ÎCCJ, Decizia nr. 342/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 342/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia civilă nr. 342/2016

l. Asupra cererii de

sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției

de neconstituționalitate invocată de recurenta A., constată

următoarele:

Prin

plângerea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/1/2015,

contestatoarea A., judecător în cadrul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, a solicitat, în contradictoriu cu intimații

Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și

Justiție și Înalta Curte de Casație și Justiție,

anularea Hotărârii nr. 16 din 2 iulie 2015 a Colegiului de Conducere al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul admiterii

contestației formulate și al anulării Ordinului nr. 225 din 29

august 2014, emis de președintele Înaltei Curți de Casație

și Justiție, precum și a anexelor care îl însoțesc,

emiterea unui ordin prin care salarizarea să fie identică

salarizării magistraților care au îndeplinit aceleași

condiții de vechime în muncă și în funcție la data de 31

decembrie 2010 și care au fost încadrați în gradația 5, clasa

109 (coeficient de ierarhizare 14,63), cu acordarea procentului de 5% începând

cu 1 septembrie 2011, pentru vechimea în muncă de 20 ani și de 5%

începând cu 01 martie 2014, pentru tranșa de vechime în funcția de

judecător de 20 de ani.

În motivare,

contestatoarea a arătat, în esență, că, potrivit notei de

calcul care însoțește ordinul atacat, procentul acordat atât pentru

vechimea în muncă cât și pentru vechimea în funcția de

judecător, nu ar fi stabilit conform dispozițiilor legale referitoare

la salarizarea personalului din justiție, în procent de 5%, iar data de la

care i-a fost acordată clasa anterioară și este calculat

procentul pentru vechimea în muncă ar fi greșită, fiind

menționat 01 octombrie 2011, în loc de 1 septembrie 2011.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin Decizia nr.

412 din 17 februarie

2016

,

a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de contestatoarea A.

Prima

instanță a reținut, în esență, că soluția se

impune, în temeiul art. 7 alin. 2 din Anexa VI, cap. VIII din Legea nr. 284/20109

și întrucât Ordinul nr. 225 din 29 august 2014 a fost emis cu aplicarea

corectă a dispozițiilor legale în materie de salarizare, în vigoare

la data promovării contestatoarei într-o altă tranșă de

vechime în muncă și în funcție, fiind neîntemeiate criticile de

nelegalitate aduse Hotărârii nr. 16 din 2 iulie 2015 a Colegiului de

Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva

Deciziei

nr. 412 din 17 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal

,

a declarat recurs contestatoarea judecător A..

Prin recursul

formulat, recurenta a invocat și excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2) și (3),

art. 6 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 285/2010; art. 2 privind art. 1

alin. (1) și (2), art. 2, art. 4 alin. (2), art. 6 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 283/2011, respectiv aceleași dispoziții din O.U.G. nr. 180/2010;

art. 1, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012 aprobată prin art. 1 din Legea nr. 36/2014;

art. 1 alin. (1) și (2), art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013, astfel cum a fost

aprobată prin Legea nr. 28/2014; art. 1 alin. (1), (2), art. 5, art. 6 alin.

(1), (2) și (3) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015,

în raport cu prevederile art. 1 alin. (5), art. 16, art. 41 alin. (4) și art.

11 din Constituția României și ale art. 6 și art. 14 din

Convenția europeană a drepturilor omului, solicitând sesizarea

instanței

de contencios constituțional cu soluționarea excepției

menționate și suspendarea judecății în prezenta cauză

până la pronunțarea deciziei de către Curtea

Constituțională.

Examinând condițiile de admisibilitate a

cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate invocate, din perspectiva

dispozițiilor art. 29 alin (1), alin (3) și alin (4) din Legea nr. 47/1992,

republicată, Înalta Curte constată că cererea este

admisibilă.

În acest sens, se reține că

excepția a fost invocată de o parte în proces, prevederile normelor

pretins neconstituționale sunt în vigoare și au legătură cu

obiectul cauzei, iar instanța de contencios constituțional nu a

constat anterior că dispozițiile textului în discuție sunt

neconstituționale.

Trebuie precizat, în contextul examinat,

faptul că parte din dispozițiile legale criticate au format deja

obiectul controlului de constituționalitate al Curții

Constituționale.

Referitor

la dispozițiile art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea

personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională

s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 6/2013 și Decizia nr. 150/2014,

în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a excepțiilor de

neconstituționalitate prin care se critica acest text legal.

Jurisprudența

instanței de contencios constituțional este tot în sensul

constatării constituționalității și în privința

prevederilor art. 4 și art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea

personalului plătit din fonduri publice, prin Decizia nr. 669/2012,

Decizia nr. 884/2012, Decizia nr. 6/2013, Decizia nr. 854/2015 și Decizia nr.

878/2015 fiind respinse, ca neîntemeiate, excepțiile de

neconstituționalitate a acestor norme.

Relativ

la ultimul text legal menționat, prin Decizia nr. 166/2013, Curtea

Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 285/2010 privind salarizarea personalului plătit din fonduri

publice.

De

asemenea, prin Decizia nr. 378/2015, instanța de contencios

constituțional a respins excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 4 din Legea nr. 285/2010, ale art. 2 art. 1 alin. (1) și

(2) din O.U.G. nr. 84/2010, precum ale art. 1, 2 și 4 din O.U.G. nr. 84/2012.

Având în vedere jurisprudența

constantă a Curții Constituționale în materie și faptul

că nu au apărut elemente noi, de natură a infirma

raționamentele exprimate în considerentele deciziilor instanței de

contencios constituțional, conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992,

opinia Înaltei Curții este în sensul că excepția de

neconstituționalitate este neîntemeiată.

În consecință, constatându-se

îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru

sesizarea instanței de control constituțional cu excepția de

neconstituționalitate invocată, în temeiul dispozițiilor art. 29

alin (4) din Legea nr. 47/1992, se va admite cererea de sesizare a Curții

Constituționale formulată de recurenta A.

ll. Asupra

recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele;

La data de

18 aprilie

2016

,

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție - Completul de 5 Judecători, recursul declarat de

A.,

judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, în

contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție și

Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, împotriva Deciziei nr. 412 din 17 februarie 2016, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2015.

Cererea

de recurs este motivată în conformitate cu dispozițiile art. 487 alin.

(1) C. proc. civ., recurenta indicând motivele de nelegalitate pe care își

întemeiază cererea.

Astfel,

în susținerea recursului, magistratul a invocat incidența motivelor de

casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct.

8 C. proc. civ.

Autoarea

recursului a susținut, în esență, sub un prim aspect, că

sentința atacată ar cuprinde motive contradictorii și sumare cu

privire la problemele de drept ivite în cauză.

S-a

arătat că, deși instanța de fond ar fi admis faptul

că, potrivit art. 4 din Legea nr. 285/2010, salarizarea pe noile

funcții și gradații/clase în care a avut loc reîncadrarea, nu se

face cu aplicarea valorii de referință și a coeficienților

de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzute în

anexele la legea-cadru, ulterior, ar fi reținut că, în mod corect, au

fost aplicate procentele pentru trecerea într-o tranșă de vechime în

muncă și în funcție superioare, deși dispozițiile

legale nu prevedeau în acest sens.

Pe

de altă parte, reținând faptul că dispozițiile legale ar

exprima voința legiuitorului ca, pentru o vechime în muncă și în

funcție mai mare să fie aplicat un procent mai mic decât cel

prevăzut anterior, prima instanță ar fi pierdut din vedere

împrejurarea că pentru judecătorii care au îndeplinit condițiile

de vechime în muncă și în funcție după 01 ianuarie 2011, respectiva

vechime este mai mică decât a celor care au îndeplinit condițiile

anterior acestei date, astfel încât, nu s-ar justifica procentul de 2,5%,

față de 5%, cât era prevăzut anterior.

Cât

privește trimiterea la Legea nr. 71/2015, mai exact la norma de

clarificare prevăzută în art. 5 alin. (1)

1

din acest act

normativ, precum și la sintagma „nivel de salarizare în plată pentru

funcții similare”, nu s-ar justifica interpretarea diferită dată

de instanța de fond pentru perioada anterioară datei de 09 aprilie 2015.

Din

aceeași perspectivă, s-a menționat că hotărârea

recurată nu ar fi analizat în mod concret și în scopul aflării

adevărului susținerea privind menționarea greșită a

datei la care s-a acordat procentul corespunzător vechimii în muncă

nici măcar în raport cu documentația ce a stat la baza ordinului

atacat, din care ar rezulta că respectivul procent trebuia stabilit

începând cu luna septembrie 2011, iar nu cu luna octombrie 2011.

Consideră

recurenta, că, tot astfel, în ceea ce privește al doilea motiv de

casare invocat, recursul ar trebui admis și pentru considerente care

justifică inclusiv încuviințarea cererii de sesizare a Curții

Constituționale.

Cu

referire la textele legale aplicabile, la argumentele expuse în plângerea

formulată, autoarea recursului a arătat că raționamentul

instanței de fond, în sensul că diferența de salarizare pentru

judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție,

anterior datei de 31 decembrie 2010 și ulterior acestei date, provine din

lege, ar fi eronat și că, dimpotrivă, în opinia sa, acest fapt

ar proveni din aplicarea greșită a legii.

În

acest context, s-a subliniat faptul că norma clarificatoare

prevăzută de art. 5 alin. (1)

1

din Legea nr. 71/2015 ar

confirma voința legiuitorului de a nu se crea discriminare privind salarizarea

între categoriile de magistrați ce beneficiază de același nivel

de salarizare, respectiv atât cei care îndeplineau aceeași funcție,

aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție la

data de 31 decembrie 2010, cât și cei care au îndeplinit aceste

condiții începând cu data de 01 ianuarie 2011. Mai mult, norma

menționată ar confirma faptul că prin legile anuale de

salarizare pentru anii 2011, 2012, 2013, 2014, 2015, legiuitorul nu ar fi dorit

să creeze discriminări în ceea ce privește salarizarea, ci

dimpotrivă ar fi urmărit o salarizare unitară a tuturor

persoanelor aflate în aceeași situație.

Consideră

recurenta că viciul de redactare/lipsa de claritate al/a normelor în

materie ar fi generat practică neunitară și, chiar dacă,

s-a pronunțat Decizia nr. 32/2015 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în

această decizie nu ar fi fost vută în vedere și sintagma

„funcție similară”, introdusă de Legea nr. 71/2015,

discriminarea nefiind, în opinia sa, înlăturată pentru perioada

anterioară datei de 09 aprilie 2015.

Or,

ca urmare a necorelării cu legea specificată, chiar Decizia nr. 32/2015

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept ar fi generat jurisprudență

contrară dispozitivului și considerentelor sale, ceea ce ar justifica

pe deplin apelul la instanța de contencios constituțional.

În

concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței

atacate și, pe fond, admiterea plângerii formulate în cauză, anularea

Hotărârii nr. 16/2015 și a Ordinului nr. 225 din 29 august 2014

și emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care salarizarea sa să

fie identică salarizării magistraților care au îndeplinit

aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție la

data de 31 decembrie 2010 și până la data recunoașterii

dreptului, respectiv 9 aprilie 2015.

Analizând

hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările

intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Primul motiv

de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 6 C.

proc. civ., are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori

numai motive străine de natura cauzei.

Criticile

formulate de recurentă din această perspectivă nu pot fi

reținute, în privința deciziei pronunțate constatându-se că

sunt îndeplinite exigențele unei motivări corespunzătoare.

Examinând

modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea

dedusă judecății și apărările formulate, Înalta

Curte constată că hotărârea atacată respectă

dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privitoare la

expunerea situației de fapt, motivele de fapt și de drept pe care se

întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au

admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților, astfel că nu se poate reține o nemotivare a

acesteia.

Chiar și

aspectele expuse, vizând pretinsa motivare contradictorie sunt contrazise de

conținutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt

și de drept care susțin soluția primei instanțe, cu

referire punctuală la aspectele invocate în apărare, ca și

argumentele pentru care acestea au fost respinse, argumentarea fiind, contrar

afirmațiilor recurentei, logică și coerentă, precum și

în acord cu normele legale incidente.

Este de

relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că

aspectele reținute au fost analizate în suficientă măsură,

dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile

textelor de lege ce reglementează chestiunile supuse examinării în

speță.

De asemenea,

din conținutul hotărârii, se constată că împrejurările

de fapt au fost examinate prin prisma celor rezultate din materialul probator

administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru

pronunțarea soluției.

În conținutul hotărârii atacate nu se

regăsesc argumente contradictorii, care ar putea conduce la concluzia

că, pe de o parte, acțiunea ar fi întemeiată și, pe de

altă parte, nu ar fi întemeiată, ci, dimpotrivă, motivarea

instanței este realizată în acord cu soluția adoptată

și cu normele incidente.

Așa cum s-a reținut în jurisprudență,

o motivare care conține esența dezlegării raportului juridic

dedus judecății se constituie în considerent justificativ al

soluției adoptate în cauză.

Pentru ca motivarea să fie corespunzătoare,

este suficient ca, din conținutul considerentelor, să rezulte

raționamentul logico-juridic care fundamentează soluția

adoptată; or, în cauză, în mod evident, motivarea conține

esența dezlegării raportului juridic dedus judecății.

Ca urmare, se

constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe

dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea

corespunzătoare permițând verificarea conformității

hotărârii atacate, cu legea.

Nu este

incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 8 C.

proc. civ., considerentele expuse în recurs nefiind de natură a conduce la

admiterea acestei căi de atac.

Din

această perspectivă, analizându-se susținerile formulate de

recurentă, prin care se reiterează, practic, apărările expuse

și cu ocazia judecății în fond, se reține că nu

subzistă în cauză criticile de pretinsă nelegalitate invocate,

subsumate acestui motiv de recurs.

În mod

nefondat se susține de către recurentă că discriminarea

și greșita stabilire a salariului nu ar rezulta din lege, ci din

aplicarea greșită a acesteia.

În

speță, însă, calculul drepturilor salariale ale recurentei s-a

realizat în mod corect, raportat la dispozițiile Legii nr. 285/2010,

neputându-se constata o încălcare a principiului nediscriminării

și egalității de tratament, deoarece personalul nou încadrat

și personalul promovat sunt categorii supuse unor reglementări legale

diferite, astfel încât se află în situații juridice diferite.

Astfel, ca

urmare a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind

salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru

anul 2010, drepturile salariale ale unui judecător de instanță

supremă au fost stabilite în conformitate cu dispozițiile acestei

legi, ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în

funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și

stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul

bugetar și cele ale Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare

în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Ca atare,

pentru judecătorii instanței supreme, potrivit dispozițiilor

art. 5 alin. (1) Anexa VI din Legea nr. 330/2009, începând cu 1 ianuarie 2010,

sporul de vechime a fost inclus în indemnizația de încadrare brută

lunară.

Judecătorii

care au împlinit vechimea în muncă necesară pentru obținerea

sporului de vechime corespunzător, anterior abrogării Legii nr.

330/2009, obțineau sporuri care creșteau cu 5% la împlinirea

tranșei următoare de vechime.

Prin Legea

nr. 284/2010, care a înlocuit Legea nr. 330/2009 în privința

reglementării salarizării unitare a personalului plătit din

fonduri publice, a fost instituit un nou sistem de salarizare, care include

și o viziune nouă și diferită a legiuitorului asupra

modului de stabilire a drepturilor de natură salarială prin raportare

la vechimea în muncă dobândită de o persoană.

Astfel,

potrivit art. 11 alin. (2) - (5) din Legea nr. 284/2010, clasele de salarizare

și coeficienții prevăzuți în anexe pentru funcțiile de

execuție corespund nivelului minim al fiecărei funcții, la care

se adaugă 5 gradații corespunzătoare tranșelor de vechime

în muncă.

Odată cu

adoptarea Legii cadru nr. 284/2010, viziunea legiuitorului s-a schimbat în ceea

ce privește modul de recompensare a vechimii în muncă, astfel încât -

dacă anterior înaintarea în tranșele de vechime atrăgea o

creștere procentuală egală pentru fiecare tranșă în

parte (egală cu aplicarea unui procent unic de 5% fiecărei

tranșe de vechime), cu cât vechimea în muncă era mai mare, cu atât

și procentul corespunzător sporului de vechime devenind mai mare -

după data de 1 ianuarie 2011, recompensarea vechimii în muncă se face

diferit, prin aplicarea unui procent ce variază între 7,5% pentru prima

tranșă de vechime și 2,5% pentru ultimele două tranșe.

Astfel, într-o modalitate total diferită decât cea anterioară, la

acel moment, cu cât vechimea în muncă era mai mare, cu atât procentul

aplicabil sporului aferent acestei vechimi, era mai mic.

Împrejurarea

că, între persoanele care au îndeplinit aceleași condiții de

vechime în muncă și/sau în funcție până la data de 31

decembrie 2010 și cele care le-au îndeplinit ulterior acestei date, au

apărut diferențe salariale, se datorează faptului că legea

nouă nu poate aduce atingere drepturilor câștigate, astfel încât,

ceea ce s-a dobândit ca urmare a schimbării tranșelor de vechime în

anii anteriori rămâne câștigat, potrivit principiului

constituțional al neretroactivității legii civile noi.

Prin urmare,

în mod legal, s-a constatat inexistența unei discriminări între

magistrații care beneficiază de recunoașterea unei noi

tranșe de vechime în muncă sau funcție începând cu data de 01

ianuarie 2011, comparativ cu magistrații care au îndeplinit condiția

de vechime în muncă până la data de 31 decembrie 2010, în sensul

că, pentru cei care anterior au trecut de la gradația 3 la 4 sau de

la gradația 4 la 5, creșterea era de 5%, iar pentru cei care au atins

tranșele de vechime corespunzătoare acelorași gradații

ulterior datei de 01 ianuarie 2011, creșterea este de doar 2,5%.

În

contextul examinat, sunt de menționat relevanța și

pertinența motivației cuprinse în Decizia Curții Constituționale

nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 559

din 8 august 2012, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul

2011 a personalului plătit din fonduri publice. Instanța de

contencios constituțional a statuat în sensul că avansarea

personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația

corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul

indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor

juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi

putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date

neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. Cu același prilej,

Curtea a arătat că legiuitorul poate interveni oricând, din

rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu

reglementarea unor dispoziții noi în ceea ce privește criteriile de

avansare si metodologia de calcul al indemnizațiilor obținute în urma

avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare,

înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă.

În

același timp, Curtea Constituțională a constatat că

principiul egalității în drepturi impune ca la aceleași situații

juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice

diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. Or, în cazul de

față, ne aflăm în prezența unor situații juridice

diferite, prin raportare la momentul acordării unor clase de salarizare

succesive celei deținute pentru funcția respectivă, cărora

li se aplică două acte normative diferite, respectiv Legea-cadru nr. 330/2009,

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri

publice, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 762 din 9

noiembrie 2009, și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a

personalului plătit din fonduri publice. Astfel, nu poate fi

reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 20 din

Constituție, cu referire la prevederile art. 23 pct. 3 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului.

Noile

dispoziții legale au devenit aplicabile începând cu data de 1 ianuarie

2011, astfel încât întreg personalul instanței supreme încadrat în

această instituție până la data de 31 decembrie 2010, aflat sub

incidența prevederilor cuprinse în Anexa nr. VI a Legii-cadru nr. 284/2010,

care ulterior acestei date a trecut în altă tranșă de vechime

(între care se numără și recurenta) a beneficiat de aplicarea

procentelor stabilite potrivit regulilor statuate prin intermediul

dispozițiilor art. 10 și art. 11 din Legea nr. 284/2010 raportate la art.

6 din Legea nr. 285/2011.

Nu

se poate reține că recurenta ar fi fost discriminată

față de colegii săi, care au îndeplinit condițiile de

vechime la 31 decembrie 2010, deoarece dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010

cu privire la salarizarea persoanelor cărora li se modifică

gradația sau vechimea în funcție în anul 2011 exclud aplicarea

dispozițiilor art. 2 din același act normativ, potrivit cărora,

în anul 2011 pentru personalul nou încadrat pe funcții, pentru personalul

numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe

funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în

funcții sau grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în

plată pentru funcțiile similare din instituția/ autoritatea

publică în care acesta este încadrat.

Nu în ultimul

rând, trebuie menționat că, prin Decizia nr. 32 din 19 octombrie

2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: „În raport de

prevederile art. 7

din Legea-cadru nr. 284/2010, ce

stabilesc aplicarea etapizată a dispozițiilor sale și de cele

ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011,

art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, care opresc

aplicarea efectivă a valorii de referință și a

coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare

din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ținând seama și de prevederile art.

6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincție

între reîncadrare, potrivit Legii-cadru de salarizare și plata

efectivă a drepturilor salariale.

Plata

efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit

dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de

salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv prin

raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad

profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă

și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010”.

Soluția

astfel pronunțată, în deplină concordanță cu modul de

interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, al primei

instanțe, este de natură a confirma - și din această perspectivă

- legalitatea hotărârii recurate.

Așa

fiind, se constată că motivele de casare invocate, prin toate

argumentele expuse, nu sunt incidente și că recursul promovat în

cauză este nefondat.

În

concluzie, față de toate considerentele expuse, în baza

dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de

recurenta A.

Sesizează

Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2) și (3), art. 6 alin. (1), (2)

și (3) din Legea nr. 285/2010; art. 2 privind art. 1 alin. (1) și

(2), art. 2, art. 4 alin. (2), art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011,

respectiv aceleași dispoziții din O.U.G. nr. 180/2010; art. 1 și

art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012 aprobată prin art. 1 din Legea nr. 36/2014; art.

1 alin. (1) și (2), art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013, astfel cum a fost

aprobată prin Legea nr. 28/2014; art. 1 alin. (1) și (2), art. 5, art.

6 alin. (1), (2) și (3) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr.

71/2015.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de

A. împotriva Deciziei nr. 412 din 17

februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul

nr. x/1/2015

.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 5 decembrie 2016.