ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 737/2016

Decizia nr. 737/2016

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată la data de 21 octombrie 2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, A., în contradictoriu cu intimații Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție, în temeiul art. 7 din cap. l VIII din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 16 din 2 iulie 2015 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție (comunicată la data de 23 septembrie 2015), solicitând anularea Ordinului nr. 210 din 29 august 2014 emis de președintele Înaltei Curții de Casație și Justiție (Ordinul nr. 210 din 29 august 2014) de restabilire a drepturilor salariale.

Contestatoarea consideră că atât Hotărârea nr. 16/2015 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție, cât și Ordinul nr. 210 din 29 august 2014 sunt nelegale, întrucât au fost emise ca urmare a interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale care reglementează salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, a normelor de drept care consacră principiul neretroactivității prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și a principiului securității raporturilor juridice.

1.1. În susținerea criticilor referitoare la încălcarea principiului neretroactivității prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție, contestatoarea susține următoarele:

Prin ordinul contestat s-a dispus reîncadrarea sa cu un salariu diminuat, cu efect retroactiv, deși Ordinul inițial nr. 159 din 15 iunie 2013 de încadrare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost anulat sau revocat. Cum ordinul inițial de încadrare și-a produs efectele juridice, emiterea la data de 28.18.2014 a Ordinului nr. 210/2014 încalcă dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, stabilind nelegal, cu efect retroactiv, drepturi salariale diminuate în raport cu dispozițiile legale în materie de salarizare a personalului plătit din fondurile publice.

1.2. În susținerea criticilor referitoare la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale care reglementează salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, contestatoarea susține următoarele:

contrar celor reținute prin hotărârea nr. 16/2015 a colegiului de conducere al Înalta Curte de Casație și Justiție, drepturile salariale stabilite prin ordinul contestat nu sunt în conformitate cu dispozițiile legale în materie de salarizare unitară, atât timp cât, prin art. 2 din Legea nr. 285/2010 și Normele metodologice de aplicare a acesteia (pct. III lit. b)) se stabilește că, în anul 2011, regulă menținută și pentru anii 2012 - 2015, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, numit/încadrat pe funcții de același fel sau promovat în funcții „salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcții similare”.

Astfel, deși textele legale evocate reglementează imperativ modalitatea în care se stabilește salarizarea personalului la încadrarea/numirea pe funcții de același fel, în sensul acordării unui procent de 5% aferent vechimii în funcție și, respectiv de 5% aferent vechimii în muncă - care constituie nivelul în plată pentru funcțiile similare - în mod cu totul eronat, prin Ordinul nr. 210/2014 a fost stabilită o indemnizație diminuată prin acordarea eronată a procentului de 2,5% pentru sporul de vechime în muncă și de 2,5% pentru sporul de fidelitate, procente care sunt inferioare celor stabilite, la data intrării în vigoare a Legii-Cadru nr. 284/2010) pentru toate funcțiile similare de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție cu aceeași vechime în muncă și în funcție ca și subsemnata.

Contestatoarea arată că, la data de 15 iunie 2013 când a fost promovată la Înalta Curte de Casație și Justiție, deși i s-a stabilit la încadrarea pe noua funcție un nou nivel de salarizare, în pofida dispozițiilor legale imperative sus-menționate, în mod eronat prin hotărârea atacată a Colegiului de Conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a reținut că salarizarea sa a fost corect stabilită prin Ordinul nr. 210 din 29 august 2014.

Contestatoarea consideră că este nelegală hotărârea Colegiului de Conducere deoarece nu analizează dispozițiile legale din cuprinsul Legii-Cadru de salarizare, art. 2 din Legea nr. 285/2010, care reglementează categoria personalului nou încadrat într-o funcție ori promovat. Susține contestatoarea că se încadrează în situația acestei categorii de personal, deoarece în urma promovării la Înalta Curte de Casație și Justiție a fost realizată o nouă încadrare în funcția nou ocupată. Cu acesta ocazie, a fost emis inițial Ordinului de încadrare nr. 159/2013 al președintelui Înaltei Curții de Casație și Justiție în baza căruia i s-a stabilit salarizarea la încadrare în baza unui nou coeficient de salarizare corespunzător gradului profesional aferent instanței la care am promovat, cu acordarea procentelor de majorare maximă de câte 5% pentru vechimea în muncă și în funcție de 20 de ani pe care o avea la momentul promovării și încadrării în noua funcție.

În pofida majorărilor legale reglementate de actele normative avute în vedere la emiterea Ordinului de încadrare nr. 159/2013, ulterior, prin Ordinul nr. 210 din 29 august 2014, deși a fost menținută noua încadrare (judecător gradația 5, clasa 10, coeficient de salarizare 14,63), i s-a stabilit o indemnizație salarială diminuată, întrucât s-a acordat eronat, ca element component al indemnizației de încadrare, o majorarea pentru vechimea în muncă și în funcția de judecător de câte 2,5 % (în loc de câte 5%), contrar dispozițiilor legale aplicabile, pentru vechimea pe care o deținea la momentul promovării la Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, procentul acordat este nelegal, fiind inferior celui stabilit, la data intrării în vigoare a legii cadru, pentru toate funcțiile similare la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aceeași vechime în muncă și funcție. Or, încălcarea textelor legale sus-menționate atrage nelegalitatea Hotărârii Colegiului de Conducere nr. 16/2015 și a Ordinului nr. 210 din 29 august 2014.

Susține contestatoarea că, prin hotărârea adoptată, Colegiul de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție nu a analizat aspectele de nelegalitate a Ordinul nr. 210 din 29 august 2014 pe care le-a semnalat în raport cu prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 în cuprinsul cărora legiuitorul a înțeles să reglementeze distinct noțiunea de „încadrarea” pe noul sistem prevăzut de legea-cadru și „salarizarea” - conform art. 2 și 3 din Legea nr. 285/2010, legiuitorul specificând în cuprinsul art. 2 din Lege că „în anul 2011, pentru personalul încadrat ori promovat salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția /autoritatea publică în care acesta este încadrat.

Prin urmare, este evident că salarizarea corespunzătoare vechimii în muncă și funcție a fost corect realizată prin Ordinul inițial de încadrare nr. 159/2013 în sensul acordării unei majorării de 5% pentru sporul de vechime în muncă și 5% pentru sporul de fidelitate (adaos/majorare) - aceasta fiind nivelul în plată pentru toate funcțiile similare din cadrul Înaltei Curții de Casație și Justiție stabilit la data intrării în vigoare a legii unice de salarizare, iar nu majorările diminuate cum s-a dispus eronat prin ordinul contestat.

Nelegalitatea actelor contestate este dată și de aplicarea și interpretarea greșită a sintagmei „salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcții similare”, procedeu care înfrânge principiul echității reglementat de art. 3 lit. c) din legea-cadru, întrucât emitentul ordinului stabilește ca judecători încadrați în aceeași tranșă de vechime în muncă și funcție să primească, pentru muncă de valoare egală, o remunerație diferită în funcție de momentul dobândirii vechimii respective, respectiv înainte sau după intrarea în vigoare la legii unice de salarizare, cu toate că respectivul act normativ nu reglementează o atare diferențiere.

În cauză, fiind vorba de aceeași categorie de personal cu aceeași vechime în muncă și funcție de judecător, ordonatorul de credite nu poate stabili diferențiat salarizarea prin diferențierea cuantumul sporurilor aferente vechimii în muncă și a celui de vechime în funcția de judecător în raport de momentul la care judecătorii au împlinit tranșele respective de vechime.

1.3. În susținerea criticilor referitoare la existența unei situații de discriminare, contestatoarea arată următoarele:

Dispozițiile normative instituite prin Legea-Cadru nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010 nu pot fi interpretate și aplicate diferit în privința aceleiași categorii de personal în raport cu momentul la care magistrații care au împlinit o vechime în muncă și în funcție de peste 20 de ani, respectiv înainte sau după 1 ianuarie 2010. Această manieră diferită de stabilire a drepturilor salariale, astfel cum s-a realizat prin ordinul contestat, ca urmare a unei interpretări și aplicări greșite a dispozițiilor legale, dă naștere unei discriminări între judecători cu toate că se află în situații obiective identice referitoare la vechimea în funcție și muncă.

În consecință, contestatoarea susține că în mod nelegal Colegiul de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție nu a avut în vedere că legiuitorul a stipulat expres modalitatea de stabilire a salarizării în sensul statuării imperative în privința personalului nou încadrat/promovat că salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcții similare din instituția/autoritatea publică în care este încadrat.

Prin urmare, este evident că salarizarea corespunzătoare vechimii în muncă și funcție nu se putea realiza la încadrarea sa, ca efect al promovării la Înalta Curte de Casație și Justiție, decât, așa cum corect s-a stabilit prin Ordinul inițial nr. 159/2013, prin acordarea majorării de 5% pentru sporul de vechime în muncă de 20 ani și de 5% pentru sporul de fidelitate de 20 ani (adaos/majorare) - aceasta fiind nivelul în plată pentru toate funcțiile similare de judecători care au îndeplinit aceleași condiții de vechime, la data de 1 ianuarie 2010, aceștia deținând o funcție similară la data încadrării la Înalta Curte de Casație și Justiție. Se arată că prevederile legale referitoare la salarizare prin raportare la funcțiile similare aflate în plată se regăsesc în toate actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv O.U.G. nr. 1/2010 (art. 4), Legea nr. 285/2010 (art. 2), Legea nr. 283/2011 (art. 2), O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014 (art. 5), iar explicitarea acestei sintagme a fost realizată de legiuitor în mod expres în cuprinsul Legii nr. 71/2015.

În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 2, art. 3 și art. 7 din cap. VIII din Anexa nr. VI la Legea-Cadru nr. 284/2010, art. 2, art. 3 și art. 6 din Legea nr. 285/2010, art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 și Legea nr. 71/2015.

Intimații

Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de Conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție

au depus la dosar întâmpinări, prin care au solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiată.

În esență, intimații au susținut că diferențele de salarizare între magistrații care au împlinit anumite condiții de vechime în muncă și în funcție până la data de 31 decembrie 2010 și cei care au îndeplinit aceleași condiții după data de 01 ianuarie 2011, sunt rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispozițiilor legale în materie de salarizare, în vigoare la momentul îndeplinirii condițiilor respective.

Au arătat că la calculul indemnizației de încadrare s-au avut în vedere, pentru vechimea în funcție, prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/ 2010, iar pentru vechimea în muncă, dispozițiile art. 11 alin. (3) din același act normativ, care prevăd modalitatea de aplicare a tranșelor de vechime în muncă, respectiv, numărul de clase de salarizare suplimentare, pentru categoriile de gradații corespunzătoare.

La data de 25 noiembrie 2015, contestatoarea a invocat, prin note distincte, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1)-(3) din Legea nr. 283/2011, în raport de prevederile art. 11, art. 16, art. 41 alin. (4) din Constituția României și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, solicitând sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării acestei excepții.

În esență, contestatoarea a arătat că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate privind sesizarea Curții Constituționale, în sensul arătat, raportat la prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 49/1992, dezvoltând totodată argumentele care, în opinia sa, demonstrează că textele legale menționate contravin normelor constituționale deoarece creează o diferențiere de salarizare între persoanele care au aceeași vechime și îndeplinesc aceeași funcție.

A mai arătat contestatoarea că în speță, diferența de salarizare care rezultă din aplicarea prevederilor art. 6 alin. (1)-(3) din Legea nr. 283/2011 este nejustificată obiectiv și rezonabil, criteriul temporar instituit prin norma legală contestată nefiind identificat ca sursă constituțională pentru acordarea unei salarizări diferite între judecătorii/procurorii sau orice altă categorie de personal din sistemul public, atunci când îndeplinesc aceeași vechime în muncă, atunci când îndeplinesc aceeași funcție, la același nivel (al instanței), au aceeași calificare profesională și aceleași condiții de muncă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți;

Asupra cererii de sesizarea a Curții Constituționale;

Examinând cererea contestatoarei de sesizare a Curții Constituționale, în sensul exercitării controlului de constituționalitate cu privire la prevederile legale arătate, Înalta Curte arată că nu împărtășește opinia contestatoarei în ceea ce privește îndeplinirea tuturor condițiilor de admisibilitate pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale. Și aceasta întrucât, în contextul factual al cauzei și raportat la jurisprudența deja bogată a Curții Constituționale în această materie, inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată decurge practic din lipsa unui interes direct și personal al contestatoarei, înțelegându-se că prin demersul în justiție trebuie să se asigure propriile interese litigioase și nu salvgardarea legii în general.

Orice demers în justiție, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă, sau de partea procesuală de la care provine trebuie să fie util și să justifice scopul judecății. Prin exercitarea unei acțiuni sau formularea unei cereri pe fundamentul interesului, se tinde la obținerea unui remediu.

În fine, Înalta Curte apreciază, în aceeași linie argumentativă că, în cauză, sunt aplicabile, mutantis mutandis, chiar considerentele Curții Constituționale cuprinse într-o altă decizie (Decizia nr. 151 din 18 martie 2014) dar dată în aceeași materie cu referire la constituționalitatea art. 2 art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008, privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, excepție respinsă ca inadmisibilă, considerente potrivit cu care: „Curtea a mai constatat că autorul excepției de neconstituționalitate nu are un interes real, personal în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepției nu ar schimba cu nimic situația acesteia, ci ar privi numai drepturile altor persoane”.

Prin urmare, față de toate cele mai sus arătate se va respinge așadar, ca inadmisibilă cererea contestatoarei de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată.

Asupra fondului contestației

Analizând contestația în raport cu susținerile părților și probatoriul administrat, Înalta Curte constată că este nefondată pentru considerentele arătate în continuare.

Înalta Curte a fost învestită, în temeiul art. 7 alin. (2) din cap. VIII al Anexei nr. VI la Legea nr. 284/2010, cu o plângere împotriva Hotărârii nr. 16 din 2 iulie 2015 a Colegiului de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de doamna judecător A. împotriva Ordinului nr. 210 din 29 august 2014.

Conform art. 1 și art. 2 din Ordinul președintelui Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 159 din 18 iunie 2013:

„Art. 1. - Începând cu data de 15 iunie 2013, doamna A. promovează în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Art. 2. Cu aceeași dată, doamna A. se încadrează în funcția de judecător gradația 5, clasa 109 (coeficient de ierarhizare 14,63) și va primi o indemnizație de încadrare brută lunară în sumă de 15.288 lei, la care se adaugă un cuantum de 2.098 lei, reprezentând spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, plus un cuantum de 1.835 lei, reprezentând spor de confidențialitate + risc și suprasolicitare neuropsihică, totalizând un venit brut lunar în sumă de 18.221 lei.”

Conform art. 1 din Ordinul președintelui Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 210 din 29 august 2014:

„Art. 1. - Începând cu data de 15 iunie 2013, doamna A., judecător gradația 5, clasa 109 (coeficient de ierarhizare 14,63) la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I civilă, va primi o indemnizație de încadrare brută lunară în sumă de 14.992 lei, din care 1.323 lei reprezentând suma compensatorie (titlu științific de doctor în drept), la care se adaugă un cuantum de 1.954 lei, reprezentând spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, plus un cuantum de 1.828 lei, reprezentând spor de confidențialitate + risc și suprasolicitare neuropsihică, totalizând un venit brut lunar în sumă de 18.774 lei.”

Împotriva Ordinului nr. 210/29 august 2014, doamna judecător A. a formulat contestație, care a fost respinsă prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 16 din 2 iulie 2015, în motivarea căreia au fost expuse argumentele referitoare la: respectarea principiului neretroactivității legii; motivele pentru care nu s-a dispus anularea/revocarea ordinelor inițiale de salarizare; motivarea ordinelor de salarizare contestate; modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice. Astfel fiind, nu pot fi primite susținerile contestatoarei în sensul că nu ar fi fost analizate prevederile în materia salarizării.

2.1. Cu referire la susținerile contestatoarei privind încălcarea principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Principiul neretroactivității legii civile reclamă determinarea legii aplicabile la momentul la care acte sau fapte juridice s-au ivit, s-au săvârșit ori s-au produs, acestea fiind guvernate de legea în vigoare la data ivirii noilor situații juridice.

În cauză, se constată că atât ordinul contestat, cât și ordinul inițial au fost emise în temeiul acelorași dispoziții legale în vigoare la momentul emiterii lor, respectiv: O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 80/2010 și Legea nr. 284/2010, în privința cărora nu au intervenit modificări în intervalul de referință.

În raport cu pretinsa încălcare a principiului neretroactivității legii civile și a principiului securității raporturilor juridice, prezintă relevanță următoarele considerente din Decizia Curții Constituționale nr. 669 din 26 iunie 2012 (referitoare la analiza de constituționalitate a art. 6 din Legea nr. 285/2010): „avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate.”

Astfel fiind, contestatoarea nu poate opune un drept pretins câștigat, atâta timp cât dreptul respectiv a fost stabilit pe baza acelorași legi în temeiul cărora a fost emis și ordinul contestat, fiind necesar a fi realizat controlul de legalitate pentru a se verifica dacă aplicarea legii a fost realizată corect prin actul ce formează obiectul cauzei. În acest context, nu se poate reține că principiul securității raporturilor juridice a fost încălcat prin emiterea actului de corectare a erorii săvârșite anterior în privința modului de calcul al drepturilor salariale.

2.2. Cu referire la susținerile contestatoarei privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice;

Din preambulul ordinului contestat rezultă că, la emiterea acestuia au fost avute în vedere: Nota din 04 august 2014 a Departamentului economico-financiar și administrativ, Ordinul președintelui Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 159 din 18 iunie 2013, precum și prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 2 art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010 și art. 9 alin. (4) din cap. VIII din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010, coroborate cu prevederile cap. I din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010 (coeficienți de ierarhizare pentru judecători, procurori, magistrați-asistenți și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor).

Dispoziții legale relevante în cauză:

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

„Art. 7. - (1) Aplicarea prevederilor prezentei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare.

(2) Valoarea salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare utilizată la reîncadrarea pe funcții a personalului în anul 2011 se stabilește prin legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Art. 10. - (…);

(5) Diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcție, indemnizația lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienților de ierarhizare aferenți claselor de salarizare.

Art. 11. - (…);

(2) Clasele de salarizare și coeficienții prevăzuți în anexe pentru funcțiile de execuție corespund nivelului minim al fiecărei funcții, la care se adaugă 5 gradații corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă.

(3) Tranșele de vechime în muncă, în funcție de care se acordă cele 5 gradații potrivit alin. (2), respectiv clasele de salarizare, sunt următoarele:

- gradația 1 - de la 3 la 5 ani - 3 clase succesive de salarizare suplimentare față de nivelul minim al fiecărei funcții;

- gradația 2 - de la 5 la 10 ani - două clase succesive de salarizare suplimentare față de cele deținute pentru gradația 1;

- gradația 3 - de la 10 la 15 ani - două clase succesive de salarizare suplimentare față de cele deținute pentru gradația 2;

- gradația 4 - de la 15 la 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare suplimentară față de cele deținute pentru gradația 3;

- gradația 5 - peste 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare suplimentară față de cele deținute pentru gradația 4.

(4) Gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se plătește cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea în muncă, prevăzută la tranșa respectivă, prin acordarea claselor de salarizare prevăzute la alin. (3).

(5) Pentru acordarea gradației corespunzătoare tranșei de vechime în muncă, angajatorul va lua în considerare integral și perioadele lucrate anterior în alte domenii de activitate decât cele bugetare.”

Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice:

„Art. 2. - În anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.

Art. 4. - (…);

(2) În anul 2011 nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare lege-cadru.

(3) Personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcții, gradații și grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010.

Art. 6. - (1) În anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. (…);

(3) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție", respectiv vechime în învățământ pentru personalul didactic de predare universitar și preuniversitar.”

Susținerile contestatoarei vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la salarizarea personalului din justiție, în vigoare la data promovării într-o altă tranșă de vechime în muncă și în funcție, sunt neîntemeiate.

Din analiza normelor de drept intern incidente, se constată că Legea-Cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a abrogat Legea-Cadru nr. 330/2009, instituind reglementări noi în privința modului de stabilire a drepturilor salariale, în raport cu vechimea în muncă și/sau în funcție, dobândită de o persoană.

Potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea-Cadru nr. 284/2010, la data intrării în vigoare a acestui act normativ, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcțiile corespunzătoare categoriei, gradului și treptei profesionale deținute, stabilindu-se clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia, iar, potrivit art. 7 alin. (1), aplicarea prevederilor legii se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de încadrare.

Conform prevederilor art. 11 alin. (2)-(5) din Legea-Cadru nr. 284/2010, clasele de salarizare și coeficienții prevăzuți în anexe pentru funcțiile de execuție corespund nivelului minim al fiecărei funcții, la care se adaugă 5 gradații corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă, prin aplicarea unui procent ce variază între 2,5% și 7,5%. Din calculul rezultat prin aplicarea acestor dispoziții, se observă că, în cazul modificării gradației ulterior datei de 01 ianuarie 2011, cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul aplicabil sporului aferent acestei vechimi este mai mic.

În ceea ce privește modul de calcul al drepturilor salariale, se constată că, prin legi tranzitorii care au stabilit modul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice pentru fiecare an bugetar în parte, începând cu anul 2011, s-a prevăzut în mod expres că dispozițiile referitoare la noile procente corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă din Legea-Cadru nr. 284/2010 se aplică începând cu data de 01 ianuarie 2011.

Astfel, prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, se stabilește valoarea de referință de 600 lei, se dispune reîncadrarea, începând cu data de 01 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcții, gradații și grade prevăzute de Legea-cadru, dar se prevede că, în anul 2011, nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

În conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010, toate persoanele care își modifică tranșele de vechime începând cu data de 01 ianuarie 2011, intră sub incidența noilor reguli stabilite prin Legea-cadru nr. 284/2010, care prevăd pentru ultimele două tranșe de vechime în muncă un procent de 2,5%, față de 5%, cât era prevăzut anterior.

Prevederile art. 6 din Legea nr. 285/2010 sunt aplicabile: pentru anul 2012, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, completată și modificată prin Legea nr. 283/2011; pentru anul 2013, în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012; pentru anul 2014, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013; pentru anul 2015, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 83/2014.

Referitor la sporul de vechime în funcție, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 stabilește că prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale „Justiție”, nemaifiind astfel aplicat sistemul creșterii procentuale instituit de cadrul legislativ anterior intrării în vigoare a Legii-Cadru nr. 284/2010.

Rezultă că magistrații judecători care au împlinit o anumită vechime până la 31 decembrie 2010, sunt îndreptățiți să păstreze același cuantum al salariului, însă, pentru magistrații (judecătorii) nou încadrați pe funcții, precum și pentru cei promovați în funcții sau grade/trepte după data de 01 ianuarie 2011, legiuitorul nu a prevăzut expres aceste drepturi, fiind vorba despre categorii diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, respectiv Legea nr. 330/2009 și Legea-Cadru nr. 284/2010.

În ceea ce privește plata efectivă a drepturilor salariale, se constată că dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-Cadru nr. 284/2010, devenind astfel aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 285/2010.

Acest text de lege a făcut obiectul chestiunii de drept ce a fost dezlegată prin Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, noțiunea de funcție similară în raport de care se face plata drepturilor salariale vizând aceste drepturi acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție, și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

În contextul prezentat, existența unor diferențe de salarizare între magistrații care au îndeplinit anumite condiții de vechime în muncă și în funcție anterior datei de 31 decembrie 2010 și cei care au îndeplinit aceleași condiții după data de 01 ianuarie 2011, este rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispozițiilor legale în materie de salarizare sub a căror incidență s-au aflat la momentul îndeplinirii respectivelor condiții.

În cauză, așa cum rezultă din Nota Departamentului economico-financiar și administrativ din cadrul Înaltei Curții de Casație și Justiție (filele 37-39), se constată că, prin Ordinul nr. 210 din 29 august 2014, în mod corect în privința contestatoarei a fost recalculată indemnizația de încadrare brută, începând cu data de 15 iunie 2013, dată la care a fost promovată în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, prin acordarea unei majorări a indemnizației cu 2,5%, (și nu de 5% cum a fost acordată inițial), conform art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, ca urmare a îndeplinirii condițiilor de promovare în tranșe de vechime în muncă (gradația 5, corespunzătoare a 20 de ani vechime în muncă) și prin acordarea unei majorări de 2,5%, potrivit art. 10 alin. (5) din Legea-Cadru nr. 284/2010, ca urmare a îndeplinirii condițiilor de promovare în tranșe de vechime în funcție (corespunzătoare a peste 20 de ani vechime în funcție), aspecte confirmate și prin elementele componente ale indemnizației menționate în fișa de salarizare a contestatoarei (filele 46-47).

2.3. Cu referire la susținerile contestatoarei privind existența unei situații de discriminare;

În ceea ce privește starea de discriminare invocată de către contestatoare, nu se poate reține o încălcare a principiului nediscriminării și egalității de tratament, având în vedere că, în plan național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată numai în raport cu anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

De asemenea, în practica sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că diferența de tratament devine discriminare în înțelesul art. 14 din Convenție, numai atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979).

Exercitând controlul de constituționalitate asupra prevederilor O.G. nr. 137/2000, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile ordonanței de guvern sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1325/2008).

Cum în cauză, diferența de salarizare provine din lege, fiind vorba despre situații juridice diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția României.

De altfel, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010, care au determinat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranșă de vechime în muncă, au făcut obiectul analizei Curții Constituționale care, prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012, a respins excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi legale, statuând că „avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce vor putea fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate”.

De asemenea, prin Deciziile nr. 884/2012 și nr. 6/2013, Curtea Constituțională a fost consecventă în soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010, neexistând elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenței acesteia.

Prevederile Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, invocate de către contestatoare, nu sunt incidente în cauză, nefiind în vigoare la data emiterii ordinului contestat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 7 alin. (2) din cap. VIII al Anexei nr. VI la Legea nr. 284/2010, Înalta Curte va respinge așadar, ca nefondată, contestația formulată de A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 16 din 2 iulie 2015 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2016.