CAZUL CU QUADRUL SECȚIUNII DE THOMAS c. REGATUL UNIT (Depunerea nr. 63701/00) HOTĂRÂREA STRASBOURG 17 iulie 2008 FINAL 17/10/2008 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus revizuirii editoriale. În cazul lui Thomas c. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința ca Cameră compusă din: Lech Garlicki, președintele, Nicolas Bratza, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, judecători și Lawrence Early, grefierul secțiunii care a deliberat în privat la 24 iunie 2008, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 63701/00) împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național britanic, dl Ian Francis Thomas („reclamantul”), la 29 septembrie 2000. Reclamantul a fost reprezentat de dna P. Glynn, avocat care practică la Londra. Guvernul Regatului Unit (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl C. Whowersley al Biroului pentru Externe și Commonwealth, Londra. Prin hotărârea parțială din 4 decembrie 2001, Curtea a hotărât să suspende plângerea reclamantului în ceea ce privește cererile sale de beneficii de văduvă și de lichidare fiscală a văduvei și să declare restul cererii inadmisibilă. 3 din Convenție, camera la care a fost alocat cazul, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea acesteia. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1949 și trăiește în Bournemouth. Soția sa a murit la 2 noiembrie 1999. La 29 noiembrie 1999 și din nou la 17 august 2000, reclamantul a solicitat plata beneficiilor supraviețuitorilor de securitate socială, și anume plata și pensia a văduvei, cu Agenția de Beneficii. La 3 decembrie 1999, el a fost informat că nu are dreptul la niciun beneficiu deoarece nu a fost o femeie și că nu are dreptul de recurs deoarece nu a fost considerat de către un factor de decizie. La 21 iulie 2000, reclamantul a scris Agenției de Beneficii cerând o reexaminare a cererii sale. La 26 iulie 2000, Agenția de Beneficii a refuzat din nou cererea sa. Conținutul scrisei din 3 decembrie 1999 a fost reafirmat într-o scrisoare din 25 august 2000. La 29 iunie 2001, Agenția de Beneficii a scris reclamantului care a afirmat că au reconsiderat circumstanțele în care ar trebui să se acorde o decizie oficială care să dea drept de recurs și, după revizuirea deciziei lor, au respins din nou cererea reclamantului deoarece el nu era o femeie. La 13 septembrie 2000, reclamantul a formulat o cerere de lichidare fiscală a Viduvii la veniturile interne. La 19 septembrie 2000, el a fost informat că cererea sa nu a putut fi acceptată deoarece în dreptul intern nu exista nicio bază care să permită văduvilor să revendice acest beneficiu. II. Drept DOMESTIC RELEVANT ȘI PRATICĂ 11. Legislația și practicile interne relevante sunt descrise în hotărârile Curții în cazurile Willis v. Regatul Unit , nr. 36042/97 , §§§ 26, CEDH 2002-IV; Hobbs, Richard, Walsh și Geen v. Regatul Unit , nr. 63684/00, 63475/00, 63484/00 și 63468/00, 26 martie 2007; și Runkee și White v. Regatul Unit nr. 42949/98 și 53134/99, 25 iulie 2007. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 14 AL CONVENȚIEIUATE ÎN CONJUNCȚIE CU ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI Nr. 1 ȘI/SAU ARTICOLUL 8 AL CONVENȚIEII 12. Reclamantul s-a plâns că autoritățile din Regatul Unit refuză să-i plătească beneficiile sociale și fiscale la care ar fi avut dreptul dacă ar fi fost o femeie într-o poziție similară, și anume Plata Veduvei („Wpt”), Alocarea mamei văduvete („WMA”), Alocarea de livrare a vieții („WBA”) și Pensiunea Veduvei („WP”) constituie o discriminare împotriva lui din motive de sex contrar articolului 14 din Convenția luată în conjuncție cu art. 1 din Protocolul nr. art. 14 din Convenție prevede: „Ducrarea drepturilor și libertăților prevăzute în prezenta Convenție este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau o altă parte, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut”. art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede: „1. Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesele sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în nici un fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea proprietăților în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” art. 8 din Convenție prevede ca relevanță: „1. Oricine are dreptul de a respecta viața sa privată și de familie... Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor care sunt în conformitate cu legea și sunt necesare într-o societate democratică în interesul ... de bunăstarea economică a țării ...” Plata Veduvei 1. Admisibilitate 13. Curtea constată că plângerea nu este, vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție sau inadmisibilă din alte motive. Curtea a examinat anterior cazurile care au susținut probleme similare cu cele din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Willis, citat mai sus, §§ 41-43). 15. Prin urmare, Curtea consideră că diferența de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește dreptul la Wpt, din care reclamanta a fost victimă, nu se bazează pe nici o „justificație obiectivă și rezonabilă” (a se vedea Willis) În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenția însoțită de art. 1 din Protocolul nr. 1. 17. Curtea a concluzionat că s-a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenția însoțită de art. 1 din Protocol Nr. 1 în ceea ce privește neautorizarea reclamantului la Wpt, nu consideră necesară examinarea plângerilor sale în acest sens, în conformitate cu art. 14 luat în legătură cu art. 8 (a se vedea Willis , citat mai sus, § 53). Curtea constată că plângerea nu este, vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție sau inadmisibilă din alte motive. Curtea a examinat anterior cazurile care au susținut probleme similare cu cele din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hobbs, Richard, Walsh și Geen, citat mai sus, §§ 53-54). 20. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, Curtea consideră că diferența de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește dreptul la WBA, din care reclamantul a fost o victimă, nu s-a bazat pe nici o „justificație obiectivă și rezonabilă” (a se vedea Hobbs) , citat mai sus, § 53. 21. În consecință, s-a constatat o încălcare a art. 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1. C. Pensiunea de văduvă 22. Curtea a hotărât în hotărârea sa de conducere cu privire la WP care, la originea sa, și până la abolirea acesteia în ceea ce privește femeile ale căror soții au murit după 9 aprilie 2001, WP a avut scopul de a corecta „inegalitățile reale” între văduvele în vârstă, ca grup, și restul populației și că această diferență de tratament a fost justificată în mod rezonabil și obiectiv. În plus, Curtea a considerat că Regatul Unit nu a putut fi criticat pentru faptul că nu a abolit WP mai devreme și că nu este irazonabil din partea legislației să decidă să introducă reformele încet (a se vedea Runkee și White În consecință, Curtea, având în vedere că nu a fost necesară examinarea separată a plângerii în ceea ce privește art. 8, nu a constatat o încălcare a articolului 14 luat în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește neplata reclamanților WP sau echivalent (ibid 42). 23. În consecință, această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 24. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a lăsat Curtea să acorde orice compensație financiară considerată echitabilă în ceea ce privește WBA. El a solicitat suma de 1 999 GBP în ceea ce privește Wpt, inclusiv dobânzi până la data depunerii depunerii depunerii de către părți. 26. Guvernul a susținut că calculul cuantumului Wpt, inclusiv dobânzi care ar fi fost plătit unei femei ar fi constituit un dobânzi de 1 206,15 GBP. 27. În hotărârea sa principală cu privire la WBA, Curtea nu a constatat niciun motiv pentru remedierea inegalității de tratament prin „nivelarea” și acordarea valorii prestațiilor fiscale care s-au constatat nejustificate. Prin urmare, nu a acordat nicio atribuire în ceea ce privește pierderea pecuniară presupusă a fost suferită (a se vedea Hobbs , citat mai sus § 69). În plus, Curtea nu acceptă faptul că reclamantul a fost cauzat daune emoționale reale și grave ca urmare a refuzului unei achiziții fiscale a valorii relativ scăzute a WBA (ibid § 72). 28. În ceea ce privește cererea pentru Wpt, Curtea consideră că rata dobânzii aplicată, care este destinată compensarea pierderii valorii atribuirii pe parcursul timpului, ar trebui să reflecte condițiile economice naționale, cum ar fi nivelurile de inflație și ratele dobânzilor disponibile investitorilor la nivel național în cursul perioadei relevante. (citat mai sus § 52) și, prin urmare, rata propusă de Guvern în acest caz este mai realistă. 29. Curtea nu constată niciun motiv să se depărteze de aceste constatări și acordări în mod echitabil, compensarea reclamantului de 1.600 EUR. Costuri și cheltuieli 30. De asemenea, reclamantul a solicitat 3.104,12 GBP în ceea ce privește costurile și cheltuielile, inclusiv impozitul pe valoarea adăugată („VAT”). 31. Guvernul a contestat afirmația, considerată excesivă pentru un caz simplu, susținând că cifra de 2000 GBP inclusă din TVA ar fi suficientă. 32. Curtea reiterează că numai costurile și cheltuielile juridice constatate au fost suportate de fapt și neapărat și care sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea sunt recuperabile în temeiul articolului 41 din Convenție (a se vedea, printre altele, Nikolova c. Bulgaria) [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). Pe baza informațiilor în posesia sa și ținând cont de faptul că problemele referitoare la Wpt au fost stabilite în Willis și problemele referitoare la WBA au fost stabilite în Hobbs (citat mai sus), Curtea atribuie reclamantului 3,000 EUR pentru costuri și cheltuieli juridice, în plus față de orice TVA care poate fi plătită. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod neadmisibil cererea reclamantului în favoarea unei plăți și a lichidării văduvei și a restului cererii inadmisibile; că a existat o încălcare a articolului 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 privind neautorizarea reclamantului la plata unei văduve; deține că nu este necesar să se examineze în mod separat plângerea luată în conformitate cu art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenția în ceea ce privește neautorizarea reclamantului la plata unei văduve; deține că a existat o încălcare a articolului 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 privind neautorizarea reclamantului la obligația de lichidare a unei văduve; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 1.600 EUR (1.000 șase sute de euro) în ceea ce privește prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (3.000 euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 iulie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Președintele grefierului Lawrence Early Lech Garlicki
FOURTH SECTION
THOMAS v. THE UNITED KINGDOM
(Application no. 63701/00)
17 July 2008
FINAL
17/10/2008
This judgment will become final in the circumstances set out in Article
44 §
2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of Thomas v. the United Kingdom,
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a
Chamber composed of:
Lech Garlicki,
President,
Nicolas Bratza,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
judges,
and Lawrence Early,
Section Registrar
,
Having deliberated in private on 24 June 2008,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 63701/00) against the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a British national, Mr Ian Francis Thomas (“the applicant”), on 29 September 2000.
2.
The applicant was represented by Ms P. Glynn, a lawyer practising in London. The United Kingdom Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr C. Whomersley of the Foreign and Commonwealth Office, London.
3.
By a partial decision of 4 December 2001 the Court decided to adjourn the applicant’s complaint in relation to his claims for Widow’s Benefits and Widows’ Bereavement Tax Allowance and to declare the remainder of the application inadmissible.
4.
Subsequently, under the provisions of Article
29 §
3 of the Convention, the Chamber to which the case had been allocated, decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.
I.
5.
The applicant was born in 1949 and lives in Bournemouth.
6.
His wife died on 2 November 1999. They had no children.
7.
On 29 November 1999 and again on 17 August 2000 the applicant applied for the payment of social security survivors’ benefits, namely Widow’s Payment and Pension, with the Benefits Agency. On 3 December 1999 he was informed that he was not entitled to any benefit because he was not a woman and that he had no right of appeal since his claim had not been considered by a decision maker.
8.
On 21 July 2000 the applicant wrote to the Benefits Agency asking for a reconsideration of his claim. On 26 July 2000 the Benefits Agency again refused his claim. The content of the letter of 3 December 1999 was reaffirmed in a letter dated 25 August 2000.
9.
On 29 June 2001 the Benefits Agency wrote to the applicant stating that they had reconsidered the circumstances in which a formal decision should be given carrying a right of appeal and after reviewing their decision they again rejected the applicant’s claim because he was not a woman. The applicant did not appeal further as he was advised that in any case such appeal would be bound to fail.
10.
On 13 September 2000 the applicant made a claim for Widow’s Bereavement Tax Allowance to the Inland Revenue. On 19 September 2000 he was informed that his claim could not be accepted because there was no basis in domestic law allowing widowers to claim this benefit.
II.
RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE
11.
The relevant domestic law and practice are described in the Court’s judgments in the cases of
Willis v. the United Kingdom
, no. 36042/97, §§
14
‑
Hobbs, Richard, Walsh and Geen v. the United Kingdom
, nos. 63684/00, 63475/00, 63484/00 and 63468/00, 26
March
2007; and
Runkee and White v. the United Kingdom
nos. 42949/98 and 53134/99, 25 July 2007.
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 14 OF THE CONVENTION TAKEN IN CONJUNCTION WITH ARTICLE 1 OF PROTOCOL No.
1 AND/OR ARTICLE 8 OF THE CONVENTION
12.
The applicant complained that the United Kingdom authorities’ refusal to pay him the social security and tax benefits to which he would have been entitled had he been a woman in a similar position, namely Widow’s Payment (“Wpt”), Widowed Mother’s Allowance (“WMA”), Widow’s Bereavement Allowance (“WBA”) and Widow’s Pension (“WP”) constituted discrimination against him on grounds of sex contrary to Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 and/or Article 8.
Article 14 of the Convention provides:
“The enjoyment of the rights and freedoms set forth in this Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.”
Article 1 of Protocol No. 1 provides:
“1.
Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.
2.
The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
Article 8 of the Convention provides as relevant:
“1.
Everyone has the right to respect for his private and family life...
2.
There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of ... the economic well-being of the country...”
A.
Widow’s Payment
13.
The Court finds that the complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention, or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
14.
The Court has previously examined cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 (see
Willis,
cited above, §§ 41-43).
15.
The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. Therefore the Court considers that the difference in treatment between men and women as regards entitlement to Wpt, of which the applicant was a victim, was not based on any “objective and reasonable justification” (see
Willis
, cited above, § 42).
16.
There has accordingly been a violation of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1.
17.
The Court, having concluded that there has been a breach of Article
14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol
No. 1 as regards the applicant’s non-entitlement to Wpt, does not consider it necessary to examine his complaints in that regard under Article 14 taken in conjunction with Article 8 (see
Willis
, cited above, § 53).
B.
Widow’s Bereavement Allowance
18.
The Court finds that the complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention, or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
19.
The Court has previously examined cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 (
Hobbs, Richard, Walsh and Geen
, cited above, §§ 53-54).
20.
The Court has examined the present case and finds that the Government have not presented any facts or arguments which would lead to any different conclusion in this instance. Therefore the Court considers that the difference in treatment between men and women as regards entitlement to WBA, of which the applicant was a victim, was not based on any “objective and reasonable justification” (see
Hobbs
, cited above, § 53).
21.
There has accordingly been a violation of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1.
22.
The Court held in its lead judgment regarding WP that at its origin, and until its abolition in respect of women whose spouses died after 9 April 2001, WP was intended to correct “factual inequalities” between older widows, as a group, and the rest of the population and that this difference in treatment was reasonably and objectively justified. Moreover, the Court considered that the United Kingdom could not be criticised for not having abolished WP earlier and that it was not unreasonable of the legislature to decide to introduce the reform slowly (see
Runkee and White
, cited above, §§ 40-41). The Court, consequently, considering it was not necessary to examine separately the complaint in respect of Article 8, did not find a violation of Article 14 taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 in respect of the non-payment to the applicants of WP or equivalent (
ibid
§
42).
23.
Consequently, this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
24.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
25.
The applicant left it to the Court to grant any financial compensation considered equitable in respect of WBA. He requested the sum of GBP
1,999 in respect of Wpt including interest to the date of the filing of the parties’ submissions.
26.
The Government submitted that the calculation of the amount of Wpt including interest which would have been payable to a woman amounted to GBP 1,206.15.
27.
In its lead judgment regarding WBA the Court found no reason to remedy the inequality of treatment by “levelling up” and awarding the value of tax benefits which had been found to be unjustified. It accordingly made no award in respect of the pecuniary loss alleged to have been suffered (see
Hobbs
, cited above, § 69). Moreover, the Court does not accept that the applicant was
caused
real and serious emotional damage as a result of being denied a tax allowance of the relatively low value of the WBA (
ibid
28.
In relation to the claim for Wpt, the Court considers that the interest rate applied, which is intended to compensate for loss of value of the award over time, should reflect national economic conditions, such as levels of inflation and rates of interest available to investors nationally during the relevant period. It considers that the rate determined by the Court in the case of
Runkee and White
(cited above
,
52.) and therefore the rate proposed by the Government in the present case is the more realistic.
29.
The Court finds no reason to depart from these findings and awards on an equitable basis, compensation to the applicant of EUR 1,600.
B.
Costs and expenses
30.
The applicant also claimed GBP 3,104.12 in respect of costs and expenses, inclusive of value added tax (“VAT”).
31.
The Government contested the claim, which they believed was excessive for a straightforward case. They submitted that the figure of GBP
2,000 inclusive of VAT would suffice.
32.
The Court reiterates that only legal costs and expenses found to have been actually and necessarily incurred and which are reasonable as to quantum are recoverable under Article 41 of the Convention (see, among other authorities,
Nikolova v. Bulgaria
[GC], no. 31195/96, § 79, ECHR 1999-II). On the basis of the information in its possession and taking into account that the issues concerning Wpt were established in
Willis
and the issues concerning WBA were established in
Hobbs
(cited above), the Court awards the applicant EUR 3,000 for legal costs and expenses, in addition to any VAT that may be payable.
C.
Default interest
33.
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.
1.
Declares
admissible the applicant’s claim to a Widow’s Payment and Widow’s Bereavement Allowance and the remainder of the application inadmissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 concerning the applicant’s non-entitlement to a Widow’s Payment;
3.
Holds
that it is not necessary to examine separately the complaint under Article 14 taken in conjunction with Article 8 of the Convention as concerns the applicant’s non-entitlement to a Widow’s Payment;
4.
Holds
that there has been a violation of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 concerning the applicant’s non-entitlement to a Widow’s Bereavement Allowance;
5.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article
44
§
2 of the Convention, the following amounts to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement:
(i)
EUR 1,600 (one thousand six hundred euros) in respect of pecuniary damage;
(ii) EUR 3,000 (three thousand euros) in respect of costs and expenses;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
6.
Dismisses
the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 17 July 2008, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Lawrence Early
Lech Garlicki
Registrar
President