ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1767/2020

Ședința publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București la 12 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin Primar și Consiliul Local Sector 4, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să constate nulitatea absolută a ofertei de donație autentificată sub nr. x din 13 octombrie 1973 de Notariatul de Stat al Sectorului 5, privind imobilul situat în București, str. x, sector 4 (fost sector 5), preluat abuziv de către Statul Român în baza Decretului nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului.

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la 27 ianuarie 2016 reclamantul a arătat că estimează valoarea cererii la 1.597.594 RON (echivalentul a 353.450 euro).

Pârâtul Consiliul Local Sector 4 a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității sale de folosință și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

La 15 aprilie 2016, reclamantul a depus cerere modificatoare prin care a arătat că înțelege să se judece numai în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General și ulterior a precizat valoarea obiectului cererii ca fiind 1.024.512 RON.

Prin sentința civilă nr. 11504 din 20 octombrie 2016, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2017.

Prin încheierea de ședință din 22 februarie 2017, instanța a luat act de precizarea cadrului procesual în cauză, în sensul că pârâți sunt: Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Totodată, a luat act că reclamantul a arătat în mod expres că Primăria Municipiului București și Consiliul Local al Sectorului 4 nu mai sunt pârâți în cauză.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 841 din 7 iunie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția prescripției și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, ca fiind neîntemeiate; a admis cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a anulat oferta de donație autentificată sub nr. x din 13 octombrie 1973 de Notariatul de Stat al Sectorului 5 privind imobilul situat în București, str. x, sector 5 și a obligat pârâții la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în valoare de 800 RON.

Împotriva acestei sentinței, au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar General.

Prin decizia civilă nr. 257/A din 14 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat; a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primar General; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii formulate împotriva pârâtului Municipiul București prin Primar General, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 513A din 23 mai 2018, aceeași instanță a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 257/A din 14 martie 2018, formulată de reclamantul A., și a completat dispozitivul cu următoarea mențiune: obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantul A. a sumei de 750 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului Municipiul București prin Primar General la cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 257/A din 14 martie 2018 a formulat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea cererii recurentul-pârât susține, în esență, următoarele:

În mod greșit, instanța a respins apelul său reținând că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză deoarece în cadrul ofertei de donație calitatea de donatar a avut-o Statul Român. Aceeași parte arată că din interpretarea art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 4 și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia, art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală și a art. 25 și art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice rezultă că în speța dedusă judecății calitate procesuală pasivă are unitatea administrativ-teritorială, respectiv Municipiul București, ca succesor al fostului Consiliu Popular al Sectorului 5. Ca urmare, în opinia recurentului-pârât, se impune admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

Autorul căii de atac solicită și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune deoarece reclamantul nu a promovat acțiunea în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care a început să curgă de la data încetării constrângerii morale, respectiv din decembrie 1989. Se invocă și încălcarea dispozițiilor art. 959 C. civ. din 1864.

Oferta de donație și acceptarea acesteia au fost făcute în condițiile de fond și de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donație, iar în speță nu s-a făcut dovada lipsei de consimțământ sau vicierii acestuia. Recurentul-pârât susține că din actul de donație rezultă intenția autorului intimatului-reclamant de a dona imobilul în discuție deoarece oferta de donație a fost semnată și acceptată în formă autentică, iar donatorul a renunțat în fața notarului la comunicarea acceptării donației.

Se critică și soluția de menținere a obligației recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, arătându-se că nu există culpă procesuală astfel că partea nu poate fi obligată la plata acestor sume.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 2 octombrie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimatul-reclamant a depus punct de vedere cu privire la raport în care a arătat că nu este de acord cu concluziile raportului.

Prin încheierea din 1 aprilie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 257/A din 14 martie 2018 și s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020. Ulterior, prin rezoluție, a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 30 septembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-pârât a criticat soluția instanței de apel sub aspectul greșitei soluționări a excepției calității procesuale pasive și a excepției prescripției, pe care le-a invocat prin motivele de apel, sub aspectul menținerii soluției instanței de fond cu privire la anularea ofertei de donație autentificate sub nr. x din 13 octombrie 1973, precum și sub aspectul menținerii obligației recurentului-pârât de a achita cheltuielile de judecată către intimatul-reclamant. Autorul căii de atac a subsumat toate aceste critici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul căruia se poate casa o hotărâre care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile recurentului-pârât referitoare la greșita soluționare a excepției calității procesuale pasive vor fi înlăturate. Astfel cum corect a reținut instanța de apel, autorul intimatului-reclamant a oferit imobilul prin donație Statului Român prin Consiliul Popular al Sectorului 5. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului, la momentul ofertei de donație, singurul titular al dreptului de proprietate era statul socialist, iar participarea acestuia la perfectarea contractelor de donație, respectiv acceptarea ofertelor de donație se făcea prin intermediul organelor unităților administrativ-teritoriale sau al organelor, instituțiilor sau organizațiilor economice de stat, competente după obiectul sau scopul donațiunii.

Prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a solicitat anularea ofertei de donație, invocând cauze de desființare a actului juridic prin raportare la data încheierii acestuia. Art. 36 C. proc. civ. statuează că identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios dedus judecății determină cadrul procesual al cauzei. În acțiunea de față, ce are ca obiect anularea unei oferte de donație, calitatea procesuală activă aparține donatorului sau succesorilor acestuia (respectiv reclamantului A.), iar calitatea procesuală pasivă aparține donatarului, adică persoanei în favoarea căreia a fost făcută oferta de donație (respectiv pârâtului Statul Român). Dispozițiile a căror încălcare sau aplicare greșită o invocă recurentul-pârât nu au relevanță în cauză deoarece astfel cum s-a reținut în practica instanței supreme, "nulitatea absolută a unui act juridic nu poate fi analizată și constatată decât între părțile ce au participat la încheierea respectivului act, independent chiar de împrejurarea că, ulterior încheierii actului contestat, printr-o dispoziție a legii ori printr-un act juridic subsecvent și voluntar, consimțit de dobânditorul bunului, acesta din urmă a intrat în sfera patrimoniului altui subiect de drept".

Referitor la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât susține că intimatul-reclamant putea cere anularea donației în termen de 3 ani de la data încetării constrângerii morale, respectiv de la căderea regimului comunist în decembrie 1989 și că au fost încălcate dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 959 C. civ. din 1864.

Instanța supremă nu își însușește această critică deoarece constată că reclamantul a invocat în cererea de chemare în judecată nulitatea actului juridic pentru nerespectarea formei prevăzute de art. 813-814 C. civ. din 1864 și pentru inexistența intenției de a gratifica. Astfel cum rezultă din situația de fapt corect stabilită de instanțele devolutive, autorul reclamantului a încheiat actul sub imperiul unei constrângeri morale determinate de presiunea politică și administrativă la care a fost supus. Această constrângere morală lipsește actul de donație de acel animus donandi, care reprezintă însăși cauza liberalității. Nesrespectarea formei ad validitatem și lipsa intenției de a gratifica nu pot constitui simple cauze de ineficacitate ale donației care ar atrage nulitatea relativă. Existența lor este sancționată de lege cu nulitatea absolută a actului astfel încheiat. În această situație, devin aplicabile prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 care statuează că acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă extinctiv, nulitatea unui act juridic putând fi invocată oricând.

În ceea ce privește soluția instanței de apel pe fondul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că recurentul-pârât formulează critici identice cu cele susținute în apel, fără a indica în ce măsură instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit norma materială și care este această normă. Se constată că nu se formulează veritabile critici de nelegalitate, ci se exprimă nemulțumirea față de modul în care a fost soluționat apelul sub aceste aspecte.

Sub aspectul menținerii obligației recurentului-pârât de a achita cheltuieli de judecată intimatului-reclamant în stadiul procesual al apelului, instanța supremă observă că apelul formulat de recurentul-pârât a fost respins în totalitate prin decizia nr. 257/A din 14 martie 2018. Mai observă Înalta Curte că se invocă încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. din 1865, deși prezentul litigiu este guvernat de prevederile Noului C. proc. civ.. Față de modul formal în care sunt prezentate argumentele și față de soluția pronunțată în apel, criticile referitoare la lipsa culpei procesuale și la lipsa obligației de a plăti cheltuieli de judecată părții care a câștigat procesul sunt apreciate ca fiind de netemeinicie întrucât tind la o devoluare a fondului ceea ce este incompatibil cu calea de atac formulată. Recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se verifica temeinicia deciziei recurate sau elementele de fapt ale cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei civile nr. 257/A din 14 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform dovezii aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr. 257/A din 14 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 septembrie 2020.