ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1927/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 3 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență B. a solicitat obligarea pârâtei Agenția Domeniilor Statului la plata sumeide 7.284.332,22 RON cu titlu de daune, reprezentând câștigul nerealizat pentru profitul efectuat anterior înregistrării litigiului, de pe urma unei recolte de porumb realizată pentru o suprafață de 1.520,42 ha pentru ultimii 3 ani, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 969 - 970, art. 1073 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3898 din 24 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., reținând că pârâtaa respectat dispozițiile legale incidente în materia retrocedării terenurilor agricole, aspect ce nu îi poate fi imputabil, dar și a prevederilor art. 4.3 din contractul de concesiune nr. x/2000, reclamanta neprobând întrunirea condițiilor specific răspunderii civile contractual și recunoscând expres că avea cunoștință diminuările suprafețelor concesionate încă din anul 2007.

Prin decizia civilă nr. 2571A din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență B..

Curtea a considerat că hotărârea atacată este temeinică și legală, în concordanță cu probatoriul administrat și cu dispozițiile legale și contractuale aplicabile, impunându-se menținerea soluției de respingere pronunțate de către prima instanță.

Temeiul juridic al pretențiilor formulate de către apelanta reclamantă este angajarea răspunderii civile contractuale a intimatei pârâte pentru neîndeplinirea obligației asumate prin contractul de concesiune nr. x/21.12.2000.

Curtea a constatat că nu s-a făcut dovada existenței faptei ilicite constând în neexecutarea obligațiilor contractuale asumate de către intimata pârâtă Agenția Domeniilor Statului.

Prin acțiunea formulată s-a susținut încălcarea obligației de netulburare a exercițiul dreptului de a exploata întreaga suprafață de teren concesionată de 5.404,88 ha, suprafață nepusă la dispoziție pentru exploatare fiind de1.520,42 ha, însă Curtea a reținut că modificarea suprafeței de teren ce formează obiectul concesiunii s-a produs ca urmare a îndeplinirii de către ADS a unei obligații legale, respectiv aceea de a preda către comisiile locale de fond funciar terenurile necesare aplicării Legii nr. 18/1991.

Cum, în speță, diminuarea bunului concesionat cu 1.520,42 ha teren arabil a fost determinată de încheierea protocoalelor de predare-preluare către comisiile locale de fondfunciar, rezultă că modificarea contractului are o bază contractuală, existând acordul inițial al concesionarului în acest sens, respectiv clauzele dela art. 4.3 și art. 11.1 din contract, în baza cărora există obligația recalculării redevenței pentruipoteza în care se diminuează suprafața de teren agricol pusă la dispoziție pentru exploatare. Prin stipularea acestor clauze apelanta reclamantă a acceptat posibilitatea de a primi în concesiune o suprafață de teren diminuată în condițiile în care situația reală a terenului agricol este diferită de cea indicată în contractul de concesiune, înceea ce privește caracteristicile obiectului concesionării.

Or, conform art. 2.1.1 din contract, caracteristicile esențiale ale terenului agricol concesionat sunt acelea de a face parte dindomeniul privat al statului și de a se afla în patrimoniul Agenției Domeniilor Statului. Aceste caracteristici nu mai sunt îndeplinite în privința suprafeței de 1.520,42 ha, care a fost predatăde către intimata pârâtă, în îndeplinirea unei obligații legale, către comisiile de fond funciar. Ca urmare, suprafața de teren ce formează obiectul concesionării este de 3.884,46 ha, înraport de această suprafață fiind calculată și valoarea redevenței datorate, conform susținerilor ambelor părți.

În concluzie, derularea contractului de concesiune cu suprafața diminuată de 3.884,46 ha teren agricol s-a făcut cu acordul apelantei reclamante, dedus din prevederile art. 4.3 ale convenției, dar și din semnarea procesului-verbal nr. x/18.12.2007. Pe cale de consecință, fiind respectate astfel exigențele art. 969 alin. (1) și alin. (2) C. civ., nu se poate reține că intimate pârâtă ar fi încălcat vreo obligație contractuală în legătură cu suprafața de teren dată în concesiune, neputându-i fi imputabilă situația nepunerii la dispoziție a suprafeței de 1.520,42 ha, teren care nu s-a mai aflat în administrarea sa în ultimii 3 ani.

În acest sens, prezintă relevanță considerentele deciziei comerciale nr. 381/14.09.2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2011, și ale deciziei nr. 3534/20.09.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, hotărâri irevocabile și care beneficiază de puterea lucrului judecat, prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată privind obligarea ADS de a pune la dispoziție societății A. S.R.L. întreaga suprafață concesionată.

Prin aceste hotărâri judecătorești s-a statuat că nu pot fi atribuite alte terenuri în compensare pentru diminuările suferite, deoarece, prin art. 11.1 din contractul de concesionare nr. x/21.12.2000, părțile au stabilit în mod expres alte obligații, respectiv recalcularea redevenței, subliniindu-se, totodată, că ambele părți cunoșteau și au acceptat obligația legală a Agenției Domeniilor Statului de predare a suprafețelor de teren către comisiile locale de fond funciar. Din cele anterior expuse rezultă că s-a statuat, cu puterea lucrului judecat, că părțile au convenit posibilitatea diminuării suprafeței de teren concesionate, în ipoteza în care se ajunge în situația predării terenurilor în vederea aplicării legilor fondului funciar.

La 7 iunie 2019, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2571A din 20 decembrie 2018, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și

8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o noua judecata instanței de apel. În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii apelului și obligării pârâtei la plata câștigului nerealizat pentru o suprafață de 1.520,42 ha teren nepus la dispoziție pentru ultimii 3 ani, mai exact suma de 7.284.332,22 RON.

Recurenta a criticat faptul că instanța de apel nu a motivat respingerea cererii privind administrarea probei cu expertiză, aceasta reținând că este neutilă, nepertinentă și neconcludentă, împrejurare care a dus la antepronunțarea și excluderea de plano a angajării răspunderii contractuale a pârâtei ADS față de A. pentru faptul că nu a pus la dispoziție suprafața de 1520,42 ha teren. În opinia recurentei, administrarea probei cu expertiză tehnică contabilă era necesară pentru a determina lipsa beneficiului de pe suprafața de 1.520,42 ha, având în vedere și nivelul redevenței.

De asemenea, a arătat că deși la termenul din 20 decembrie 2018 instanța de apel a încuviințat administrarea de înscrisuri noi, și anume contractul deconcesiune nr. x/20.08.2018 încheiat între ADS și C. S.A. și procesul-verbal de adjudecare din 7 august 2018, aspect consemnat expres în cuprinsul hotărârii atacate, ulterior le-a ignorat la cercetarea și soluționarea pe fond a apelului.

O altă critică invocată de recurentă vizează interpretarea și aplicareagreșită a dispozițiilor art. 969, art. 970, art. 1073, art. 1084 C. civ..În acest sens, s-a subliniat că pârâta ADS nu și-a executat obligațiile asumate prin contractul nr. x/2000 cu privire la predarea suprafeței totale de 5.404,88 ha, împrejurare care reprezintă o încălcare a contractului, potrivit art. 969 și art. 970 C. civ.

În opinia recurentei, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat(conform deciziei comerciale nr. 381/14.09.2011), iar predarea terenurilor de către ADS către Comisiile de Fond Funciar era interzisă prin Legea nr. 1/2000.

S-a mai arătat că, în cauză, împrejurarea că pârâta ADS și-a asumat riscul contractual al predării unor terenuri la comisiile de fond funciar fără să fie obligată în acest sens de vreo hotărâre judecătorească sau normă legală în vigoare care să oblige la predarea pe un amplasament deja concesionat, nu înseamnă că poate fi încălcat contractul.

Prin urmare, s-a susținut că instanța de apel a aplicat greșit principiulforței obligatorii a contractului, care obliga pârâta ADS să respecte contractul,atât în privința obiectului său, cât și în legătură cu posibilitatea de modificare aacestuia.

La 24 iulie 2019, intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului a depus ladosar întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării recursului, cumotivarea că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței, pentru ca recurenta să beneficieze de scutirea obligației ce-i incumbă, conform O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere că acțiunea nu a fost introdusă de administratorul judiciar.

Totodată, s-a susținut că cererea de chemare în judecată nu privește recuperarea unei creanțe a societății aflate în insolvență. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală. S-a susținut că instanțele judecătorești au recunoscut cu putere de lucru judecat legalitatea predării terenurilor către comisiile locale de fond funciar, respectiv lipsa culpei pârâtei în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate.

În opinia intimatei, criticile referitoare la respingerea probei cu expertiza tehnică contabilă și cele vizând modalitatea de apreciere a probatoriului administrat în cauză sunt inadmisibile, întrucât vizează motive de netemeinicie, care nu pot fi analizate în recurs.

Totodată, s-a susținut că motivul de recurs referitor la interpretarea greșită

a legii este nefondat, deoarece instanța de apel a interpretat în mod corect dispozițiile legale aplicabile în cauză.

La 9 august 2019, recurenta-reclamantă A. S.R.L. prinadministrator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență B. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției netimbrării și apărărilor formulate de intimată prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părțile nu au înțeles să-și exerciate acest drept.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 a fost respinsă excepția netimbrării recursului, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului având în vedere că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 coroborat cu art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013. A fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență B. împotriva deciziei civile nr. 2571A din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. A fost prorogată discutarea excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului. S-a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Înalta Curte, la termenul din 13 octombrie 2020, a luat în examinare recursul, în limitele controlului de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și a constatat că acesta este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Critica recurentei întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a susținut că instanța de apel nu a motivat respingerea cererii privind administrarea probei cu expertiză care,în opinia recurentei, are valoarea unei antepronunțări fiind exclusă de plano angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru nepunerea la dispoziție a suprafeței de 1520,42 ha teren, este nefondată.

Înalta Curte reține că, din actele dosarului rezultă că proba cu expertiză agricolă a fost respinsă atât în fața primei instanțe dar și în apel.

Conținutul criticii formulate în recurs este identic cu motivul de apel care a privit respingerea probei cu expertiză agricolă în fața primei instanțe, instanța de apel clarificând aspectele pentru care s-a impus această soluție cu argumentul esențial că lipsa de utilitate a dovezii rezultă din împrejurarea că, atâta timp cât nu a fost reținută îndeplinirea primei condiții pentru angajarea răspunderii civile contractuale referitoare la fapta constând în neexecutarea unei obligații contractuale,analizarea celorlalte condiții, inclusiv a întinderii prejudiciului este lipsită de interes. Cu alte cuvinte, verificarea cuantumului pretențiilor prin administrarea probei cu expertiză reprezintă o etapă obligatoriu de parcurs numai dacă din probele aflate la dosar rezultă existența faptei ilicite, condiție esențială fără de care nu poate fi antrenată răspunderea contractuală, aspect motivat judicios de către instanța de apel.

Conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ. probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului. De asemenea, art. 258 alin. (1) C. proc. civ. prevede că probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255.

Aceste dispoziții legale conturează regimul încuviințării probelor de către instanța de judecată, probele putând fi admise numai după îndeplinirea condițiilor de admisibilitate respectiv: să fie admisibile potrivit legii, să fie utile, concludente și pertinente.

Motivarea reținută de instanța de apel în sensul că proba cu expertiză agricolă nu este utilă, pertinentă și concludentă pentru soluționarea cauzei are în vedere respectarea dispozițiilor art. 255, art. 258 și art. 330 alin. (1) C. proc. civ. instanța reținând că nu sunt îndeplinite condițiile pentru încuviințarea probelor.

Astfel, proba cu expertiză se încuviințează, în temeiul art. 258 alin. (1) cu trimitere la art. 255 C. proc. civ., în măsura în care aceasta este admisibilă potrivit legii, concludentă și utilă soluționării cauzei.

Concludența probei cu expertiză se apreciază în contextul art. 330 alin. (1) C. proc. civ., respectiv atunci când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, întrucât chestiunile ce constituie obiectivele expertizei exced competențelor unui judecător cu privire la stabilirea unei situații de fapt.

În cauză instanța de apel a respins cererea privind încuviințarea probei cu expertiză agricolă solicitată de apelanta-reclamantă și în apel, apreciind-o ca neutilă, neconcludentă și nepertinentă pentru soluționarea cauzei, aceste mențiuni fiind în acord cu dispozițiile art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ. privind măsurile luate de instanță prin încheierile de ședință sub aspectul motivării, nefiind obligatorie și definirea acestor termeni.

Contrar susținerilor recurentei, respingerea unei probe nu are valoarea unei antepronunțări, instanța fiind obligată, astfel cum s-a arătat, să aprecieze asupra utilității, concludenței și pertinenței unei probe și, numai dacă aceste condiții sunt întrunite, să o admită.

Rolul probelor în procesul civil este acela de a dovedi existența raportului juridic pretins prin acțiune iar înscrisurile, atunci când există și sunt lămuritoare, reprezintă dovezi care pot fi coroborate cu alte probe cum ar fi expertize, când acestea vizează aspecte subsidiare analizei raportului juridic, respectiv dovedirea prejudiciului, dacă acestea se dovedesc a fi utile, pertinente și concludente.

Faptul că prin respingerea probei nu a avut loc antepronunțarea rezultă și din situația de fapt reținută de instanța de apel din care reiese că nu sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale întrucât pârâta nu a săvârșit nicio fapta ilicită, derularea contractului de concesiune cu suprafața diminuată de 3.884,46 ha teren agricol făcându-se cu acordul reclamantei, dedus din prevederile art. 4.3 ale convenției, dar și din semnarea procesului-verbal nr. x/18.12.2007.

Tot în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut caracterul contradictoriu și nemotivat al hotărârii arătând că, deși instanța de apel a încuviințat administrarea de înscrisuri noi, și anume contractul de concesiune nr. x/20.08.2018 încheiat între ADS și C. S.A. și procesul-verbal de adjudecare din 7 august 2018, ulterior le-a ignorat la cercetarea și soluționarea pe fond a apelului.

Și această critică este nefondată având în vedere că legiuitorul nu a prevăzut că admiterea unei probe obligă instanța să o valorifice în condițiile în care aceasta nu este în măsură să dovedească temeinicia pretențiilor, aprecierea probelor fiind lăsată la latitudinea judecătorului.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 969, art. 970, art. 1073, art. 1084 vechiul C. civ., pârâta neexecutându-și obligațiile asumate prin contractul nr. x/2000 cu privire la predarea suprafeței totale de 5.404,88 ha.

Conținutul acestei critici nu constituie prin el însuși un motiv de nelegalitate, referirea la aplicarea diferită de către instanța de apel a principiilor ce guvernează efectele contractelor consacrate de vechiul C. civ., respectiv principiul forței obligatorii a contractului, principiul bunei credințe în executarea obligațiilor și a regulilor privind modul de suportare a daunelor interese pentru neîndeplinirea obligațiilor de predare având mai degrabă natura unei critici referitoare la situația de fapt cu caracter reformator. Cu alte cuvinte, recurenta solicită instanței de recurs să dea o altă interpretare situației de fapt stabilite pe deplin de către prima instanță și de către instanța de apel ceea ce excede controlului de legalitate îngăduit de legiuitor pentru instanța de recurs.

Așadar, restabilirea situației de fapt nu se poate solicita pe calea recursului iar critica încadrată formal în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi apreciată ca nefondată în condițiile în care nu se identifică vreo încălcare de către instanța de apel a unor dispoziții de drept material.

Dimpotrivă, instanța de recurs constată că, prin analiza efectuată de instanțe s-a dat eficiență tocmai dispozițiilor legale evocate de recurentă, iar concluzia bazată și pe coroborarea cu aspecte dezlegate în alte litigii purtate anterior între părți nu cuprinde vreo încălcarea a acestor norme legale.

În aceste condiții, în mod greșit susține recurenta încălcarea principiului forței obligatorii a contractului, având în vedere că, prin decizia comercială nr. 381/14.09.2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3534/20.09.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, precum și prin sentința civilă nr. 1694/23.06.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Călărași, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 33/06.05.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a statuat cu putere de lucru judecat că atât acțiunile pârâtei de diminuare a suprafeței concesionate cât și nepunerea la dispoziție a altor suprafețe de teren, cum a pretins reclamanta, se înscriu în limitele contractuale, atât în privința obiectului său, cât și în legătură cu posibilitatea de modificare a acestuia.

În acest context se rețin ca nefondate și criticile potrivit cărora nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a deciziei comerciale nr. 381/14.09.2011, având în vedere dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ. conform cărora, hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident, are de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată iar aceasta privește dispozitivul precum și considerentele pe care se sprijină inclusiv cele prin s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

În raport de considerentele reținute în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., împotriva deciziei civile nr. 2571A din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., împotriva deciziei civile nr. 2571A din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,13 octombrie 2020.