Decizia nr. 826/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 715 a Tribunalului Sibiu

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin acțiunea formulată, la data de 20 mai 2015, pe rolul Judecătoriei Sibiu, înregistrată sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. Transgaz S.A. Mediaș, ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 74.800 €, echivalent cu 336.600 RON, cu titlu de despăgubiri pentru trecerea unor conducte de gaz pe terenurile, proprietatea lor.

Hotărârile pronunțate în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 6648/04.12.2015, Judecătoria Sibiu a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. Mediaș, în favoarea Tribunalului Sibiu, secția civilă. Urmare a declinării de competență, acțiunea a fost înregistrată, pe rolul Tribunalului Sibiu, secția civilă, la data de 21 ianuarie 2016, sub nr. x/2015. Prin sentința civilă nr. 715/8 iunie 2017, Tribunalul Sibiu, secția I civilă în a respins acțiunea.

Hotărârea pronunțată, în apel, de curtea de apel: Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, reclamanții A. și B., invocând motive de nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 1529/22.11.2017, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 715/8.06.2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr. x/2015

Cererea de recurs. Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanții A. și B.. Recurenții-reclamanți au invocat, prin cererea de recurs, motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și a sentinței civile nr. 715/2017 a Tribunalului Sibiu, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au formulat, în esență, următoarele critici: Învocând motivul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că, în situația în care atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut caracterul pecuniar al exercițiului dreptului de uz și de servitute, în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012, instanțele nu au acordat nicio sumă, ca despăgubire, pentru limitarea exercițiului dreptului de proprietate, sub motiv că nu sunt pertinente criteriile propuse în determinarea prejudiciului, aspect care echivalează cu necercetarea fondului cauzei și cu o motivare contradictorie a hotărârii. Dispozițiile art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 prevăd, expres, posibilitatea acordării de indemnizații și despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de uz și de servitute de către titularii de licențe sau autorizații în favoarea proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz și de servitute. Faptul că au solicitat despăgubiri egale cu valoarea de circulație a terenului nu poate duce, automat, la respingerea acțiunii, atât timp cât există o afectare gravă a dreptului de proprietate, iar instanțele au reținut această încălcare. Referitor la motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții consideră că instanțele de fond au făcut o aplicare greșită a legii atunci când nu au analizat dacă, prin grevarea dreptului de proprietate cu dreptul de servitute legală în favoarea intimatei, reclamanții au încercat un prejudiciu efectiv, de natură să justifice acordarea unei despăgubiri proporționale cu sarcina impusă, prin instituirea dreptului de uz și de servitute. Indicarea de către reclamanți a unor criterii în stabilirea cuantumului despăgubirilor, considerate greșite de către instanța de fond, nu poate duce la neanalizarea prejudiciului cauzat în mod real, în contextul în care se reține afectarea dreptului lor de proprietate. Susțin că au invocat, ca temei al acțiunii, atât art. 621 C. civ., cât și aplicabilitatea dispozițiilor înscrise în Legea nr. 123/2012, dar și jurisprudența CEDO, referitoare la aplicabilitatea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, ce nu permite lipsirea unei persoane de folosința unui bun, fără o despăgubire echitabilă. În acest context, instanțele de fond și de apel nu au cercetat, potrivit principiului înscris în art. 129 C. proc. civ., dacă atingerea adusă bunului reclamanților, păstrează un echilibru just între cerințele interesului general și imperativul apărării dreptului de proprietate și, dacă, există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, criterii reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu în cauza Vergu împotriva României sau M. Atanasiu împotriva României. Reluând, pe larg, expunerea situației de fapt, arătat că au achiziționat, în vederea edificării unei case, un teren de 4400 mp înscris în CF x N Sibiu nr. top x nr. cadastral x prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/6.06.2005 și în CF x N cad. x dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.12.2004. Prin HCL nr. 63 din 28.03.2013 s-a aprobat documentația de urbanism PUZ +RLU - zona de urbanizare - locuințe cu regim redus de înălțime în Sibiu, zona străzii Gorunului, prin care, la art. 5 s-a arătat că pentru parcela x (în suprafață de 10105 mp) se menține interdicția de construire impusă de S.C. Transgaz S.A., aceasta fiind propusă ca zonă verde. Întrucât parcela nu era identificată, nu au avut cunoștință că îi afectează, astfel că, în anul 2015, dorind să construiască un imobil pe terenul proprietate, au solicitat certificate de urbanism în acest scop. La data de 16.02.2015, s-a eliberat certificatul de urbanism prin care se arăta că nu se poate construi pentru că există această interdicție de construire, impusă de S.C Transgaz S.A., întrucât terenul este afectat de o conductă de gaz care alimentează întreaga zonă. Consideră nelegală sentința instanței de fond, întrucât tribunalul a soluționat cauza fără a pune în discuția părților necesitatea stabilirii despăgubirii în alt mod, atât timp câr a apreciat că se cuvin despăgubiri, context care ar fi trebuit să conducă la admiterea, în tot sau parte, a acțiunii, despăgubirile putând fi stabilite și în alt mod decât modalitatea solicitată prin acțiune. Mai arată că, sentința atacată cuprinde dispoziții contradictorii pentru ca, deși în motivare se susține că sunt aplicabile dispozițiile art. 621 C. civ., care obligă ca, pentru astfel de servituți, proprietarul să fie despăgubit, în final acțiunea este respinsă. Evocând art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de proprietate, recurenții apreciază că dreptul lor de proprietate este grav încălcat, iar utilitatea publică poate fi satisfăcută prin alegerea unui alt traseu al conductei, pe terenul proprietatea statului. Or, în lipsa unei despăgubiri, dreptul lor de proprietate este grav afectat și echivalează cu o expropriere de fapt, ceea ce contravine dispozițiilor convenționale. Lipsa de diligentă nu le poate fi imputată, atât timp cât imobilul se află în regim de carte funciară și au verificat situația de fapt a terenului și situația juridică înscrisă în CF. Nu se poate susține că au fost nediligenți pentru că nu am cerut un certificat de urbanism sau pentru că nu am sondat terenul în căutare de conducte. Terenul pe care l-au cumpărat în vederea construirii unei case de locuit s-a dovedit afectat de o conductă de gaz care alimentează tot orașul.

Apărările formulate în cauză: Intimata S.C. Transgaz S.A. Mediaș a formulat intâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității și a nulității recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanți. 5. Procedura de filtru. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 9 februarie 2018 și repartizat aleatoriu completului de filtru CF x. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 mai 2019, completul de filtru a respins excepția de inadmisibilitate invocată de intimata pârâtă S.C. Transgaz S.A., a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1529 din 22 noiembrie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a fixat termen de judecată a recursului la 19 septembrie 2019, ora 09:00, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B., pentru considerentele care succed: I.1. Situația de fapt care a generat promovarea prezentului demers judiciar reclamă existența unor obiective/sisteme din domeniul gazelor naturale, respectiv a două conducte magistrale care alimentează cu gaze naturale Municipiul Sibiu, construite în anul 1965, respectiv 1988 de către Întreprinderea de Exploatare a Conductelor Magistrale de Gaz Metan Mediaș, antecesoarea pârâtei S.C. Transgaz S.A. Mediaș, conducte care, în prezent, traversează terenurile, proprietatea reclamanților-recurenți, achiziționate în anul 2004 și, respectiv, în anul 2005. Problema juridică ridicată în cauză vizează posibilitatea reclamanților-recurenți, proprietari ai terenurilor afectate de cele două conducte de transport gaze naturale, de a pretinde despăgubiri pentru trecerea acestor conducte pe terenul acestora. Din perspectiva examinării evoluției legislative și a clarificării dispozițiilor legale care guvernează raportul juridic dedus judecății, se reține că, domeniul gazelor naturale a fost și este reglemetat prin legi speciale, cadru legislativ în raport cu care trebuie analizată solicitarea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile pretins cauzate reclamanților, titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului afectat de sistemul de gaze naturale, dispoziții speciale care guvermează domeniul și, care, se aplică cu prioritate față de orice normă generală, de aceeași forță juridică, cu care intră în concurs. Astfel, la momentul achiziționării de către reclamanți, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/2004 și nr. y/2005, a celor două terenuri în suprafață totală de 4400 mp, dispozițiile Legii gazelor naturale nr. 351/2004 reglementa concesionarea capacităților de gaze naturale, inclusiv drepturile și obligațiile participanților la raporturile juridice ce luau naștere în baza legii. Astfel, art. 86 din actul normativ stipula că "asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum și asupra activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităților, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condițiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare și de întreținere a capacităților respective, de următoarele drepturi: dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacității; dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității prin efectuarea reviziilor, reparațiilor și a intervențiilor necesare; dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafață sau aeriană pentru instalarea de rețele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacității și pentru accesul la locul de amplasare a acestora". Conținutul dreptului de servitute legală de trecere era detaliat în cuprinsul art. 89, în sensul că, prin acest drept se înțelege dreptul de a instala rețele, conducte, linii, stâlpi și alte echipamente aferente capacității, precum și dreptul de acces la locul unde acestea se află instalate. De asemenea, referitor la drepturile de uz și de servitute legală, sus arătate, actul normativ prevedea, în cuprinsul art. 90 că "asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal și se exercită pe toată durata de viață a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie. Exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora. Dacă, cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii". Prin urmare, potrivit reglementărilor sus evocate, în domeniul gazelor naturale, legiuitorul a decis ca dreptul de uz și dreptul de servitute să fie exercitate cu titlu gratuit, nefiind recunoscut titularilor drepturilor de proprietate (afectați de exercițiul acestor drepturi) dreptul la indemnizații pentru lipsa de folosință, iar, în ceea ce privește dreptul de despăgubire, acesta a fost recunoscut pentru acoperirea prejudiciului cauzat proprietarului din vecinătatea capacităților din domeniul gazelor naturale. Într-o formă similară, drepturile de uz și servitute legală de trecere își găsesc reglementarea în prevederile Legii nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale. Astfel, potrivit art. 109 din Legea nr. 123/2012, asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum și asupra activităților desfășurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităților, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condițiile legii, pe durata lucrărilor de dezvoltare, reabilitare, modernizare, respectiv de exploatare și de întreținere a capacităților respective, de dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau modernizării obiectivelor/sistemelor; dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității prin efectuarea reviziilor, reparațiilor și a intervențiilor necesare; dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafață sau aeriană pentru instalarea de rețele, de conducte, de linii sau de alte echipamente aferente obiectivelor/sistemelor și pentru accesul la locul de amplasare a acestora; dreptul de a obține restrângerea sau încetarea unor activități care ar putea pune în pericol persoane și bunuri; dreptul de acces la utilitățile publice. Conținutul dreptului de servitute legală de trecere este detaliat în art. 112 din actul normativ, în sensul că, prin acest drept se înțelege dreptul de a instala rețele, conducte, linii, stâlpi și de alte echipamente aferente capacității, precum și dreptul de acces la locul unde acestea sunt de amplasate. Din prevederile art. 113 rezultă că exercitarea drepturilor de uz și de servitute se realizează cu titlu obligatoriu pe toată durata existenței obiectivului/sistemului de gaze naturale, atât cu ocazia realizării acestuia, cât și cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție, în caz de avarie, în baza legii, însă în privința exercitării acestor drepturi asupra proprietății private afectate de obiectivul de gaze naturale, textul stipulează că exercițiul acestor derepturi se va face pe baza unei convenții-cadru, cu un anumit conținut determinat, care va cuprinde și cuantumul indemnizației și despăgubirii aferente exercitării drepturilor de uz și de servitute. Sub aspectul criteriilor de evaluare a despăgubirilor, normele legale înscrise în art. 113 alin. (6) din Legea nr. 123/2012 (similare celor cuprinse în art. 12 alin. (10) din același act normativ), stipulează care sunt criteriile în funcție de care poate fi realizată evaluarea despăgubirilor, respectiv: suprafața de teren afectată cu ocazia efectuării lucrărilor, tipurile de culturi și plantații, precum și amenajările afectate de lucrări, activitățile restrânse cu ocazia lucrărilor. Prin actele normative speciale sus menționate se observă că legiuitorul a reglementat distinct noțiunea de indemnizație și noțiunea de despăgubire, fiind de remarcat că aceste noțiuni, uzitate în cuprinsul Legii energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, sunt folosite, în mod similar, atât în reglementarea cuprinsă în Titlul I privind Energia electrică, cât și în Titlul II privind Gazele naturale. Distincția terminologică și conceptuală între noțiunile de indemnizație și cea de despăgubire a fost reținută și subliniată în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărei raționament se aplică, prin analogie, cauza de față. Astfel, în considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reținut, în sensul normelor legale supuse interpretării, că noțiunea de indemnizație semnifică suma plătită pentru exercitarea dreptului de uz și de servitute, iar noțiunea de despăgubire - reprezință suma cuvenită pentru acoperirea unui prejudiciu cauzat, fiind indicate chiar și criteriile de evaluare a despăgubirilor. În speță, raportat la solicitarea recurenților-reclamanți de obligarea a pârâtei S.C. Transgaz S.A. Mediaș la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de trecerea conductelor de transport gaze naturale pe terenul acestora, Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, instanța de apel a realizat o corecta aplicare și interpretare a normelor legale în materie referitoare la exercitarea dreptului de uz și de servitute legală asupra terenurilor proprietatea recurenților. Art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2012 prevede expres cazul în care despăgubirile pot fi acordate proprietarilor de terenuri și anume: "dacă, cu ocazia intervențiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii", ceea ce denotă că dreptul recurenților la despăgubire nu poate fi decât legat de producerea unei pagube, noțiune în categoria căreia (dată fiind și semnificația dată noțiunii de despăgubire din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019) nu poate intra și cea derivată din afectarea dreptului de folosință, ca urmare a imposibilității uzitării bunului de către reclamanți, titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului litigios. Or, în circumstanțele factuale specifice cauzei, prejudiciul reclamant nu constituie consecința exercitării de către pârâtă a drepturilorde uz și servitute pentru a da naștere îndreptățirii reclamanților de a pretinde despăgubiri, fiind cunoscut faptul că simpla exercitare a drepturilor în discuție nu poate genera, prin ea însăși, prejudicii recurenților, atât timp cât exercitarea acestor drepturi, în limitele legii, nu poate provoca nicio vătămare. Într-adevăr, deși recurenții - proprietarii terenului al cărui exercițiu al dreptului de proprietate a fost limitat - au posibilitatea să solicite despăgubiri de la operatorii de distribuție, în condițiile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 și 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2021, trebuie însă obsevat că aceste despăgubiri pot fi acordate numai pentru eventuale prejudicii suferite cu ocazia unor intervenții (avarii, modernizări, etc.) la obiectivele/sistemele din domeniul gazelor naturale. Cu toate acestea, potrivit situației de fapt reținute în cauză, astfel de împrejurări nu au fost dovedite în cauză. Subliniind criteriile în baza cărora pot fi acordate despăgubiri proprietarilor, instanțele de fond au arătat că despăgubirile solicitate de reclamanții nu se circumscriu prevederilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, respectiv art. 113 alin. (5) din Legea nr. 123/2021, atât timp cât reclamanții nu au probat împrejurarea că au suferit vreo pagubă cu ocazia exercitării dreptului de uz și/sau servitute, adică cu ocazia intervențiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparații, revizii, avarii la obiectivele din domeniul gazelor naturale. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanții au invocat, în sprijinul și fundamentarea pretențiilor formulate, ca și în fazele procesuale anterioare, prevederile art. 621 din C. civ. care reglementează "Dreptul de trecere pentru utilități", susținând că, deși dispozițiile legale au fost reținute în cauză, instanțele de fond au respins eronat pretențiile solicitate pentru restrângerea dreptului lor de proprietate. Susținerea recurenților nu poate fi primită, întrucât, în cazul analizat, restrângerea exercițiului dreptului de proprietate este stabilită prin lege, care instituie și caracterul gratuit al exercitării dreptului de uz și servitute în situația obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, dispoziții care se opun ca reclamanții, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate afectați să obțină o indemnizare pentru exercitarea drepturilor de uz și de servitute. În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 621 din C. civ., contrar celor reținute în cauză, Înalta Curte va reține că aceste norme legale nu sunt incidente raportului juridic litigios. Este de semnalat că această statuare nu va fi de natură a agrava situația recurenților în propriul recurs, de vreme ce soluția pronunțată în cauză (de respingere a acțiunii) va fi menținută, prin pronunțarea prezentei decizii, urmând doar a fi suplinite, din perspectiv analizării normelor referitoare la aplicarea în timp a legii noi, considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză. Astfel, Înalta Curte va avea în vedere că dispozițiile art. 621 sunt incluse în capitolul III, intitulat "Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată" al titlului II "Proprietatea privată" al cărții a III-a "Despre bunuri" a C. civ., incidența acestor norme neputând fi reținută în cauză, întrucât, în caz contrar, s-ar ignora dispozițiile art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), potrivit cărora "dispozițiile art. 602-625 din C. civ. nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia". Nu s-ar putea pretinde nici că textul art. 59 din Legea nr. 71/2011 ar fi înlăturat de la aplicare de dispozițiile art. 6 alin. (6) din C. civ., potrivit căruia "dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din (...) raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi", deoarece ar lipsi de sens textul legal sus evocat. I.2. Recurenții au pretins aplicarea greșită a legii, întrucât prin limitarea dreptului lor de proprietate cu dreptul de servitute legală în favoarea intimatei li s-a produs un prejudiciu efectiv, de natură să justifice acordarea unei despăgubiri proporționale cu sarcina impusă prin instituirea dreptul de servitute. Referitor la limitarea dreptului de proprietate care să justifice stabilirea unei despăgubiri, potrivit solicitării reclamanților, Înalta Curte reține că această limitare se înscrie în categoria celor avute în vedere de dispozițiile art. 53 din Constituția României, aceasta fiind justificată de faptul că, în acest mod, se asigură valorificarea sistemului de gaze naturale, fiind determinată de un interes major, de ordin general. În raport de scopul urmărit, nu se poate susține că limitarea dreptului de proprietare al recurenților, constând în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, reprezintă o intervenție disproporțională, de natură a atinge însăși substanța dreptului. Fiind cunoscut faptul că dreptul de proprietate nu este unul absolut și că limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate, Înalta Curte reține că instituirea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacități din domeniul gazelor naturale se includ în categoria unor limitări legale ale dreptului de proprietate, care sunt justificate de asigurarea unui interes național, respectiv asigurarea valorificării obiectivele/sistemele de transport gaze naturale - bunuri destinate interesului public. Rezultă deci că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de sistemele din domeniul gazelor naturale este determinată de un interes general și, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele ce pot fi aduse exercitării dreptului de proprietate în concordanță cu dispozițiile constituționale. Cu privire la exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra terenurilor afectate de capacități care au ca obiect utilități publice, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa (deciziile nr. 98/13.02.2007, nr. 1188/17.09.2009, nr. 72/26.02.2004, nr. 167/01.04.2004 - la care instanța de apel a făcut referire) că aceste drepturi "au caracter legal și se exercită pe toată durata de existență a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie". De asemenea, statuând asupra excepțiilor de neconstituționalitate a prevederilor art. 86, 88, 89 și 90 din fosta Lege a gazelor nr. 351/2004 (norme cu un conținut similar celor înscrise în Legea nr. 123/2012), instanța de contencios constituțional le-a respins, notând că "potrivit dispozițiilor constituționale ale art. 44 referitoare la dreptul de proprietate, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor acestui drept în accepțiunea conferită de Constituție, astfel încât să nu contravină intereselor generale sau intereselor particulare ale altor subiecte de drept, "instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat". Instanța de contencios constituțional a mai apreciat că exercitarea drepturilor de uz și de servitute este determinată de un interes major de ordin general și, ca atare, a considerat că legiuitorul este pe deplin competent să reglementeze condițiile exercitării atributelor dreptului de proprietate, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu cele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind limitări rezonabile în valorificarea acestuia. Și din perspectivă convențională, este de subliniat că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității măsurile de limitare a exercițiului dreptului de proprietate. Astfel, de notat că în cauza "James și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei" (1986), Curtea europeană a statuat că "nu poate fi vorba despre o încălcare a dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei "utilități publice", așa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aparținând chiar și unei categorii mai restrânse de persoane, deci și în situația în care colectivitatea, în ansamblul ei, nu utilizează sau nu profită ea însăși de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului". Sub aspectul examinării justului echilibru ce trebuie să existe între cerințele de interes general și imperativul apărării dreptului la proprietate privată, este de notat că instanța de apel a evidențiat corect că, în jurisprudența sa, Curtea de la Strassbourg s-a pronunțat în sensul respectării dreptului de proprietate, dar cu amendamentul că statele sunt suverane de a adopta legi pentru reglementarea folosinței bunurilor în interesul general și, că, legiuitorul poate aprecia în funcție de nevoia reală a comunității măsurile de limitate a exercițiului dreptului de proprietate. Astfel, în cauza Mirela Cernea și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că amplasarea unor stâlpi de electricitate pe terenul proprietate a reclamanților a făcut ca lotul de teren ocupat cu fundațiile să fie considerat, prin efectul legii naționale, drept "bun public", iar asemenea dispoziții nu au privat pe reclamanți de proprietatea lor, ci au vizat punerea în aplicare, la nivel național, a unor politici de producție și de distribuție a energiei electrice și termice, intrând sub incidența reglementării privind "folosirea bunurilor", în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea a mai subliniat că dispozițiile naționale, în temeiul cărora sunt luate măsuri de limitare a dreptului de proprietate privată, sunt conforme cu dreptul statelor "de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor", enunțat la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Evaluând, totodată, măsura în care scopul legitim de interes general se află într-un raport de just echilibru cu imperativul apărării dreptului la proprietate privată, instanța europeană a notat că, într-un domeniu atât de complex și de delicat ca cel al strategiei naționale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politicile de interes general, iar caracterul proporțional al afectării dreptului a fost apreciat prin raportare la existența unor garanții de procedură care să asigure că punerea în aplicare a sistemului și impactul său nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile. Din această perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că legile naționale conțin asemenea garanții, condiționând exercitarea dreptului de uz și de servitute de respectarea principiilor echității și minimei afectări a dreptului de proprietate. Mai mult, a apreciat că, și dacă legiuitorul intern optează pentru soluția gratuității exercitării drepturilor de uz și de servitute, proprietarii afectați nu se află în imposibilitatea absolută de a fi despăgubiți pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor realizate de către titularii autorizațiilor în exercitarea drepturilor lor de uz și de servitute. În consecință, deși reclamanților li s-a impus o limitatea a dreptului de proprietate constând în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, această limitare a dreptului de proprietate, astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Constituționale, precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului sus evocată, a avut ca temei o cauză de utilitate publică, limitarea impusă respectând exigențele justului echilibru între interesul general al comunității și apărarea dreptului de proprietate privată. Contrar susținerilor recurenților, nu se poate reține că traversarea terenului proprietatea acestora de cele două conducte de gaze naturale ar conduce la afectarea totală a dreptului lor de proprietate și, că, această limitare ar echivala cu o expropriere de fapt. În niciun caz, o asemenea limitare a proprietății, nu are ca efect o expropriere, nici formală, nici de fapt, a dreptului de proprietate privată afectat de exercitarea dreptului de uz și servitute legală, ci impune un control rezonabil și lipsit de arbitrariu al folosirii bunurilor. Dreptul de proprietate al recurenților chiar dacă este limitat de exercitarea drepturilor în discuție, acesta însă nu dispare, căci recurenții rămân titulari ai dreptului, care îl pot utiliza, vinde, dona, ceda, ipoteca ori lăsa moștenire. Prin urmare, terenul proprietatea recurenților rămâne în circuitul civil, aceștia având prerogativa de a dispune de bun și de a-l folosi conform categoriei de folosință din care face parte (arabil), fiindu-le limitat doar dreptul de folosință prin imposibilitatea de a construi. Or, la momentul dobândirii celor două imobile, recurenții cunoșteau sau trebuiau să cunoască, prin diligențe minime, că acestea erau grevate de dreptul de uz și servitute izvorât din lege, drept real opozabil erga ommes, ce se exercită fără înscriere în cartea funciară, cum s-a reținut prin decizia recurată. Astfel, confirmând soluția primei instanțe, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea și interpretarea judicioasă a normelor legale în materie, soluția pronunțată în cauză fiind conformă și statuărilor din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 27/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție relativ la interpretarea unor dispoziții legale din domeniul energiei elecrice (similare celor din domeniul gazelor naturale) referitoare la unele limitări ale dreptului de proprietate în exercitarea, de către titularii autorizațiilor de înființare și titularii licențelor, a drepturilor de uz și servitute. În cauză, fiind vorba de incidența unor norme legale, similare celor care au format obiectul recursului în interesul legii, soluționat prin decizia sus evocată și urmând regulile de interpretare logică referitoare la analogie care presupun existența aceleiași soluții sau dezlegări în drept atunci când există aceleași rațiuni ale legii (ubi eadem ratio, ibi eadem jus), urmează ca argumentele reținute de instanța supremă, în decizia precitată, să își găsească aplicabilitatea, mutatis mutandis, și în problema de drept care face obiectul recursului de față. II. Nici susținerile referitoare la nemotivarea sau motivarea contradictorie a deciziei recurate nu sunt întemeiate. Contrar celor arătate de recurenți, hotărârea instanței de apel fundamentează, prin argumentele menționate în cuprinsul său, soluția de respingere a apelului, critica nefiind nici sub incidența ipotezei de modificare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând contradictorialitatea motivării (când considerentele hotărârii conduc la o altă soluție față de cea dispusă în dispozitiv). Faptul că instanța de apel a înlăturat criticile reclamanților și a respins apelul declarat de aceștia nu însemnă că hotărârea este nemotivată, insuficient motivată sau cuprinde o motivare contradictorie, din moment ce instanța de prim control judiciar și-a prezentat argumentele care reflectă soluția în raport de aplicarea și interpretarea normelor legale din domeniul gazelor naturale și circumstanțele factuale specifice cauzei. Ca specie a pretinsei nemotivări, recurenții invocă faptul că deși a fost reținut caracterul pecuniar al exercițiului dreptului de uz și servitute nu a fost acordată nicio sumă, ca despăgubire, pentru limitarea exercițiului dreptului lor de proprietate, ceea ce ar echivala cu necercetarea fondului. Contrar susținerilor formulate, instanța de apel a argumentat, în considerentele hotărârii pronunțate, motivul pentru care despăgubirile solicitate de către reclamanții nu se circumscriu prevederilor alin. (5) al art. 113 din Legea nr. 123/2012, respectiv că, din situația de fapt descrisă de reclamanți și reținută în cauză, nu a fost dovedit existența vreunui prejudiciu cauzat cu ocazia intervențiilor pentru efectuărea de lucrări de dezvoltare, modernizare, reparații, revizii sau avarii a conductelor sau a asigurării funcționării acestora - prejudiciu la repararea căruia să fi fost îndreptățiți. De asemenea, instanța de apel a arătat că, deși dreptul de proprietate al reclamanților este grevat de un drept de servitute, izvorât din lege, existent la momentul la care aceștia au devenit proprietarii terenului în litigiu, nu se poate reține că acest lucru ar fi constituit o privare a acestora de proprietate, atât timp cât îl pot folosi conform destinației și pot dispune de acesta. Întrucât instanța de apel a examinat detaliat susținerile și apărările ce i-au fost supuse atenției, în conformitate cu dispozițiile legale speciale incidente în cauză, Înalta Curte reține că, prin aceste măsuri, au fost pe deplin respectate garanțiile procesuale ale părților impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie și protejează dreptul la un proces echitabil. În consecință, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, iar hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost judicios motivată, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A.. PENTRU ACESTE MOTIVE,