ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2473/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții D. și E., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună rezolutiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, autentificat sub nr. x/17.06.2013 de BNP F. pentru neîndeplinirea obligației asumate de pârâți, aceea de a vinde imobilul proprietatea lor, situat în Craiova, str. x, compus din teren în suprafață de 1000 mp sub nr. Cadastral 24306/2 și 1000 mp sub nr. Cadastral 24306/3, repunerea părților în situația anterioară, respectiv obligarea pârâților, în solidar, la restituirea prețului încasat, în sumă de 200.000 euro (două sute mii euro), fie în euro, fie în echivalent în RON la cursul oficial din ziua plății și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv taxa de timbru și onorariu avocat.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1164, 1166-1174, 1179, 1225, 1236,1240,1241, 1266, 1270, 1276, 1279, 1322-1323, 1635-1640 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 48/23.01.2019 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și Sasu. C., în contradictoriu cu pârâții D. și E., având ca obiect rezolutiunea antecontractului de vânzare - autentificat sub nr. x/17.06.2013 de BNP F. și repunerea părților în situația anterioară.

Această hotărâre a fost atacată cu apel de către reclamanți.

Prin decizia civilă nr. 1910/02.07.2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamanți, a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea formulată de A., B. și C.; a dispus rezoluțiunea antecontractului autentificat sub nr. x/17.06.2013 la BNP F. și repunerea părților în situația anterioară încheierii antecontractului; a obligat pârâții D. și E. să restituie reclamanților A., B. și C. prețul achitat de 200.000 euro și să plătească reclamanților A., B. și C. suma de 19388 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Dolj, secția I civilă au declarat recurs pârâții D. și G..

i) În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta G. a formulat, în esență, următoarele susțineri:

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta G. a susținut că, la data semnării antecontractului de vânzare cumpărare (17.06.2013) numele său era Petrescu, însă, prin sentința civilă nr. 14577/25.11.2014, rămasă definitivă la 03.03.2015 prin neapelare, s-a desfăcut căsătoria sa, instanța dispunând revenirea la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv G..

După desfacerea căsătoriei, respectiv la 05.10.2018, a părăsit definitiv România, stabilindu-se în Marea Britanic, astfel că, în raport de această împrejurare, recurenta a susținut că procedura de citare a sa a fost nelegală, atât în ce privește numele, cât și domiciliul unde s-a emis citația, fiind încălcate prevederile art. 157 alin. (1) lit. e), art. 163 alin. (3) lit. c) și art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

2) În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul D. a formulat, în esență, următoarele susțineri:

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 7, art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (2), (4) și (6) C. proc. civ., în ce privește principiul disponibilității, întrucât a modificat nelegal temeiul de drept al cererii introductive din textele legale expres indicate de reclamanți (între care se distinge art. 1.276 C. civ.) în art. 1.550 C. civ. (rezoluțiunea judiciară) text legal neinvocat de reclamanți.

Recurentul a susținut că acțiunea reclamanților a învestit instanța de judecata cu soluționarea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 1276 C. civ. (denunțarea unilaterală a convenției) care viza tocmai pactul comisoriu înscris în antecontractul dintre părți și constatarea rezoluțiunii ca efect al activării acestuia de către reclamanți. Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă clar că reclamanții au invocat dispozițiile acestui pact comisoriu care le permitea să aleagă între rezoluțiune și respectiv, pronunțarea unei hotărâri în realizarea dreptului, solicitând ca instanța să le recunoască eficacitatea.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1.166, 1.170, 1.266, 1.270, 1.522, 1.523 alin. (1), (1).550 și 1.553 C. civ., în sensul că a interpretat contractul contrar voinței părților.

Prin întâmpinările formulate, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Recurenta G. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care solicitat respingerea apărărilor intimaților și admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 9 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, la 19 noiembrie 2020.

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce se vor arăta:

1) Recursul pârâtei G..

- Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă pretinde că desfășurarea judecății s-ar fi făcut, în ce o privește, cu lipsă de procedură, întrucât din anul 2015 poartă un alt nume, urmare a divorțului intervenit și de asemenea, că are un alt domiciliul începând cu 5.10.2018, dată la care a părăsit România, mutându-se în Marea Britanie.

În același sens, s-a arătat că, în actul de comunicare a deciziei recurate și în dispozitivul deciziei, numele pârâtei nu este menționat corect.

În legătură cu modalitatea de invocare a acestor pretinse vicii de procedură, Înalta Curte constată că recurenta se prevalează - într-o manieră contrară dispozițiilor art. 12 C. proc. civ., referitoare la buna-credință în exercitarea drepturilor procesuale - de intervenirea unor modificări în privința elementelor de identificare a acesteia (numele și respectiv, domiciliul) pe care nu le-a adus la cunoștința părților adverse cu care se afla într-o relație contractuală și nici la cunoștința instanței de judecată.

Astfel, în condițiile în care recurenta, alături de soțul acesteia, au încheiat, la data de 17.06.2013, cu intimații-reclamanți, un antecontract de vânzare-cumpărare, în care s-a prevăzut ca termen de perfectare data de 16.06.2015, aceasta era datoare, într-o atitudine de bună-credință ce trebuie să caracterizeze desfășurarea și executarea raporturilor contractuale (conform art. 1.170 C. civ.) să aducă la cunoștința părților adverse (creditori ai obligației asumate de către pârâtă) modificările intervenite în statutul civil al acesteia, care au avut consecințe pe plan personal nepatrimonial, în sensul revenirii la numele avut anterior căsătoriei.

Neprocedând în acest fel, recurenta nu poate reproșa reclamanților că la momentul învestirii instanței (14.06.2018), aceștia au indicat datele de identificare a pârâtei așa cum rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare, neexistând niciun indiciu sau element probat ca atare în proces că ar fi adus la cunoștința acestora faptul că datele respective nu ar mai corespunde realității.

De aceea, recurenta-pârâtă, care se afla în raporturi juridice în derulare (nefinalizate) cu reclamanții, nu se poate prevala de o atitudine lipsită de bună-credință, pentru a obține efecte juridice pe plan procesual - într-o încercare dilatorie, de temporizare a judecății - în condițiile în care nu și-a îndeplinit o obligație minimă de informare a cocontractanților asupra modificărilor intervenite în statutul său civil, în măsura în care acestea se puteau repercuta asupra executării obligațiilor (de către un debitor care trebuie corect identificat) sau asupra desfășurării procedurii judiciare.

Cum nimeni nu se poate prevala de propria turpitudine pentru a legitima o atitudine caracterizată prin rea-credință, demersul în acest sens al recurentei încalcă dispozițiile art. 12 C. proc. civ. și nu-i poate justifica o critică de nelegalitate, având în vedere pe de o parte, că numele acesteia a fost indicat de către reclamanți astfel cum rezultă din contract și pe de altă parte, că dovezile de îndeplinire a procedurii de citare n-au fost restituite la dosar cu mențiunea că persoana cu acel nume (Petrescu în loc de G.) nu ar locui la adresă.

Deși hotărârea judecătorească cu privire la starea civilă a unei persoane (în speță, cea de divorț) are efecte de opozabilitate erga omnes, pentru a li se opune în felul acesta reclamanților, ea trebuie să le fi fost adusă la cunoștință în mod efectiv.

Recurenta nu a pretins și nu a demonstrat existența unei cunoașteri în fapt, de către intimați, a modificărilor intervenite în starea sa civilă pentru a putea invoca opozabilitatea în acești termeni a hotărârii de divorț și pe cale de consecință, indicarea eronată, cu bună-știință, a numelui său în cursul procedurii judiciare.

În același timp, nu a fost invocată nicio împrejurare care să fie supusă analizei instanței, aptă să ducă la concluzia că reclamanții aveau motive să verifice, eventual, mențiunile existente pe marginea actului de căsătorie, în registrul de stare civilă, în legătură cu intervenirea divorțului (și revenirea pârâtei la numele anterior).

De asemenea, în privește domiciliul, recurenta a arătat că la data de 5.10.2018 a părăsit definitiv România, așa încât nu ar fi fost citată la adresa corectă.

Or, nici sub acest aspect recurenta nu a procedat la vreo notificare a părții adverse, iar procedura de citare în cursul procesului (cu excepția primului termen de judecată, din 2.11.2018) a fost constatată îndeplinită la domiciliul indicat de către reclamanți.

Mai mult, recurenta însăși a depus în recurs copie de pe actul de identitate (cu valabilitate de la 9.04.2015) din care rezultă că și în prezent figurează la același domiciliu (în Craiova, str. x) cu cel indicat de reclamanți în cererea de chemare în judecată și menționat ca atare în actele de procedură întocmite în cauză.

Potrivit art. 91 alin. (1) C. civ., dovada domiciliului se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, iar când acestea nu corespund realității "stabilirea sau schimbarea domiciliului nu va putea fi opusă altor persoane" (alin. (2).

Ca atare, recurenta-pârâtă nu poate opune intimaților-reclamanți împrejurarea că în fapt - după învestirea tribunalului și anterior primului termen de judecată - aceasta a început să locuiască la altă adresă, pentru a susține indicarea greșită a domiciliului, cu consecințe asupra legalei îndepliniri a procedurii de citare.

În contextul aceleiași manifestări procesuale, caracterizate de lipsa unei bune -credințe în exercițiul drepturilor, este și susținerea recurentei referitoare la nelegala întocmire a actului procedural al comunicării deciziei recurate (sub motivul indicării incorecte a numelui), ceea ce nu a împiedicat-o însă să exercite calea de atac înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Faptul că o astfel de întocmire a actului procedural a făcut posibilă comunicarea efectivă a acestuia și luarea la cunoștință de conținutul lui, rezultă și din aceea că verificarea declarării în termen a recursului s-a făcut prin raportare la această comunicare (fără a fi nevoie de vreo cerere de repunere în termen sau de luare în calcul a unui alt moment la care s-ar fi luat cunoștință efectiv de decizie).

Aceasta înseamnă că pârâta, care nu s-a prezentat la judecata în primă instanță sau în apel, a putut ieși din starea de pasivitate și să exercite în termen recursul deși actul comunicării deciziei din apel s-a realizat în aceleași condiții cu celelalte acte procedurale îndeplinite în cursul procesului (referitoare la numele și domiciliul părții).

În consecință, toate aspectele subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au fost găsite nefondate, neregularitățile invocate fiind rezultatul conduitei părții și, în același timp, nefiind apte să o împiedice de luarea la cunoștință a existenței și desfășurării unei proceduri judiciare.

- În ce privește dezlegarea dată fondului litigiului, soluția de pronunțare a rezoluțiunii judiciare este corectă, raportat la situația de fapt reținută de instanța fondului și la textele de lege incidente, așa încât și sub acest aspect criticile formulate au caracter neîntemeiat.

Astfel, potrivit raporturilor juridice stabilite între părți în baza antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la 17.06.2013, reclamanții, în calitate de promitenți-cumpărători și-au îndeplinit, la data încheierii convenției, obligația ce le incumba, de plată a prețului (200.000 euro), stabilindu-se totodată, ca dată de perfectare a actului, 16.06.2015, fără ca pârâții să-și îndeplinească, la rândul lor, principala obligație asumată, de transmitere a dreptului de proprietate, prin prezentarea la notar în vederea autentificării actului.

Fiind o obligație asumată cu termen de executare, ajungerea acestuia la împlinire valorează punere de drept în întârziere, conform art. 1.523 C. civ.

Chiar acceptând ipoteza lipsei caracterului esențial al termenului înăuntrul căruia să fi fost executată obligația (sens dat prin dispozițiile menționate anterior, care fac referire la obligația ce nu poate fi executată în mod util decât într-un anumit termen), punerea în întârziere a părților a operat oricum prin cererea de chemare în judecată (introdusă la 14.06.2018), conform art. 1.522 alin. (1) C. civ.

În acest context, susținerea recurentei-pârâte conform căreia "interesul principal de a încheia contractul în formă autentică era al promitenților cumpărători, sens în care aceștia ar fi trebuit să ia legătura cu pârâții și să solicite încheierea actului de vânzare", ignoră natura antecontractului, care este un act bilateral sinalagmatic, în care părțile au deopotrivă, calitatea de creditori și debitori.

Or, în condițiile în care promitenții-vânzători își îndepliniseră obligația asumată, aceea de plată a prețului convenit, pârâta nu poate susține, din poziția promitent-vânzător, a cărui principală obligație este aceea de a transfera dreptul de proprietate, că cealaltă parte ar fi în culpă de neperfectarea actului.

Această atitudine este una contrară principiului bunei-credințe cu care trebuie să acționeze părțile atât la încheierea contractului cât și pe tot timpul executării acestuia (art. 1.170 C. civ.), neputând produce efecte juridice în sensul pretins de parte - respectiv, al plasării propriei culpe în neexecutarea obligației în sarcina celelalte părți care, în realitate, și-a îndeplinit obligația principală asumată prin încheierea antecontractului.

În aceeași modalitate, care denotă lipsa bunei-credințe contractuale precum și ignorarea calității sale de debitor al obligației de transfer al dreptului de proprietate, este susținerea recurentei conform căreia nu avea obligația să inițieze demersurile privind încheierea actului de vânzare întrucât această inițiativă ar fi trebuit să aparțină promitenților cumpărători "cei care aveau interesul de a dobândi bunul imobil al cărui preț fusese achitat".

Formulând o astfel de critică, recurenta se prevalează de propria culpă în neexecutarea obligației la termenul convenit, nesocotind faptul că cealaltă parte contractuală își executase obligația asumată, neputând așadar pune în sarcina acesteia o eventuală răzgândire sau refuz de încheiere a contractului în formă autentică.

Ca atare, soluția instanței de apel care a dispus rezoluțiunea antecontractului este una corectă și legală întrucât vine să sancționeze conduita culpabilă a promitenților-vânzători, de neexecutare a obligațiilor asumate într-un interval de timp considerabil (mai mult de 5 ani) de la împlinirea termenului în care trebuia să procedeze în acest sens și în contextul în care promitenții-vânzători își îndepliniseră obligația principală.

2) Recursul pârâtului D. are, de asemenea, caracter nefondat.

- Invocând încălcarea unor norme de procedură în desfășurarea judecății (art. 7, 9 alin. (2), art. 22 alin. (2), (4) și 6 C. proc. civ.) și astfel incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că instanța de apel ar fi nesocotit principiul disponibilității întrucât a modificat temeiul de drept al cererii deduse judecății, din textele indicate expres de către reclamanții - între care a distins art. 1.276 C. civ. - în art. 1.550 C. civ., în baza căruia a și dispus rezoluțiunea, deși textul respectiv nu fusese invocat.

Contrar susținerii recurentului, instanța de apel nu a procedat la o modificare a cauzei juridice a acțiunii, respectiv a temeiurilor de drept pe care s-au sprijinit pretențiile deduse judecății, ci a realizat o calificare juridică a acestora, ținând seama de obiectul concret (care viza lipsirea de eficacitate a actului, cu repunerea părților în situația anterioară) și de motivele de fapt ale acțiunii referitoare la neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de către pârâți în legătură cu perfectarea actului de vânzare.

Împrejurarea că reclamanții nu au indicat în acțiune dispozițiile art. 1.550 C. civ. referitoare la sancțiunea rezoluțiunii, ci prevederi legale de ordin general din materia obligațiilor și a contractelor, nu putea constitui un impediment pentru instanță în identificarea și calificarea corectă, din punct de vedere juridic, a pretențiilor formulate.

Aceasta întrucât rolul judecătorului în desfășurarea procesului este și acela de "a da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire" (art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), fără ca aceasta să însemne o nesocotire a principiului disponibilității, câtă vreme obiectul și limitele procesului au rămas cele stabilite prin cererea reclamanților (așa cum prevede art. 9 alin. (2) C. proc. civ..civ.), vizând lipsirea de efecte a antecontractului și repunerea părților în situația anterioară, ca sancțiune a neexecutării.

Identificând ca temei juridic al cererii dispozițiile art. 1550 C. civ., instanța de apel n-a făcut decât să indice sediul materiei rezoluțiunii, fără să depășească limitele învestirii, față de pretenția concretă formulată și de motivele de fapt ale cererii.

Procedând astfel, instanța de apel a asigurat tocmai aplicarea principiului legalității întrucât judecătorul are obligația, nu doar dreptul, cum susține recurentul, de a realiza calificarea juridică a faptelor (da mihi factum, dabo tibi ius).

- Critica referitoare la aplicarea eronată a normelor de drept material (și astfel, incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) vizează aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1.553 C. civ. referitoare la pactul comisoriu, precum și a celor prevăzute de art. 1.523 alin. (1) C. civ. privind punerea de drept în întârziere și are, de asemenea, caracter nefondat.

Astfel, în privința pactului comisoriu, instanța de apel a apreciat, într-o motivare subsidiară celei referitoare la îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii judiciare, că se regăsesc și cerințele funcționării pactului comisoriu.

Deși analiza este una supraabundentă câtă vreme pentru lipsirea de eficacitate a actului este suficientă aplicarea unei singure sancțiuni (cea a rezoluțiunii judiciare, în speță), considerentele nu sunt eronate pe fond.

Aceasta, în contextul în care clauza din antecontract prevedea posibilitatea pentru promitenții-cumpărători de a solicita, fie pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, fie să declare rezoluțiunea unilaterală a antecontractului "în cazul în care promitenții vânzători se răzgândesc sau refuză încheierea în formă autentică a contractului de vânzare în termenul stabilit sau își încalcă orice altă obligație stabilită prin contract".

Susținerea că nu s-ar fi demonstrat în proces condițiile activării pactului comisoriu - răzgândirea sau refuzul încheierii actului autentic de către promitenții-vânzători - vine în contradicție cu atitudinea acestora și cu situația de fapt reținută de instanța fondului, a neîndeplinirii obligației asumate la 5 ani de la data scadenței, inclusiv pe parcursul derulării procesului început în 2018, fără să fie invocate și demonstrate împrejurări care să fi împiedicat pe debitorii - promitenți vânzători în executarea obligației.

Astfel fiind, întrucât de încheierea contractului în formă autentică depindea transmiterea dreptului de proprietate și predarea posesiei imobilului, ca obligație corelativă celei de achitare a prețului pe care promitenții-cumpărători și-au îndeplinit-o la data autentificării antecontractului, recurentul-pârât nu poate susține cu temei că atitudinea sa de refuz sau răzgândire asupra înstrăinării bunului nu rezultă din curgerea unui interval de timp considerabil fără a face vreun demers în aducerea la îndeplinire a obligațiilor.

Dimpotrivă, ignorând principiul executării de bunăvoie și cu bună-credință a obligațiilor, recurentul pune în sarcina celeilalte părți demonstrarea demersurilor pe care ar fi trebuit să le facă anterior pentru o executare adecvată a obligațiilor.

- Și în privința dispozițiilor art. 1.523 alin. (1) C. civ. a căror încălcare se invocă, sub motiv că în antecontract nu s-a stipulat expres că debitorul s-ar afla de drept în întârziere prin simpla îndeplinire a termenului de executare, critica este lipsită de fundament.

Astfel, separat de aprecierea conform căreia prin simpla îndeplinire a termenului stipulat în cazul neîndeplinirii obligației afectate de această modalitate, ar exista o punere în întârziere, potrivit art. 1.523 alin. (1) C. civ., instanța de apel identifică această situație în care se află debitorul și cu referire la dispozițiile art. 1.522 alin. (1) C. civ., conform cărora punerea în întârziere se poate face și prin cererea de chemare în judecată.

De aceea, chiar admițând că nu era esențialmente necesar ca executarea obligației să aibă loc până la termenul convenit de părți pentru ca prin simpla împlinire a acestuia să aibă loc și punerea în întârziere, aceasta a operat oricum, ca efect al cererii de chemare în judecată, potrivit art. 1.522 C. civ.

- Susținerea că instanța de apel se contrazice întrucât pe de o parte, invocă și analizează rezoluțiunea judiciară și pe de altă parte, pactul comisoriu, inserând considerente străine de natura pricinii nu este aptă să facă incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat, instanța de apel a analizat, în principal, și a pronunțat rezoluțiunea judiciară, considerentele pe acest aspect fiind cele necesare și de natură să justifice soluția din dispozitiv.

Referirea la pactul comisoriu s-a realizat în mod subsidiar, într-o analiză care, deși nu este eronată, se regăsește în considerente nenecesare, supraabundente, neconstituind temei al soluției adoptate.

Pentru toate argumentele arătate, criticile formulate cu trimitere la motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. au fost găsite nefondate, recursul pârâtului urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul D. și de pârâta G. împotriva deciziei nr. 1910 din 2 iulie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Obligă pe recurenții-pârâți la plata sumei de 7.000, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți C. și B. și la plata sumei de 4.760 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.