ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2110/2020

Ședința publică din data de 28 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 577 din 1 martie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.. în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România ca nefondată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta invocă doar răspunderea civilă delictuală a pârâtei prevăzută de art. 998 - 999 din vechiul C. civ., respectiv săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite constând în nerespectarea de către pârâtă a unei obligații legale de a concepe întregul proiect de investiție, inclusiv a caietului de sarcini, al autostrăzii Târgu Mureș - Iași - Ungheni în așa fel încât să nu facă imposibilă obținerea acordului de mediu de către reclamantă.

Obținerea acordului de mediu a fost prevăzută ca o obligație de executat în sarcina reclamantului conform Contractul de servicii nr. x din 3 februarie 2010 având ca obiect elaborarea documentației pentru Studiul de Fezabilitate și liste de cantități pentru obiectivul de investiție Autostrada Târgu Neamț - Ungheni, reprezentând parte (sectorul 3) a proiectului autostrăzii Târgu Mureș - Iași - Ungheni.

Neobținerea acestui aviz ar fi cauzat imposibilitatea reclamantului de a factura restul de 40% din prețul ce trebuia plătit de către pârâtă dacă reclamantul și-ar fi îndeplinit toate obligațiile și ar fi fost în măsură să predea proiectul. Imposibilitatea de realizare a proiectului din culpa pârâtei i-a produs un prejudiciu constând în neîncasarea restului de preț ce ar fi fost datorat. De asemenea, s-a mai arătat că neobținerea avizului de mediu ar fi fost cauzată de împărțirea greșită de către pârâtă în trei secțiuni a proiectului autostrăzii și respectiv de nestabilirea de către pârâtă a punctului de trecere la granița cu Republica Moldova.

Așadar - a reținut prima instanță - o pretenție întemeiată pe o răspundere delictuală, dar care, în realitate, nu și-ar putea avea temei decât în contract, nu ar putea fi primită.

Împotriva sentinței civile nr. 577 din 1 martie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat apel A.. care a fost respins prin decizia civilă nr. 447A din 13 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 447A din 13 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs A..

În motivarea cererii de recurs recurenta după prezentarea succintă a situației de fapt a arătat că: 1. instanța a încălcat atribuțiile puterii judecătorești prin invocarea unor prevederi legale inaplicabile în prezenta cauză (art. 488 pct. 4 C. proc. civ.); 2. decizia recurată încalcă regulile de procedură, respectiv art. 22 alin. (4), în sensul că nu a pus în discuția părților schimbarea temeiului juridic al cauzei, art. 14 alin. (4), (5) și (6) C. proc. civ. în sensul că au fost încălcate principiile contradictorialității, oralității, art. 9 principiul disponibilității (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.); 3. decizia recurată este lacunară și nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.); 4. instanța de apel a încălcat normele de ordine publică în materia aplicării în timp a legii civile - art. 6 alin. (1) și (2) noul C. civ. și a normelor privind repararea prejudiciului - art. 998 C. civ. (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Intimata Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat tardivitatea recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În prezenta cauză a fost întocmit raportul în temeiul art. 493 alin. (1)-(3) care a fost comunicat părților în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În ședința publică din 1 iulie 2020 a fost respinsă excepția tardivității invocată de intimată față de data comunicării deciziei recurate, respectiv 15 aprilie 2019 și data la care a fost înregistrat recursul, 14 mai 2019.

La aceeași dată a fost admis în principiu recursul declarat de A.. și s-a acordat termen pentru soluționare la 30 septembrie 2020.

Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de motivele de recurs invocate și apărările formulate Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 488 pct. 4 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Acest motiv de casare are în vedere depășirea de către judecători a atribuțiilor conferite prin lege, incursiunea lor în domeniul puterii legislative sau a puterii executive în dauna ordinii constituționale sau a interesului public.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești ci a motivat în funcție de motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția. Faptul că instanța de apel a făcut distincție între răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală nu înseamnă că a depășit atribuțiile puterii judecătorești, dimpotrivă rezultă că această distincție a fost făcută prin raportare la pretențiile formulate de către reclamantă.

Art. 488 pct. 5 C. proc. civ. prevede că, se poate cere casarea unei hotărâri când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea.

Motivul de casare prevăzut în punctul 5 al art. 488 C. proc. civ. cuprinde cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Din această perspectivă recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiile rolului activ al judecătorului (art. 22 alin. (4), contradictorialității și oralității (art. 14 alin. (4), (5) și 6), disponibilității (art. 9) realizând o denegare de dreptate (art. 5).

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că recurenta nu se poate prevala de încălcarea dispozițiilor legale menționate deoarece instanța de apel a constatat că prima instanță a fost învestită cu o cerere în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală conform art. 998 - 999 C. civ. și tocmai invocarea răspunderii civile delictuale potrivit voinței A.. a fost motivul principal al soluției de respingere a cererii pronunțate prin sentința apelată.

Nu este lipsit de relevanță a sublinia în acest context că în motivele de apel la punctul V apelanta A.. conchide că sunt îndeplinite condițiile legale privind atragerea răspunderii civile delictuale a CNADNR.

De asemenea, Înalta Curte reține că deși prima instanță a respins cererea de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, A.. nu a invocat prin cererea de apel nerespectarea principiului rolului activ al judecătorului, în sensul că instanța avea obligația de a pune în discuția părților calificarea juridică a cererii, critica respectivă fiind invocată direct prin cererea de recurs.

Așadar, instanța de apel nu a realizat o denegare de dreptate, și nici nu a încălcat principiile rolului activ judecătorului, contradictorialității, oralității, disponibilitățile întrucât aceasta a judecat în limitele investirii, părțile fiind legal citate, iar apelanta A.. prin avocat a pus concluzii scrise și orale în susținerea apelului.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la faptul că decizia recurată este lacunară și nu cuprinde motivele pe care se sprijină încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte o va înlătura pentru motivele ce urmează a fi arătate.

Potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din dispoziția legală menționată rezultă că viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii, și anume, lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că aceasta satisface cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat convingerea instanței, în sensul că în cauză nu este aplicabilă instituția răspunderii civile delictuale.

Decizia recurată cuprinde argumentele care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, aceste argumente fiind prezentate într-o manieră concisă și clară, instanța de apel raportându-se la răspunderea civilă delictuală potrivit voinței apelantei-reclamante.

Faptul că silogismul juridic al instanței de apel privind modalitatea prin care aceasta a argumentat soluția nu corespunde cu raționamentul recurentei, nu înseamnă că este aplicabil art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte va înlătura și criticile recurentei referitoare la încălcarea normelor de ordine publică în materia aplicării în timp a legii civile (art. 6 alin. (1) și (2) din C. civ. și a art. 998 din vechiul C. civ.,încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Doctrina a statuat că textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau în spiritul lor, fie le aplică în mod greșit.

Din această perspectivă rezultă fără echivoc că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din C. civ. care se referă la aplicarea în timp a legii civile și nici dispozițiile art. 998 din vechiul C. civ. care reglementează repararea prejudiciului.

Din considerentele deciziei recurate reiese că instanța de apel a analizat raportul juridic încheiat între părțile litigante sub imperiul C. civ. de la 1864, motivând că răspunderea civilă delictuală nu este incidentă în raporturile dintre părți prin raportare la pretențiile formulate - 40% din prețul contractului, care este însă datorat de achizitor numai în condițiile art. 18 din convenția părților - pentru că se opun dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864.

De asemenea, instanța de apel a reținut că pentru pretențiile eventual create ca urmare a unei conduite ilicite a cocontractantului în etapa precontractuală persoana care se consideră vătămată are deschisă calea acțiunii în despăgubire pe tărâm delictual, însă cu condiția dovedirii prejudiciului efectiv creat ca urmare a faptei ilicite imputate, care nu se poate identifica cu însuși prețul contractului.

Așadar, în mod corect a reținut instanța de apel că prejudiciul ca cerință a răspunderii civile delictuale nu este îndeplinită în cauză, deoarece în realitate, prejudiciul invocat este reprezentat de prețul contractual și nu de o pagubă patrimonială generată de conduita cocontractantului în etapa prealabilă încheierii contractului.

Având în vedere considerentele arătate, coroborate cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A.. împotriva deciziei civile nr. 447A/2019 din 13 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 28 octombrie 2020.