ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2414/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă, la data de 24 martie 2017, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la restituirea sumei de 60.000 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând prețul de circulație al imobilului apartament situat în Mangalia, str. x, potrivit dispozițiilor art. 1345 C. civ.

Tribunalul Bacău, secția I civilă, prin sentința nr. 880 din 22 octombrie 2018 a respins, ca inadmisibilă, acțiunea.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia nr. 847 din 9 decembrie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței tribunalului. A fost obligat apelantul - reclamant să plătească intimatei - pârâte cheltuieli de judecată în cuantum de 1500 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul a redat pe larg situația de fapt a cauzei, învederând că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1345 și urm. C. civ.. A susținut astfel că s-a produs îmbogățirea pârâtei prin plata, de către reclamant, a datoriei pe care aceasta o avea de achitat către creditorii popritori, dar și a creanței pe care statul o avea de plătit către A., precum și că în cauză a existat o însărăcire a reclamantului, în favoarea pârâtei, prin efectuarea unei duble plăți.

Totodată, a precizat că între îmbogățirea pârâtei și însărăcirea reclamantului există corelație directă și că îmbogățirea pârâtei și însărăcirea reclamantului sunt lipsite de temei juridic. O opinat că și în situația în care îmbogățitul nu a avut intenția săvârșirii unei fapte ilicite, achitarea de către reclamant atât a datoriei ce îi incumba acesteia de plată, cât și a creanței datorate de stat către pârâtă conduce, în mod evident, la o îmbogățire nejustificată a pârâtei.

Recurentul a susținut că în mod greșit instanța de apel s-a rezumat să rețină, în considerentele hotărârii, faptul că împotriva primei adrese de poprire emisă de BEJ B. în dosarul de executare nr. 246/2010 nu a fost formulată contestație la executare. Potrivit recurentului, adresa de poprire emisă la solicitarea creditorilor popritori a fost primul act de executare, iar contestarea sau necontestarea acesteia nu susține argumentația conform căreia, la acest moment, nu se mai poate reține că a fost efectuată o dublă plată ca urmare a executărilor silite derulate în paralel împotriva statului, iar suma de bani încasată nu mai poate fi restituită.

A mai susținut că instanța s-a raportat la argumente contradictorii, întrucât nu se poate reține, pe de o parte, că s-a avut la îndemână, în calitate de debitor și terț poprit, calea contestației la executare, de care reclamantul a uzitat, iar pe de altă parte, să se rețină faptul că nu prezintă nicio relevanță dacă anterior dublei executări au fost formulate contestații la executare.

În opinia recurentului, decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța nu a analizat cauza sub aspectul existenței a două executări silite paralele, contestate, ci a ajuns la concluzia că terțului poprit îi sunt aplicabile exclusiv normele de executare silită.

Deși instanța de apel a precizat de mai multe ori că o contestație la executare este singurul mijloc de apărare, nu a observat că la data executărilor silite, a hotărârilor de respingere a contestațiilor și de admitere a acțiunii de validare poprire nu exista niciun prejudiciu, dreptul la acțiune nefiind încă născut prin virarea sumei și către creditorii popritori (urmare a rămânerii definitive a hotărârii de validare).

A învederat că prin decizia recurată nu a fost reținut argumentul conform căruia, urmare a plății efectuate în trei tranșe, ultima la 1 februarie 2016, s-a născut un nou raport juridic între Statul Român și A., aceasta primind de două ori suma de 60.000 euro.

Ignorând efectul devolutiv al apelului, instanța de judecată, fară să intre în cercetarea fondului, respectiv să verifice îndeplinirea condițiilor juridice și materiale ale acțiunii de îmbogățire fără justă cauză, a apreciat în mod greșit că o contestație la executarea silită este calea principală de realizare a dreptului și astfel este inadmisibilă prezenta acțiune, ce are caracter subsidiar.

Potrivit recurentului, nemotivarea constituie un temei de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină decizia judecătorului, ci și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de obiectul sau natura cauzei, aceste aspecte fiind considerate în doctrină drept o veritabilă nemotivare.

Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă A. a solicitat respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată. A arătat că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției, acestea nefiind contradictorii, iar în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat apărările formulate în cadrul memoriului de recurs și a solicitat admiterea acestuia.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 octombrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul, acordând termen cu citare părți, la data de 18 noiembrie 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat de partea reclamanta Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, Înalta Curte constată că este fondat, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În drept, îmbogățirea fără justă cauză este un fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absența unui temei juridic.

Dispozițiile art. 1345 C. civ. prevăd următoarele: Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri.

Potrivit dispozițiilor art. 1346 lit. b), îmbogățirea este justificată atunci când rezultă din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit.

Dispozițiile art. 1348 C. civ., pe care a fost fundamentată excepția inadmisibilității acțiunii deduse judecății, stabilește caracterul subsidiar al acțiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză (actio de im rem verso).

Potrivit dispoziției legale menționate: Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat".

Statuarea asupra caracterului subsidiar al acțiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză s-a impus în scopul de a împiedica persoana al cărei patrimoniu a fost diminuat (însărăcitul) să folosească această acțiune pentru a obține ceea ce i se cuvine de la îmbogățit în detrimentul altor mijloace procedurale care pot pune în discuție existența unui temei juridic atât pentru îmbogățire, cât și pentru însărăcire.

Caracterul subsidiar al acțiunii în restituirea îmbogățirii fără justă cauză nu poate reținut sub motivul neexercitării, din culpă, de către păgubit a unui drept la acțiune pentru a împiedica producerea îmbogățirii patrimoniului altei persoane întrucât, pe de o parte, fiind vorba de un fapt licit, culpa părților în producerea sa nu este relevantă iar, pe de altă parte, analiza caracterului subsidiar al acțiunii se raportează la momentul la care se naște dreptul la restituire (și nu anterior) care este momentul în care păgubitul a știut sau trebuia să știe că patrimoniul altei persoane s-a mărit în detrimentul patrimoniului său, în absența unui temei juridic.

Pentru exercitarea acțiunii în restituirea îmbogățirii fără just temei, dispozițiile legale menționate impun păgubitului dovedirea doar a îmbogățirii patrimoniului unei alte persoane și a micșorării patrimoniului propriu fără temei juridic, precum și a legăturii între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt.

Când partea reclamantă pretinde că îmbogățirea fără justă cauză este consecința modalității de executare silită a unor obligații valabile, pentru a reține inadmisibilitatea acțiunii în restituire întemeiate pe dispozițiile art. 1345 C. civ. nu este suficientă simpla trimitere la mijloacele procedurale specifice etapei executării silite, contestația la executare și acțiunea în întoarcerea executării, sub motiv că dacă ar fi fost folosite de partea reclamantă s-ar fi putut evita producerea faptului licit al îmbogățirii fără justă cauză.

Reținând caracterul subsidiar al acțiunii în restituire în temeiul dispozițiilor art. 1348 C. civ., instanțele aveau a argumenta de ce acțiunile la care fac trimitere în fundamentarea excepției reținute reprezentau mijloace procedurale care permiteau părții reclamante o examinare eficientă a pretenției de a îi fi restituit ceea ce i se datorează de partea pârâtă, prin raportare la momentul în care s-a produs îmbogățirea fără just temei.

În speță, potrivit constatărilor de fapt ale instanțelor de fond, patrimoniul părții reclamante s-a diminuat și, corelativ, patrimoniului părții pârâte s-a îmbogățit, în mod necontestat, în urma derulării procedurii de executare silită a obligației valabile stabilite în sarcina părții reclamante prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 7530/2.05.2012 a Judecătoriei Constanța.

Potrivit titlului executoriu menționat, partea reclamantă datora părții pârâte suma de 60.000 euro și 6364 RON, cheltuieli de judecată.

La rândul ei, partea pârâtă datora creditorilor ei C. și D. suma de 60.000 euro (echivalentul a 215.400 RON calculat la cursul din noiembrie 2007) și suma de 6364 RON, cheltuieli de judecată, în baza unui titlu executoriu, sentința civilă nr. 2372/C/17.11.2008 a Judecătoriei Mangalia.

În aceste condiții, părții reclamante, în calitate de terț poprit, i s-a solicitat la data de 3.12.2012 înființarea popririi pe sumele datorate părții pârâte, în dosarul execuțional nr. x/2010 al BEJ B., la cererea creditorilor părții pârâte, C. și D., în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2372/C/17.11.2008 a Judecătoriei Mangalia.

Partea reclamantă a fost, de asemenea, somată de partea pârâtă, la data de 20.06.2013, în calitate de debitoare, în dosarul execuțional nr. x/2013 al BEJ E. și F., să plătească sumele de bani datorate în baza sentinței civile nr. 7530/2.05.2012 a Judecătoriei Constanța. Partea reclamantă a formulat contestație împotriva somației din data de 07.08.2013 și a încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare din aceeași dată, contestație care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin sentința civila nr. 436/17.01.2014 a Judecătoriei Constanța, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 909/25.11.2014 a Tribunalului Constanța.

În atare condiții, partea reclamantă, în calitate de debitoare, a plătit părții pârâte sumele datorate prin ordinul de plata nr. x/27.05.2014 (în dosarul execuțional nr. x/2013).

În procedura de poprire, solicitarea de validare a popririi respinsă inițial prin sentința civilă nr. 2486/10.10.2013 a Judecătoriei Moinești, a fost admisă, ulterior, prin decizia nr. 286/3.12.2014 a Tribunalului Bacău, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 280/29.04.2015 a Curții de Apel Bacău.

În această procedură, partea reclamantă (terț poprit) a formulat apărări în condițiile impuse de dispozițiile art. 787 alin. (5) C. proc. civ., învederând instanței de judecată că a plătit sumele datorate debitoarei sale (parte pârâtă în prezenta cauză), apărare care nu a fost primită în considerarea faptului că poprirea fusese înființată anterior declanșării procedurii execuționale de către partea pârâtă, în calitate de creditoare, în dosarul execuțional nr. x/2013.

În atare condiții, partea reclamantă, în calitate de terț poprit, a achitat și creditorilor părții pârâte sumele de bani pe care pârâta le datora acestora, conform ordinului de plată nr. x din 12.11.2015 și extraselor de cont din 22.01.2016 și 1.02.2016 (în dosarul execuțional nr. x/2010).

Rezultă că partea reclamantă a avut cunoștință de îmbogățirea patrimoniului părții pârâte și de diminuarea patrimoniului său cu sumele de bani plătite în plus, fără temei juridic, la momentul validării popririi înființate la cererea creditorilor părții pârâte prin decizia nr. 286/3.12.2014 a Tribunalului Bacău.

La această dată, partea reclamantă efectuase deja plata în baza titlului executoriu în care era debitoare din data de 27.05.2014 iar părții pârâte îi fusese eliberată suma de 54194,66 euro în data de 19.06.2014 (rămânând de recuperat, potrivit încheierii din aceeași dată, o diferență de 5805,34 euro, pentru care partea pârâtă a declanșat o nouă procedură de executare, la data de 15.07.2015, în temeiul aceluiași titlu executoriu, în dosarul execuțional nr. x/2015 al BEJ Acta Non Verba).

În atare condiții de fapt, contestația la executare nu se constituia pentru partea reclamantă într-un remediu procedural eficient pentru valorificarea dreptului la recuperarea sumelor de bani cu care patrimoniul părții pârâte s-a majorat fără temei legal, în detrimentul patrimoniului său, anume a sumelor pentru care a fost executată silit, prin poprire, la cererea creditorilor părții pârâte, C. și D., în baza obligației valabile stabilite în sarcina părții pârâte prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2372/C/17.11.2008 a Judecătoriei Mangalia

Concluzia se impune în considerarea dispozițiilor art. 712 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, pe calea contestației la executare, partea interesată poate cere desființarea încheierilor date de executorul judecătoresc și a actelor de executare doar dacă acestea au fost întocmite cu încălcarea dispozițiilor legale, ceea ce nu s-a demonstrat în legătură cu actele întocmite în dosarele execuționale nr. x/2013, y/2010 și nr. 55/ANV/2015.

Ca atare, prin intermediul acestui mijloc procedural, debitorul nu poate cere obligarea creditorului său la restituirea unor sume de bani pe care acesta, debitorul, ulterior plății făcute creditorului în baza unui titlu valabil, le-a plătit unor terțe persoane, întru-un alt dosar execuțional, în baza unui alt titlu executoriu, în calitate de terț poprit, întrucât o astfel de solicitare excedează obiectului contestației la executare, astfel cum acesta este reglementat prin dispozițiile legale menționate.

De altminteri, în dosarul execuțional nr. x/2010 partea reclamantă a avut calitatea de terț poprit, calitate în care nu putea formula contestație la poprire, întrucât acest lucru îi era interzis prin dispozițiile art. 787 alin. (5) C. proc. civ.

Cu atât mai puțin acțiune în întoarcerea executării silite putea fi reținută a reprezenta un mijloc procedural prin care partea reclamantă și-ar fi putut valorifica dreptul la restituirea sumelor de bani cu care patrimoniul său a fost micșorat fără temei legal, cât timp nici titlurile executorii și nici actele de executare întocmite în baza acestor titluri în dosarele execuționale menționate nu au fost desființate, cerință impusă pentru exercitarea unei astfel de acțiuni prin dispozițiile aer. 723 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în mod greșit în cauză a fost reținută excepția inadmisibilității acțiunii în restituirea îmbogățirii fără just temei, în considerarea nerespectării regulii relative la caracterul subsidiar al aceste acțiuni, prevăzute de dispozițiile art. 1348 C. civ.

Cât privește criticile subsumate de partea reclamantă motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

Considerentele hotărârii recurate evidențiază motivul pentru care instanța de apel a reținut inadmisibilitatea acțiunii deduse judecății, anume împrejurarea că, în raport de temeiurile de fapt și de drept invocate, pretenția de restituire dedusă judecății putea fi valorificată pe calea contestației la executare, întemeiate pe dispozițiile art. 712 C. proc. civ. și, respectiv, a acțiunii în întoarcerea executării, prevăzute de dispozițiile art. 723 alin. (1) C. proc. civ., considerente eronate, astfel cum s-a statuat în cuprinsul prezentei decizii, și care, fiind rezultatul aplicării greșite a normelor de drept analizate, atrag incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte, în baza dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și ale art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de partea reclamantă, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleași instanțe pentru judecarea pe fond a pretenției deduse judecății.

În rejudecare, instanța de trimitere va proceda la individualizarea sumelor de bani plătite de partea reclamantă în cadrul procedurilor ce au făcut obiectul dosarelor execuționale nr. 386/2013 al BEJ E. și F., nr. 246/2010 al BEJ B. și nr. 55/ANV/2015 al BEJ Acta Non Verba, va statua asupra titlului cu care aceste sume au fost plătite și va dispune, motivat în fapt și în drept, asupra pretenției de restituire deduse judecății de partea reclamantă cu luarea în considerare a condițiilor și limitelor restituirii statuate prin dispozițiile art. 1347 C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva deciziei nr. 847 din 9 decembrie 2019 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2020.