ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1059/2020

Ședința publică din data de 18 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2185/14.06.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. și a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la articolul 1 pct. 2 și la articolul 9.1 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice numărul 2008639103 încheiat la data de 29.08.2008, respectiv cea menționată la articolul 3.1 din condițiile generale de creditare, referitoare la comisionul de acordare.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății a sumei de 2.908,49 euro percepute cu titlul de comision de acordare, precum și dobânda legală aferentă acestui debit, calculată de la data încasării și până la momentul restituirii.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei înserat la articolul 5 teza a II -a din contractul de credit având următorul conținut:

"după această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C., la care se adaugă 1,50".

S-au respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare și al celui privind restituirea sumelor încasate de către pârâtă cu acest titlu.

S-a respins capătul al șaselea al cererii de chemare în judecată având ca obiect recalcularea nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului de credit conform formulei de calcul propuse, ca fiind neîntemeiat.

S-a respins capătul al șaptelea al cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlul de dobândă nedatorată, ca neîntemeiat.

Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei suma de 3.807,04 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 484/A/18.03.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., ca nefondat, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A., a schimbat sentința apelată în sensul că a respins în tot acțiunea formulată de reclamanții. Au fost obligați apelanții-reclamanți A. și B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.554,43 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut în esență următoarele:

În lipsa armonizării procedurilor naționale pentru asigurarea respectării drepturilor de care consumatorii beneficiază în conformitate cu Directiva, normele referitoare la admisibilitatea cererilor întemeiate pe pretinsul caracter abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii reprezintă o chestiune care ține de ordinea juridică internă a fiecărui stat membru, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale a statelor membre, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivității). Articolul 6 alin. (1) din Directivă prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator, iar această dispoziție trebuie considerată o normă echivalentă cu normele naționale care au caracter obligatoriu în ordinea juridică internă - printre altele, Hotărârea Gutiérrez Naranjo și alții (C154/15, C-307/15 și C-308/15, EU:C:2016:980, punctul 54 și jurisprudența citată).

Principiul echivalenței înseamnă că, atunci când instanța națională are competența, potrivit normelor de procedură interne, să anuleze din oficiu o clauză contrară ordinii publice sau unei dispoziții legale obligatorii al cărei conținut justifică această sancțiune, aceasta trebuie de asemenea să anuleze din oficiu o clauză contractuală al cărei caracter abuziv l-a constatat în raport cu criteriile stabilite în directivă.

Instanțele din România au posibilitatea să rețină nulitatea absolută a unui contract, însă nu au dreptul să anuleze - total sau parțial - contractul, afară dacă aceasta s-ar fi solicitat. Interesul urmărit în promovarea acțiunii în nulitate este acela al scoaterii din circuitul juridic a actului declarat nul sau, după caz, regularizarea actului juridic aflat în circuitul civil, prin înlăturarea clauzei nule, în ipoteza nulității parțiale. Hotărârea judecătorească pronunțată în ipoteza admiterii acțiunii în nulitate - chiar dacă are drept scop constatarea/declararea nulității - nu se confundă cu acțiunea în constatare întemeiată pe art. 35 din C. proc. civ., care are drept scop doar simpla declarare a existenței sau inexistenței unui drept (motiv pentru care se mai numește și declarativă).

Acțiunea în nulitate are un caracter autonom și diferă atât de acțiunea în valorificarea consecințelor patrimoniale ale nulității actului, cât și de valorificarea drepturilor pe care actul le-ar fi conținut, dacă ar fi fost încheiat fără nesocotirea vreunei dispoziții legale.

Acțiunea "în constatarea clauzelor abuzive" este o acțiune în nulitate, deci o acțiune în realizare, și nu o acțiune în constatare, astfel cum pare să fi considerat reclamanții, solicitând modificarea contractului în consecința constatării caracterului abuziv. "Modificarea contractului" nu înseamnă o "valorificare a consecințelor patrimoniale ale nulității" și nici o "valorificare a drepturilor pe care actul le-ar fi conținut" și nu poate fi considerată ca autonomă față de acțiunea în constatarea caracterului abuziv, deci de acțiunea în nulitate.

Dreptul la o protecție juridică eficientă cuprinde și dreptul de a nu își exercita drepturile, se materializează în posibilitatea consumatorului de a se exprima și în obligația instanței naționale "de a ține seama, dacă este cazul, de voința exprimată de consumator atunci când, conștient de caracterul neobligatoriu al unei clauze abuzive, indică totuși că se opune ca ea să nu fie aplicată, dând astfel un consimțământ liber și clar cu privire la clauza în discuție" - Hotărârea Banif Plus Bank (C472/11, EU:C:2013:88, punctul 35).

În măsura în care invocă caracterul abuziv al unei clauze contractuale, consumatorul nu poate refuza efectul încălcării - care este, întotdeauna, nulitatea clauzei respective. Dacă refuză să o facă, această poziție a consumatorului validează clauza, care nu mai poate fi repusă în discuție într-un litigiu ulterior, fiind vorba de o confirmare a nulității absolute, permise prin derogare de la regimul juridic de drept comun al acestei sancțiuni și care se adaugă situațiilor de excepție prevăzute de C. civ.

În prezenta cauză nu se poate afirma că există o validare a clauzelor din perspectiva comportamentului consumatorului, dat fiind că efectele nulității nu au fost puse în discuție de prima instanță, în pofida faptului că cel puțin una dintre clauzele contestate - clauza de variație a dobânzii - afectează obiectul principal al contractului, iar o astfel de clauză, odată constatată nulă, determină încetarea contractului; contractul este nul în întregime și nu parțial, pentru că nu mai poate continua în lipsa obiectului său. Or, poziția neechivocă a consumatorului a fost în sensul continuării contractului, deci a nulității parțiale.

În speță, din modul de formulare a cererii de chemare în judecată rezultă neechivoc poziția consumatorului în sensul continuării raportului contractual. În aceste condiții, în pofida interesului public protejat, instanța nu este în măsură să pronunțe nulitatea totală, pentru că hotărârea nu poate ignora intenția clară a consumatorului.

Modificarea conținutului unei clauze a fost acceptată de către Curte doar în cazul anulării unui contract în ansamblul său, pentru a evita consecințe deosebit de prejudiciabile la care consumatorul ar putea fi expus - Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai (C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 83), însă și în acest caz, modificarea este acceptată doar în măsura în care clauza în discuție ar fi substituită de norma de drept supletiv.

Calificarea clauzei de dobândă ca esențială nu permite anularea parțială a contractului. Contractul nu poate continua în absența clauzei referitoare la dobândă, astfel cum de altfel a considerat și consumatorul, propunând o formulă de calcul a dobânzii variabile: Euribor la trei luni plus marja fixă de 1,50 p.p.

Stabilirea unei dobânzi fixe, indiferent de cuantumul acesteia, contrazicându-se înțelegerea contractuală - astfel cum pare a fi acceptat prima instanță, refuzând restituirea sumelor achitate în considerarea clauzei anulate pe motiv că reclamanții nu au solicitat diferența raportându-se la dobânda fixă prevăzută de contract, ci la dobânda variabilă propusă de ei înșiși - înseamnă o modificare a contractului, care prevede o dobândă variabilă (cu excepția debutului contractului).

Contractul nu prevede o dobândă de 1,5% (și care ar varia după criterii precizate sau neprecizate, astfel încât nu este vorba de înlăturarea clauzei de variație a unei dobânzi fixe), ci o dobândă care are o componentă fixă - 1,5 p.p., probabil actuala "marjă a Băncii" și o componentă variabilă. De asemenea, contractul nu prevede o dobândă fixă de 7,4 % și care ar varia după primul an de creditare, astfel cum a considerat Tribunalul păstrând din criteriul "de variație" componenta fixă, ci o dobândă fixă, valabilă exclusiv pentru primul an de creditare, urmată de o dobândă variabilă pentru restul duratei contractului. De aceea, înlăturarea componentei variabile pe motiv că este insuficient precizată lipsește împrumutul de dobânda contractuală, care trebuie să fie variabilă și, în aceste condiții, se pune în discuție valabilitatea întregului contract și nu doar a unei clauze în absența căreia contractul ar putea continua.

Întrucât tinde la modificarea contractului, nicidecum la constatarea nulității acestuia, cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la stabilirea dobânzii ulterioare primului an de creditare nu poate fi analizată în raport de caracterul rezonabil sau nerezonabil al comportamentului Băncii.

În ce privește comisioanele, acestea nu vizează prestații esențiale ale părților în sensul articolului 4 alin. (2) din Directivă, pentru că se referă la obligații autonome ale Băncii, care se obligă să furnizeze servicii suplimentare obligației sale principale - punerea sumei de bani la dispoziția împrumutatului.

În acest cadru, Curtea de Apel a reținut că echivocitatea termenilor de care ar uza profesionistul determină prin ea însăși dezechilibrul contractual.

Manifestarea de voință a consumatorului dată în scopul producerii de efecte juridice, care coincide de regulă cu încheierea contractului, trebuie să se facă în deplină cunoștință de cauză. Consumatorul nu poate să-și dea un consimțământ real, informat, dacă nu știe de ce i se percep anumite comisioane, ce prestații îi sunt furnizate de profesionist în schimbul lor și nici nu este în măsură să determine contravaloarea acestor prestații, pentru că profesionistul ar impune o formulă de calcul care presupune cunoștințe superioare celor ale unei persoane lipsite de pregătire de specialitate.

Cu toate acestea, în speță nu se identifică o astfel de imposibilitate de înțelegere de către consumator a noțiunilor, cât timp Banca a utilizat termeni uzuali, lipsiți de echivoc și despre care nu se poate pretinde a nu fi fost înțeleși de o persoană fără pregătire de specialitate.

Denumirea comisionului - "de acordare" - trimite fără echivoc la prestațiile concrete ale Băncii: acceptarea unei relații contractuale de lungă durată - 300 de luni; în același timp, conținutul obligației corelative este determinat printr-o operațiune matematică elementară - aplicarea unui procent la o sumă determinată.

Alegerea partenerului de contract nu pune în discuție și nu se suprapune prețului împrumutului, astfel cum a considerat prima instanță. Nu există elemente care să facă probabilă "divizarea" prețului în dobânda contractuală, pe de o parte, și comisionul de acordare, pe de altă parte, iar prețul folosinței nu se confundă cu prețul opțiunii. Cu siguranță, la momentul accesării creditului, în piața bancară existau profesioniști care nu percepeau comisionul de acordare, însă consumatorul a optat pentru unul dintre cei care înțelegeau să solicite acest comision, perceput în considerarea poziției pe piață a furnizorului serviciilor bancare. Nu se poate reține un dezechilibru rezultat dintr-o lipsă de transparență a definirii contraprestației, cu atât mai mult cu cât această "nelămurire" s-ar fi ivit la interval de aproape 10 ani de la executarea obligației.

Urmează a se analiza în continuare dacă, impunând costuri accesorii la nivelul celor indicate de comisioanele de acordare și administrare, Banca a echilibrat în mod rezonabil propria prestație costului suportat de consumator ori dacă, profitând de interesul consumatorului în executarea prestației principale, a impus un preț excesiv al prestațiilor accesorii. Dezechilibrul există dacă este puțin probabil ca profesionistul să se fi așteptat ca același cost, asociat acelorași servicii, să fie acceptat de către un alt profesionist.

S-a constatat prioritar că cererea de chemare în judecată nu a făcut nicio referire sub acest aspectul dezechilibrului prestațiilor, rezumându-se la pretinsa lipsă de transparență a clauzelor pe motivul inexistenței contraprestației - clauza comisionului de acordare și pe motivul dificultății de calcul - clauza comisionului de administrare, astfel că instanța de apel nu are la dispoziție niciun element suplimentar contractului scris pentru a aprecia dezechilibrul.

În ce privește contractul, acesta prevede un comision de acordare de 2.908,49 EURO, suma împrumutată fiind 119.248 EURO și un comision de administrare de 0,05% din valoarea creditului (59,62 euro, plătibili lunar). În considerarea duratei relației contractuale - 300 de luni - și cuantumului relativ redus al comisioanelor, Curtea a apreciat, în dezacord cu opinia Tribunalului în privința comisionului de acordare și în acord cu prima instanță în privința comisionului de administrare, că prețul serviciilor accesorii nu este excesiv, astfel încât nu se impune anularea clauzelor și restituirea sumelor încasate în temeiul acestora.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea spre rejudecare instanței de apel, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs, recurenții au susținut că soluția instanței de apel este rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.

Astfel, a arătat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare și cel de administrare generează un dezechilibru între părți contrar bunei-credințe și încalcă obligația de transparență și informare, în absența oricăror mențiuni referitoare la contraprestația profesionistului.

De asemenea, a reiterat caracterul abuziv al clauzei referitoare la modalitatea de variație a dobânzii prin dezechilibrul creat în defavoarea consumatorului, care nu are acces la mecanismul de determinare și evoluție a dobânzii, cunoscut doar băncii. Urmare înlăturării clauzei abuzive, se impunea continuarea contractului de credit și calcularea dobânzii după formula transparentă marja fixă 1,5 p + Euribor la 3 luni sau 6 luni.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În cuprinsul considerentelor sale, instanța de apel face o amplă analiză a legislației în materia protecției consumatorilor pentru a ilustra care este sancțiunea recunoscută în dreptul românesc în cazul existenței unei clauze abuzive și ajunge în mod corect la concluzia că doar sancțiunea nulității absolute asigura protecția efectivă a interesului public urmărit, cel al împiedicării practicilor profesioniștilor de utilizare a unor clauze abuzive în detrimentul consumatorilor, profitând de absența posibilității reale a acestora de negociere a contractului.

Cu toate acestea, omite, în esență, a analiza capătul de cerere referitor la caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea clauzei referitoare la modalitatea de variație a dobânzii contractuale, concentrându-se pe incompatibilitatea cererii accesorii a reclamantului privitoare la înlocuirea conținutului acestei clauze, atât cu regimul juridic al nulității absolute în dreptul intern, cât și cu interesul prioritar al protecției efective a drepturilor consumatorilor. Întrucât reclamanții ar tinde la modificarea contractului, nicidecum la constatarea nulității parțiale a acestuia, instanța de apel a apreciat că cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la stabilirea dobânzii ulterioare primului an de creditare nu poate fi analizată în raport de caracterul rezonabil sau nerezonabil al comportamentului Băncii.

Or, această situație nu reprezintă doar o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, care constituie motiv de recurs potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci și o încălcare a principiului fundamental al procesului civil, cel a disponibilității, reclamanții înțelegând să investească în mod expres instanța cu un capăt de cerere, care a rămas nesoluționat, aspect ce se subsumează și motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu prilejul rejudecării, pentru soluționarea acestui capăt de cerere și a celui subsecvent de înlocuire a conținutului clauzei, instanța de apel va avea în vedere și jurisprudența recentă a CJUE, respectiv hotărârea ce va fi pronunțată în cauza C-269/19 - Banca B S.A. împotriva A.A.A.

În ceea ce privește analiza celorlalte capete de cerere ale reclamanților, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu subzistă criticile recurenților, instanța de apel făcând o corectă verificare a acestora din perspectiva motivelor invocate de reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în cererea de apel formulată, rezultând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De altfel, prin hotărârea pronunțată la data de 3 octombrie 2019 în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss, CJUE a stabilit că "articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". S-a concluzionat, totodată, că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Aspectele astfel analizate servesc și la înlăturarea criticilor recurenților - reclamanți referitoare la lipsa de transparență a clauzelor privind comisionul de acordare și comisionului de administrare din perspectiva nedefinirii convenționale a contraprestației profesionistului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație de Justiție va admite recursul, va casa în parte decizia atacată și va trimite spre rejudecarea apelurilor formulate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A. în ceea ce privește criticile referitoare la capetele 5 și 6 din cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 484/A din 18 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelurilor formulate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2185 din 14 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în ceea ce privește criticile referitoare la capetele 5 și 6 din cererea de chemare în judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2020.