ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1968/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A. pentru obligarea la plata sumei de 1.048.502,68 RON, reprezentând creanță scadentă și neachitată.

Prin sentința civilă nr. 146 din 15 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Prin decizia nr. 110 din 30 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva sentinței civile nr. 146 din 15 martie 2018, pronunțate de Tribunalul Bacău. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 1.048.502,68 RON.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

Potrivit recurentei, decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii atacate că reclamanta S.C. A. S.R.L. este titulara unei creanțe certe, lichide și exigibile, emanând din actele întocmite între părți.

Recurenta arată că, din facturile emise de către reclamantă fără acceptarea prețului prestației de către societatea C. prin act adițional lunar - așa cum s-a stipulat în contract, rezultă că această creanță nu este certă și lichidă. Reclamanta nu a făcut dovada încheierii lunare de acte adiționale pentru stabilirea și acceptarea prețului lunar al prestațiilor sale, nu a depus la dosar la judecarea cauzei în primă instanță - niciun act adițional în acest sens. Facturile pentru perioada decembrie 2014- septembrie 2015 nu au fost recunoscute de către recurentă, întrucât nu a fost negociat și acceptat prețul lunar al prestațiilor reclamantei, nefiind recunoscute nici devizele depuse de către reclamantă.

Potrivit recurentei, chiar dacă a încercat să rezolve în mod amiabil litigiul, printr-o propunere de eșalonare la plată, această simplă adresă nu poate fi considerată achiesare la valoarea debitului solicitat în prezenta cauză. De asemenea, actele adiționale din: 05.01.2015, 09.03.2015 și 15.04.2015 nu au fost înregistrate la societatea recurentă și nu se găsesc anexate la contractul de pază și conservare nr. 1587/2014 din societate.

Recurenta arată, de asemenea, că reclamanta a depus la dosar acte adiționale, împreună cu răspunsul la întâmpinare formulat în apel, deci tardiv, criticând hotărârea pronunțată de instanța de apel și în raport de prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.. Față de acest aspect, recurenta consideră că actele adiționale depuse de către apelantă numai odată cu depunerea răspunsului la întâmpinare formulat în apel, nu mai pot constitui dovezi în cauză și nu trebuia luate în considerare de către instanță.

Recurenta critică hotărârea recurată și pentru faptul că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 3.1 din contractul de pază și conservare nr. 1587 G/2014, care reprezintă legea părților.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că argumentele expuse de către recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Argumentele recurentei-pârâte, inclusiv cele care privesc prevederile art. 3.1 din contractul de pază și conservare nr. 1587 G/2014, vizează aspecte de netemeinicie, aceasta expunând situația de fapt și făcând trimitere mijloacele de probă administrate.

Se tinde, așadar, inclusiv prin criticile care se referă la faptul că instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile contractuale, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De altfel, Înalta Curte constată că, aspectele ce vizează faptul că reclamanta a depus la dosar acte adiționale odată cu răspunsul la întâmpinare formulat în apel, așadar tardiv, recurenta-pârâtă criticând hotărârea pronunțată de instanța de apel în raport de prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., nu pot fi analizate, fiind invocate omisso medio.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Cum pârâta nu a invocat în fața instanței de apel neregularitatea invocată, cu privire la administrarea probei cu înscrisuri în apel, nu poate invoca această neregularitate direct în recurs.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 110 din 30 ianuarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 110 din 30 ianuarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.