ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2112/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Brăila la data de 12.12.2013 sub nr. x/2013 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A. București și S.C. C. S.A. București, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 60.000 euro, a penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi până la momentul plății, la cursul euro la momentul plății efective, sume rezultate din asigurarea încheiată de S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., conform poliței sr. B nr. 177502/26.01.2011 precum și din contractul subsecvent de servicii nr. x/28.01.2011.

Prin sentința civilă nr. 219/13.03.2014 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția aI civilă în dosarul nr. x/2013 a fost declinată competența de soluționare a cauzeiîn favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2014, care prin încheierea nr. 436/15.05.2014 a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 16 octombrie 2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.A. București și S.C. C. S.A. București, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 60.000 euro, a penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi până la momentul plății, la cursul euro de la momentul plății efective, sume rezultate din asigurarea încheiată de S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., conform poliței seria x nr. x/26.01.2011, precum și din contractul subsecvent de servicii nr. x/28.01.2011. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2199, cu referire la art. 2227 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 42 din 11 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brăila și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 6 aprilie 2015 sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 4274 din 14 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei S.C. B. S.A. și, pe cale de consecință, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de A. împotriva acestei pârâte ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință, calitatea de pârâtă în cauză având-o S.C. B. S.A.. Totodată, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost respinsă acțiunea ca prescrisă, fiind obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 3720 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 1052 din 14 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 4274/14.07.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A., a fost anulată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1281 din 25 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a admis excepția lipsei capacității de folosință a S.C. B. S.A., s-a constatat că în cauză are calitate de pârâtă S.C. B. S.A.. Totodată, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., s-a respins excepția prescripției ca neîntemeiată și s-a admis cererea, astfel cum a fost precizată. Au fost obligate pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. B. S.A., în solidar, la plata către reclamant a sumei de 60.000 de euro, cu titlu de indemnizație de asigurare. Au fost obligate pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. B. S.A., în solidar, la plata către reclamant a penalităților de 0.1% pe zi întârziere începând cu data de 30.01.2012 și până la data plății. De asemenea, au fost obligate pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. B. S.A., în solidar, la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.131,1 RON, reprezentând taxă de timbru în valoare de 6.231,1 RON și onorariu de avocat de 4.900 de RON. Au fost obligate pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. B. S.A., în solidar, la plata sumei de 6.233,76 RON către contul rezervat plății taxelor de timbru al unității administrativ teritoriale în care reclamantul își are domiciliul, respectiv Brăila.

Prin decizia civilă nr. 2389 din 19 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a admis apelul declarat de apelantele - pârâte S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1281 din 25 aprilie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. S-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins acțiunea ca prescrisă. Au fost păstrate dispozițiile sentinței atacate cu privire la celelalte excepții soluționate. S-a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată a apelantelor-pârâte și a fost obligat intimatul-reclamant la plata către acestea a sumei de 8.364,12 RON, cu acest titlu.

În ceea ce privește greșita respingere de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, Curtea a constatat că aceasta este nefondată, prin indicarea și individualizarea concretă a unei liste a prepușilor care intră sub ocrotirea juridică a dispozițiilor contractuale negociate de minister fiind evident că aceștia pot fi beneficiarii asigurării, în cazul îndeplinirii situației asigurate. Îndeplinirea sau nu a cazului asigurat invocat este însă o situație de fond, pentru dobândirea calității procesuale fiind suficientă identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios; or, în speță, reclamantul a afirmat tocmai producerea uneia dintre aceste circumstanțe, acest aspect legitimând constatarea calității sale procesuale active.

Referitor la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, Curtea a considerat apelul fondat, soluția primei instanțe fiind greșită. Astfel, în speță, față de data nașterii dreptului este aplicabil regimul juridic al Decretului 167/1958. Sub imperiul Decretului 167/1958 dispozițiile în materie de prescripție extinctivă, cu privire la momentele de început ale curgerii termenelor și durata acestora erau supuse unui regim juridic imperativ de ordine publică, așa cum arăta expres art. 1 alin. (3) din Decretul167/1958 "clauza care se abate de la reglementarea legala a prescripției este nulă"; în aceste condiții, părțile nu puteau deroga de la durata legală a termenului de prescripție, fiind de altfel fără relevanță că beneficiarul (reclamantul) nu a participat la negocierea și încheierea contractului.

Or, a reținut Curtea, conform art. 3 alin. (2) din Decretul 167/1958:

"Prin derogare de la dispozițiile alineatului precedent în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare". Cum în mod evident în această asigurare obligațiile n-au devenit exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare, iar prevederea legală în sensul termenului de 2 ani este imperativă de ordine publică, este evident că termenul de prescripție aplicabil este cel de 2 ani.

Acest termen a început să curgă la data de 28.02.2011 și, termenul fiind pe ani, s-a împlinit la 28.02.2013, cu mult înainte de data formulării cererii de chemare în judecată, la 15.10.2014.

În ceea ce privește susținerea că prescripția a fost întrerupetă prin plată parțială, instanța de apel a reținut că art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul 167/1958 vorbește de recunoașterea dreptului a cărui acțiune seprescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția însă plata nu a fost făcută de pârâtă cu titlu de plată parțială a obligației invocate în speță, decurgând din art. 9.4. din contract, ci cu titlu de plată integrală a alteiobligații, decurgând din art. 9.5 raportat la 9.3 din contract.

La data de 22 aprilie 2019, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2389 din 19 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și, constatând că dreptul material la acțiune nu este prescris, să se dispună trimiterea cauzei spre competentă soluționare aceleiași instanțe pentru judecarea apelului promovat împotriva sentinței civile nr. 1281 din 25.04.2018 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că dreptul material la acțiune nu este prescris, raportat la dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, în speța dedusă judecății fiind vorba despre o prescripție începută, dar neîmplinită la data intrării în vigoare a noului C. civ.

S-a susținut că termenul de prescripție este de 2 ani și, având în vedere că riscul asigurat a avut loc la data de 28 februarie 2011, însă dreptul material la acțiune nu s-a stins la data de 28 februarie 2013 deoarece la data de 30 ianuarie 2012 s-a efectuat o plată parțială de către intimată, ceea ce a întrerupt cursul prescripției, devenind incidente dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la întreruperea cursului prescripției și, respectiv, dispozițiile art. 17 alin. (1) și (2) din același act normativ.

S-a mai învederat că, la data de 12 decembrie 2013, în cadrul termenului de prescripție, reclamantul a formulat o primă cerere de chemare în judecată prin care a solicitat aceleași pretenții ca și în cauza dedusă judecății.

Prin încheierea nr. 436/15.05.2014 pronunțată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului București, cererea de chemare în judecată a fost anulată ca urmare a neîndeplinirii de către reclamant a obligațiilor stabilite de acea instanță. Acest aspect a fost de altfel reținut și de instanța de apel, numai că nu a fost verificat și termenul la care această hotărâre judecătorească a rămas definitivă pentru că, raportat la dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ. și art. 204 din Legea nr. 71/2011 se putea observa că dreptul material la acțiune nu era prescris.

În opinia recurentului, având în vedere dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., ceea ce ar fi trebuit să verifice instanța de apel era dacă cererea introductivă de instanță a fost depusă în termenul de 6 luni de la momentul rămânerii definitive a încheierii nr. 436/15.05.2014 pronunțată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x 0/3/2014 al Tribunalului București și nu doar să rețină în practică faptul că prin această încheiere s-a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamant și înregistrată sub nr. x/2014 la Tribunalul București.

La data de 24 iulie 2019, intimatele-pârâte S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală, raportat la faptul că instanța de apel a aplicat în mod corect normele de drept material în concordanță cu natura cauzei.

În esență, s-a susținut că, astfel cum a reținut și instanța de apel, în cauză este aplicabil termenul de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia "În raporturile de asigurare, termenul de prescripție este de 2 ani", iar potrivit art. 7 "prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune".

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2389 din 19 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Totodată, s-a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, la termenul din 3 noiembrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din această perspectivă, recurentul a susținut că, în mod greșit, a fost soluționată excepția prescripției dreptului material la acțiune având în vedere, pe de o parte, faptul că pârâta a efectuat o plată parțială a sumei pretinse, prin urmare a avut loc întreruperea prescripției iar, pe de altă parte, au fost aplicate greșit dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din noul C. civ.

Criticile sunt nefondate, instanța de apel reținând în mod corect că litigiului îi sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, sub aspectul regulilor instituite de acest act normativ.

Acest aspect rezultă în mod expres din dispozițiile Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Astfel, potrivit art. 201 din acest act normativ, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Contractul de asigurare a fost încheiat la 26 ianuarie 2011, data la care era în vigoare Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În ceea ce privește contractul care a generat litigiul, potrivit art. 146 al Legii nr. 71/2011, contractul de asigurare este supus legii în vigoare la data încheierii poliței de asigurare, a certificatului de asigurare ori a notei de acoperire, după caz.

Potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

Recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune, în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 dacă este voluntară, neîndoielnică, pură și simplă, nefiind afectată de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei.

Recurentul a susținut că plata efectuată de pârâtă la 30.01.2012 are aptitudinea de a întrerupe prescripția întrucât reprezintă o plată parțială, însă această calificare nu a fost reținută de instanța de apel întrucât plata nu a fost făcută de pârâtă cu titlu de plată parțială a obligației invocate în speță, ci cu titlu de plată integrală a altei obligații, decurgând din art. 9.5 raportat la 9.3 din contract, ca atare nu reprezintă un act de recunoaștere în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere că plata efectuată de pârâtă la 30.01.2012 nu întrunește condițiile prevăzute de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 pentru a fi act de recunoaștere, rezultă că nu a întrerupt cursul prescripției, aspect reținut corect de către instanța de apel.

Nu vor fi reținute nici criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a din noul C. civ.

Deși conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, prin art. 204 din același act normativ, legiuitorul a prevăzut cu titlu de excepție că dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ.

Potrivit art. 2.539 alin. (2) C. civ., prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotarâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotarârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere sa fie admisă.

Astfel cum rezultă din actele dosarului, recurentul a introdus la data de 12 decembrie 2013 o acțiune identică cu cea care formează obiectul prezentului dosar, care însă a fost anulată prin încheierea nr. 436/15.05.2014 pronunțată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului București, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamant a obligațiilor stabilite de acea instanță.

Cererea de chemare în judecată ce formează obiectul litigiului a fost introdusă la 16 octombrie 2014 ceea ce, raportat la data pronunțării încheierii nr. 436/15.05.2014, respectă termenul de 6 luni prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ.

Motivul care împiedică aplicarea acestui text de lege este acela că prima acțiune, finalizată cu încheierea nr. 436/15.05.2014 pronunțată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului București, a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție de 2 ani.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Decretul 167/1958:

"Prin derogare de la dispozițiile alineatului precedent (care indicau termenul general de 3 ani, n.n.), în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare". Cum obligațiile n-au devenit exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare, iar prevederea legală în sensul termenului de 2 ani este, în concepția vechiul C. civ., de ordine publică (nesusceptibilă de modificare prin convenții private), termenul de prescripție aplicabil este cel de 2 ani.

Termenul de prescripție privind dreptul material la acțiune a început să curgă la data producerii evenimentului asigurat respectiv, 28.02.2011 iar cum termenul este calculat pe ani, acesta s-a împlinit la 28 februarie 2013, cu mult înainte de data formulării primei cereri de chemare în judecată, respectiv 12 decembrie 2013.

Astfel, în cauză nu a operat întreruperea termenului de prescripție pentru motivul special reglementat de art. 2539 alin. (2) teza a II-a din noul C. civ., susținerile recurentului pe acest aspect fiind nefondate, atâta timp cât prima cerere de chemare în judecată a fost introdusă cu depășirea termenului de prescripție.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2389 din 19 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2389 din 19 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.