civil și de garantare a libertății contractuale. În consecință, legea de la data încheierii contractului se va aplica și în privința cauzelor de nulitate sau ineficacitate ale acestuia conform art. 6 alin. (3) din C. civ., iar legea nouă nu se va aplica nici efectelor în curs de derulare ale unui contract încheiat sub legea veche, conform art. 6 alin. (5). În lumina acestor succinte considerații de ordin general, Înalta Curte are în vedere aspectul potrivit cu care contractul părților a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 185/2016 și, în consecință, este supus dispozițiilor C. civ. și ale Legii nr. 123/2012. Ca atare, din unghiul criteriului temporal, este deplin legală concluzia curții de apel care a argumentat că legea nouă nu poate înlătura valabilitatea sau efectele juridice ale contractului părților, încheiat anterior intrării acesteia în vigoare, raționamentul juridic evidențiind o corectă rezolvare a conflictului de drept intertemporal, potrivit principilor fundamentale reținute în cele ce preced. Or, după cum este îndeobște cunoscut, contractul valabil încheiat este legea părților, conform art. 1270 alin. (1) din C. civ., care consacră principiul forței obligatorii a contractului, din care decurge, drept consecință imediată, regula simetriei în contracte prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol, potrivit cu care orice modificare sau încetare a contractului se poate realiza numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege. Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile art. 3 alin. (9) și art. 5 alin. (3) din Legea nr. 185/2016, redate anterior, nu pot fi reținute drept o "cauză autorizată de lege" în accepțiunea normei generale consacrate de art. 1270 alin. (2) din C. civ., care să fundamenteze juridic ideea că a fost modificat sau că a încetat contractul și că, în consecință, nu mai produce niciun efect juridic clauza adăugată la finalul actului, prin care reclamanții au achiesat la semnarea lui, cu condiția racordării locuinței la sistemul de gaz. Astfel, lecturarea celor două norme speciale din Legea nr. 185/2016 permit cu claritate a se remarca faptul că ele reglementează anumite derogări, fie de la regulile generale în materie de obținere a autorizației de construire, în sensul că pentru proiectele ce intră în domeniul de reglementare al acestui act normativ, nu mai era necesar acordul proprietarului terenului afectat de lucrare, fie de la regimul exercitării dreptului de servitute, în sensul că nu mai era necesar acordul prealabil al proprietarului, ci doar îndeplinirea procedurii de notificare. Drept urmare, în absența identificării unei dispoziții exprese în legea nouă, prin care legiuitorul să fi intervenit în sensul modificării sau încetării efectelor clauzei care fundamentează juridic pretenția reclamanților, nu poate fi reținută decât valabilă și producătoare de efecte juridice această clauză, având în vedere, deopotrivă, regula de principiu a neintervenției legiuitorului în contracte și forța obligatorie a clauzei în discuție (racordarea la sistemul de gaz). Pe de altă parte, din unghiul de analiză al criteriului specialității, Înalta Curte are în vedere că, în rezolvarea conflictului de norme juridice, curtea de apel a făcut corecta aplicare și a principiului specialia generalibus derogant, criticile recurentei fiind, de asemenea, nefondate. Împrejurarea că autorizația de construire nr. x/24.02.2017 a fost, într-adevăr, obținută în baza prevederilor Legii nr. 185/2016, iar nu în baza convenției, nu poate avea decât semnificația conformării întocmai atât la principiul aplicării imediate a legii civile noi, care a operat o modificare legislativă în privința condițiilor de eliberare a autorizaților de construire în domeniul specific de reglementare al acestui act normativ, cât și la principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că intervenția legislativă a instituit excepții, derogări de la normele generale în materie. Sub un alt aspect, Înalta Curte are a observa că cele două norme derogatorii din Legea nr. 185/2016 au caracter special în raport cu normele generale, relevante, cuprinse în Legea nr. 50/1991 și Legea nr. 123/2012, iar nicidecum în raport cu art. 1270 alin. (2) din C. civ., astfel cum susține, fără temei, recurenta. Nu poate fi primită nici susținerea recurentei, în sensul că decizia curții de apel ar nesocoti principii jurisprudențiale degajate din decizii obligatorii ale instanței supreme și instanței de contencios constituțional. Distinct de aspectul că vizează domenii ale dreptului fără legătură directă cu cauza concretă dedusă prezentei judecăți și că fragmentele redate nu relevă, nici măcar cu valoare implicită, statuări de principiu care să invalideze raționamentul curții de apel, Înalta Curte are a sublinia faptul că jurisprudența evocată în motivele de recurs, în realitate, reafirmă la nivel de principiu regulile de drept analizate judicios de către curtea de apel în considerentele deciziei recurate. Prin urmare, toate criticile din cererea de recurs se vădesc a fi nefondate. Cu referire la excepția nulității absolute a convenției părților (totală și, în subsidiar, parțială, cu referire la clauza în discuție), pe motiv că respectiva clauză, referitoare la condiția racordării locuinței reclamanților la sistemul de gaze naturale, reprezintă o simplă completare, peste conținutul reglementat de convenția-cadru, care nu a fost ratificată de reprezentantul legal al societății și care contravine prevederilor imperative ale art. 148 alin. (2) din Legea nr. 123/2012, fiind nulă absolut conform art. 1255 din C. civ., Înalta Curte reține că nu poate face obiect de examinare în prezentul cadru procesual, întrucât: De necontestat, nulitatea absolută a clauzei contractuale/contractului în ansamblu poate fi invocată oricând, de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție. În speță, recurenta-pârâtă nu a invocat nulitatea de ordine publică nici la judecata în primă instanță, pe cale de acțiune (prin ipoteză, prin formularea unei cereri reconvenționale), ori pe cale de excepție (ca apărare de fond) și nici la judecata în apel, prin cererea de apel, ci a invocat-o direct în faza procesuală a recursului, prin răspunsul la întâmpinarea depusă de intimații-reclamanți. Or, este de principiu admisă regula neschimbării în calea de atac, a cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe. Fiind vorba, în cauză, de invocarea unei nulități de ordine publică, ca apărare de fond, de drept material, direct în recurs prin răspunsul la întâmpinare, Înalta Curte are în vedere că, spre deosebire de vechea reglementare procesual civilă, actualul C. proc. civ. nu mai conține o normă similară în sensul că excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi în apel. Drept urmare, sunt de observat, în egală măsură, regimul juridic al invocării excepțiilor absolute reglementat de art. 247 alin. (1) din C. proc. civ., obligația stabilită în sarcina părților prin art. 247 alin. (3) în sensul invocării tuturor mijloacelor de apărare de îndată ce le sunt cunoscute, dar și regula instituită prin art. 178 alin. (5) care stabilește că toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancțiunea decăderii părții. Nu în ultimul rând, textul art. 489 alin. (3) din C. proc. civ. interpretat per a contrario, nu permite recurentei să mai poată invoca un motiv de ordine publică după împlinirea termenului de motivare a recursului. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă. PENTRU ACESTE MOTIVE,