Ginnifer împotriva Regatului Unit

CAUZA DE CAUZĂ A SECȚIUNII DE GINCIFER v. REGATUL UNIT (Depunerea nr. 65507/01) HOTĂRÂREA Strasburg 17 iulie 2008 FINAL 17/10/2008 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale.

În cazul Ginnifer v. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: Lech Garlicki, Președintele, Nicolas Bratza, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, judecători și Lawrence Early, grefierul de secțiune după ce s-a deliberat în privat la 24 iunie 2008, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: Cazul a apărut într-o cerere (nr. 65507/01) împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național britanic, dl Paul Howard Ginnifer („reclamantul”), la 29 septembrie 2000. Reclamantul a fost reprezentat de dna P. Glynn, avocat care practică la Londra.

Guvernul Regatului Unit (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl C. Whowersley al Biroului pentru Externe și Commonwealth, Londra. Prin o hotărâre parțială din 10 septembrie 2002, Curtea a hotărât să suspende plângerea reclamantului în legătură cu cererile sale de beneficii a văduvelor, privind discriminarea suferită de el în cursul perioadei de după data la care a depus cererea de beneficii a văduvelor, să suspende plângerea reclamantului cu privire la licențele de lichiditate a văduvelor și să declare restul cererii inadmisibil. De asemenea, s-a decis să se alăture cererii la alte cereri (nus.

58372/00, 61878/00, 634477/00, 63480/00, 63647/00, 63961/00, 64986/01, 64996/01, 65202/01, 65478/01, 65741/01, 65906/01, 66181/01, 67100/01, 677913/01, 68173/01, 68175/01, 68264/01, 6829/01, 6898/01, 688449/01, 6376/01, 6323/01, 63327/01, 6949/01, 709491/01, 705421/01, 70741/01, 711176/01, 71428/01, 71429/01, 71570/01, 71758/01, 72656/01, 733646/01, 733653/01, 73978/01, 7592/01, 75993/01, 75993/01, 77129/01, 77424/01, 736/02, 773/02, 4807/02, 0704/02/02 Ulterior, în conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, camera la care a fost alocat cazul, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1950 și trăiește în Yeovil.

Soția sa a murit la 17 decembrie 1996, lăsând un copil născut în 1991. La 20 iunie 2000, reclamantul a solicitat beneficii echivalente cu cele la care o văduvă, al căror soț a murit în condiții similare cu cele ale soției sale, ar fi avut dreptul, și anume, o plată a văduvă („Wpt”), o indemnizație a mamei văduvă („WMA”) și, după aceea, o pensie a văduvă („WP”), plătită în temeiul Legii privind securitatea socială și beneficiile din 1992 („Legea din 1992”). La 3 iulie 2000, Agenția Beneficiarelor a refuzat cererea sa pentru WMA din 17 decembrie 1996 până în martie 2000, deoarece reclamația din 20 iunie nu a fost formulată în termenul de trei luni și restul cererii sale pentru că nu a fost o femeie.

La 28 iulie 2000, reclamantul a apelat. La 31 august 2000, Agenția Beneficiilor a scris reclamantului explicarea motivelor hotărârii sale. La 4 septembrie 2000, apelul a fost respins. Decizia a fost apoi trimisă Serviciului de Apeluri pentru Securitate Socială. Cu toate acestea, acest recurs a fost obligat să eșueze, având în vedere că nu sunt plătite prestații de securitate socială pentru văduvi în temeiul legislației interne. La 17 octombrie 2000, reclamantul a formulat o cerere orală de acordare a lichidării de lichidare a văduvei („WBA”) la Revenuul Internal. Aceste proceduri erau încă în așteptare la data introducerii cererii în fața Curții și reclamantul nu a informat Curtea cu privire la rezultatul acestora.

Cu toate acestea, se presupune că această cerere a fost obligată să eșueze. Cererea pentru WBA în acest caz ar fi fost tratată ca o cerere în ceea ce privește anii de impozitare care acoperă 1996/97 și 1997/98. 10. Reclamantul primește beneficii pentru copii în suma de 70,20 GBP pe săptămână. II. DREPTUL DOMISTIC ȘI PRATICE 11. Legislația și practicile interne relevante sunt descrise în hotărârile Curții în cazul Willis v. Regatul Unit , nr. 36042/97, §§§§§ 26, CEDO 2002-IV; Hobbs, Richard, Walsh și Geen c. Regatul Unit , nr. 63684/00, 63475/00, 63484/00 și 63468/00, 26 martie 2007; și Runkee și White c. Regatul Unit nr. 42949/98 și 53134/99, 25 iulie 2007. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARticoLULUI 14 ALEGATĂ A CONVENȚIEII ÎN CONJUNCȚIE CU ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI Nr. 1 ȘI/OU ARTICOLUL 8 AL CONVENȚIEI.

12. Reclamantul se plângea că refuzul autorităților din Regatul Unit de a-i plăti prestațiile de securitate socială și de impozitare la care ar fi avut dreptul dacă ar fi fost o femeie într-o poziție similară, și anume Wpt, WMA, WBA și WP constituie discriminare împotriva lui din motive de sex contrar articolului 14 din convenție luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și/sau cu art. 8. art. 14 din Convenție prevede: „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în prezenta Convenție este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasul, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut”.

art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede: „1. Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesele sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea proprietăților în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” art. 8 din Convenție prevede ca relevanță „1. Oricine are dreptul de a respecta viața sa privată și de familie...

Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor care sunt în conformitate cu legea și sunt necesare într-o societate democratică în interesul ... de bunăstarea economică a țării ...” Plata Veduvei și/sau alocarea mamei văduvă 13. Prin scrisoarea din 12 mai 2006, reprezentanții reclamantului au notificat Curtea că dl Ginnifer a fost oferit 6 589,52 GBP în ceea ce privește cererile sale pentru Wpt și/sau WMA, inclusiv costurile și că a acceptat oferta. 14. Curtea ia act de soluționarea prietenoasă achiziționată între părți în ceea ce privește Wpt și/sau WMA. Se constată că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolele sale (art. 37 § 1 în amendă a Convenției și art. 62 § 3 din Regulamentul Curții).

15. Prin urmare, această parte a cererii ar trebui să fie eliminată din lista. Aprobarea 16: Guvernul a contestat admisibilitatea cererilor reclamantului pe baza faptului că el a formulat doar o cerere orală în ceea ce privește WBA și, prin urmare, nu a respectat o cerință internă. Potrivit dispozițiilor interne relevante, cererile telefonice ar putea fi acceptate începând cu 1998, dar numai dacă acestea se referă la anul actual de evaluare, și anul de evaluare în care s-a efectuat reclamația sau anul următor. În cazul în cauză, cererile dlui Ginnifer pentru anii fiscali 1996/97 și 1997/98 au făcut referire la evaluarea anilor anteriori. În consecință, reclamantul nu poate pretinde că este o victimă a presupusei încălcări.

17. Reclamantul a susținut că Curtea nu ar trebui să difere de deținerea sa în Alb v. Regatul Unit (dec.), nr. 53134/99), în care a respins argumentul guvernului privind cererile de beneficii care nu au fost formulate în format corespunzător. Într-adevăr, nu au existat motive pentru care cererile pentru WBA nu au putut fi tratate în comparație cu cererile pentru alte prestații de pierdere. 18. Curtea reamintește că forma exactă în care un reclamant indică intenția sa de a solicita prestații nu este de importanță, întrebarea centrală fiind dacă reclamantul și-a arătat în mod clar dorința de a solicita prestații (a se vedea White, Curtea constată că, în acest caz, reclamantul a exprimat o astfel de intenție clară și, în consecință, poate pretinde că este o victimă a unei încălcări a Convenției în sensul articolului 34. 19. Curtea constată că plângerea nu este, vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție sau inadmisibilă din alte motive.

Curtea a examinat anterior cazurile care au susținut probleme similare cu cele din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hobbs, Richard, Walsh și Geen, citat mai sus, §§ 53-54). 21. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz.

Prin urmare, Curtea consideră că diferența de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește dreptul la WBA, din care reclamantul a fost o victimă, nu s-a bazat pe nici o „justificație obiectivă și rezonabilă” (a se vedea Hobbs) În consecință, s-a constatat o încălcare a art. 14 din Convenție, în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1. C. Pensiunea de văduvă 23. Curtea a hotărât în hotărârea sa de conducere cu privire la WP care, la originea sa, și până la abolirea acesteia în ceea ce privește femeile ale căror soții au murit după 9 aprilie 2001, WP a avut scopul de a corecta „inegalitățile reale” între văduvele în vârstă, ca grup, și restul populației și că această diferență de tratament a fost justificată în mod rezonabil și obiectiv.

În plus, Curtea a considerat că Regatul Unit nu a putut fi criticat pentru faptul că nu a abolit WP mai devreme și că nu este irazonabil din partea legislației să decidă să introducă reformele încet (a se vedea Runkee și White În consecință, Tribunalul, având în vedere că nu a fost necesar să examineze separarea plângerii în ceea ce privește art. 8, nu a constatat o încălcare a articolului 14 luat în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește nepagarea reclamanților WP sau echivalentul (ibid 42). 24. În consecință, această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 26. Reclamantul a lăsat Curții să acorde orice compensație financiară considerată echitabilă. 27. În hotărârea sa principală privind WBA, Curtea nu a găsit niciun motiv pentru a remedia inegalitatea tratamentului prin „nivelarea” și acordarea valorii prestațiilor fiscale care s-au dovedit nejustificate.

În consecință, nu a pronunțat nicio atribuire în ceea ce privește pierderea pecuniară presupusă a fost suferită (a se vedea Hobbs) În plus, Curtea nu acceptă faptul că reclamantul a fost cauzat daune emoționale reale și grave ca urmare a refuzării unei alocații fiscale ale valorii relativ scăzute a WBA (ibid § 72). 29. Curtea nu constată niciun motiv să se îndepărteze de aceste constatări și, prin urmare, nu poate fi acordată nicio atribuire sub acest cap. Costuri și cheltuieli 30. De asemenea, reclamantul a solicitat 1.007,80 GBP în ceea ce privește costurile și cheltuielile, inclusiv impozitul pe valoarea adăugată („IVA”). 31. Guvernul nu a formulat nicio observație cu privire la acest punct.

32. Curtea reiterează că numai costurile și cheltuielile care au fost suportate de fapt și neapărat în legătură cu încălcarea sau încălcările constatate și care sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea sunt recuperabile în temeiul articolului 41 (a se vedea, de exemplu, Șahin v. Germania [GC], nr. 30943/96, § 105, ECHR 2003-VIII). Pe baza informațiilor în posesia sa și ținând seama de faptul că problemele referitoare la WBA au fost stabilite în Hobbs (citată mai sus), Curtea atribuie reclamantului 600 EUR pentru costuri și cheltuieli juridice, în plus față de orice TVA care poate fi plătită. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

de a elimina plângerile reclamantului cu privire la neprotejarea plății unei văduve și/sau a concediului pentru o mamă văduvă; declară admisibilă plângerea reclamantului în temeiul articolului 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la neprotejarea lichidării unei văduve și cu restul cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 în legătură cu plângerea reclamantului cu privire la nedreptatea unei obligații de lichidare a unei văduve; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarea sumă care urmează să fie convertită în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 600 EUR (sex sute de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (ii) orice impozit care poate fi taxabil pe suma de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 iulie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Președintele grefierului Lawrence Early Lech Garlicki

FOURTH SECTION

CASE OF GINNIFER v. THE UNITED KINGDOM (Application no. 65507/01) JUDGMENT STRASBOURG 17 July 2008 FINAL 17/10/2008 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Ginnifer v. the United Kingdom, The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Chamber composed of: Lech Garlicki, President, Nicolas Bratza, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, judges, and Lawrence Early, Section Registrar , Having deliberated in private on 24 June 2008, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

5. The applicant was born in 1950 and lives in Yeovil.

RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE

11. The relevant domestic law and practice are described in the Court’s judgments in the cases of Willis v. the United Kingdom , no. 36042/97, §§ 14 ‑ 26, ECHR 2002-IV; Hobbs, Richard, Walsh and Geen v. the United Kingdom , nos. 63684/00, 63475/00, 63484/00 and 63468/00, 26 March 2007; and Runkee and White v. the United Kingdom nos. 42949/98 and 53134/99, 25 July 2007. THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 14 OF THE CONVENTION TAKEN IN CONJUNCTION WITH ARTICLE 1 OF PROTOCOL No.

1 AND/OR ARTICLE 8 OF THE CONVENTION.

12. The applicant complained that the United Kingdom authorities’ refusal to pay him the social security and tax benefits to which he would have been entitled had he been a woman in a similar position, namely Wpt, WMA, WBA and WP constituted discrimination against him on grounds of sex contrary to Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 and/or Article 8. Article 14 of the Convention provides: “The enjoyment of the rights and freedoms set forth in this Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.” Article 1 of Protocol No. 1 provides: “1.

Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. 2. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” Article 8 of the Convention provides as relevant : “1. Everyone has the right to respect for his private and family life... 2. There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of ... the economic well-being of the country...” A. Widow’s Payment and/or Widowed Mother’s Allowance

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Disjoin s the application from the others to which it was joined; 2. Decides to strike out the applicant’s complaints concerning non-entitlement to a Widow’s Payment and/or Widowed Mother’s Allowance; 3. Declares admissible the applicant’s complaint under Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 concerning non-entitlement to a Widow’s Bereavement Allowance and the remainder of the application inadmissible; 4. Holds that there has been a violation of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 in connection with the applicant’s complaint concerning non-entitlement to a Widow’s Bereavement Allowance; 5. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the following amount to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 600 (six hundred euros) in respect of costs and expenses; (ii) any tax that may be chargeable on the above amount; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

6. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 17 July 2008, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Lawrence Early Lech Garlicki Registrar President