ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1633/2018

Prin Sentința nr. 1366/13.12.2016, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, și, în consecință, a obligat pe pârâtă, după cum urmează: către reclamanta A., la plata sumei de 90.000 euro cu titlu de daune morale, a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune materiale și la plata unei prestații periodice de 300 RON/lună începând cu data de 19.09.2012 (data accidentului) și până la încetarea stării de nevoie; către reclamanta B., la plata sumei de 90.000 euro cu titlu de daune morale și la plata unei presetații periodice de 600 RON/lună începând cu data de 19.09.2012 (data accidentului) și până la data finalizării studiilor universitare - iunie 2016, sumele prevăzute în valută urmând a fi plătite în echivalentul în RON la data plații efective plus dobânda legală.

Prin Decizia nr. 533/27.06.2017, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantele A. și B., respectiv de pârâta C.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta C., prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Astfel cum rezultă din probele dosarului (inclusiv cele din Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2012 deschis ca urmare a accidentului rutier), impactul dintre vehiculele conduse de D. și E. s-a produs pe fondul pătrunderii parțiale pe contrasens a vehiculului marca (...) condus de șoferul E.

Or, chiar dacă s-ar admite că numitul E. a frânat și a virat către stânga (intrând pe contrasens) cu intenția de a evita coliziunea cu autovehiculul condus de D. care rula sinuos anterior producerii impactului (deși acest ultim aspect nu rezultă din probele obiective de la dosar, ci a fost susținut exclusiv de către martorul F., ocupant al autovehiculului (...) și în același timp coleg și prieten cu șoferul E., fiind ulterior preluat ca atare la stabilirea dinamicii evenimentului rutier și culpei de către experții tehnici auto desemnați să întocmească lucrări în cauză), acest lucru nu îl absolvă de vină pe șoferul E., care, prin virajul la stânga și pătrunderea pe sensul opus de mers unde în mod evident circulau alte autovehicule, inclusiv cel de care s-a și ciocnit), a efectuat o manevră greșită care a concurat în mod direct la crearea unei stări de pericol concret, iminent și a determinat producerea accidentului rutier/imposibilitatea evitării sale. Acest aspect este evidențiat și în expertiza auto întocmită în cauză de ing. H.

Mai mult decât atât, în acord cu cele reținute de organele de cercetare penală (prin referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale confirmat prin rezoluția Parchetului), șoferul E. avea la îndemnă cel puțin alte două modalități de a acționa așa încât să evite producerea impactului sau cel puțin să limiteze efectele grave ale accidentului (decesul său) și anume: fie frâna și păstra traiectoria inițială către înainte pe banda sa (fără să pătrundă pe sensul opus), fie frâna și vira la dreapta (pe acostamentul lat de circa 2 metri), important de reținut fiind faptul că oricare dintre aceste două variante ar fi avut un deznodământ mai favorabil în raport de varianta pentru care a optat E.

Deși expertul tehnic H. susține că varianta virajului la dreapta putea duce la răsturnarea vehiculului condus de E. (opinia sa nefiind, însă, în sensul că răsturnarea ar fi fost una certă, ci doar posibilă), acesta nu își argumentează obiectiv și tehnic afirmația, ci doar face vorbire de o diferența de nivel față de cota drumului, ignorând total împrejurarea că banda de circulație pe care rula vehiculul (...) se continua în dreapta sa cu acostament lat de cca 2 metri ce ar fi permis rularea în siguranța a vehiculului condus de victima E., fără a exista risc de răsturnare.

Așadar, adoptând manevra de "evitare" prin viraj la stânga cu pătrundere pe contrasens, ruda reclamantelor a luat decizia greșită (și care s-a dovedit a-i fi fatală), sens în care ar fi trebuit reținută culpa acestuia în producerea și/sau neevitarea accidentului și urmării sale păgubitoare (pe care recurenta o apreciază ca fiind într-un procent de 30%).

Împrejurarea că ruda reclamantelor nu a avut mult timp la dispoziție pentru a lua o decizie sau că a acționat în încercarea de a-și salva viața (argumente reținute de instanța de apel în motivarea soluției) nu îl absolvă pe acesta de orice vină, fiind eventual elemente care pot influența gradul de culpa reținut în sarcina sa.

Făcând o paralelă cu situația reglementată de art. 20 C. pen. privind starea de necesitate, se poate observa că săvârșirea unei fapte penale este "scuzabilă" (se bucură de impunitate) doar atunci când urmările sale nu sunt mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Or, în speța de față, prin efectuarea manevrei de viraj stânga și pătrundere pe contrasens, este evident că fapta/acțiunea șoferului E. l-a expus pe acesta unui risc de coliziune mult mai mare (care, de altfel, s-a și produs) comparativ cu riscul pe care și l-ar fi asumat dacă ar fi menținut traiectoria către înainte sau ar fi efectuat un viraj de evitare către dreapta pe acostamentul drumului.

Întrucât și ruda reclamantelor a contribuit la producerea accidentului/neevitarea urmărilor sale prejudiciabile, instanța de apel trebuia să rețină incidența în cauză a dispozițiilor legale invocate prin motivul de recurs, sens în care ar fi trebuit sa constate culpa comună și să acorde reclamantelor despăgubiri invers proporțional cu gradul de vinovăție al rudei lor decedate.

Raportat la faptul juridic delictual din care izvorăsc pretențiile reclamantelor (accidentul de circulație) și la calitatea pârâtei (asigurător RCA), în cauză sunt aplicabile prioritar prevederile legislației speciale în materia asigurării, în vigoare la data producerii accidentului. Art. 49 pct. 2 din Normele anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 redă exhaustiv atât categoriile de costuri care se despăgubesc de către societatea de asigurare în caz de deces, cât și mijloacele de probă admise, respectiv documente justificative.

Reclamantele nu au depus niciun fel de documente justificative sub acest aspect, după cum nici nu au făcut dovada că s-ar fi aflat în imposibilitate obiectivă de a preconstitui dovezi în probațiune, așa încât să fie incidente dispozițiile derogatorii ale art. 309 alin. (4) C. proc. civ., iar reclamantele să fie scutite de a mai dovedi cu înscrisuri actele juridice cu o valoare mai mare de 250 RON.

Simpla lor afirmație în acest sens nu este suficientă, mai cu seamă că o asemenea imposibilitate de preconstituire a înscrisurilor pe fondul tulburării/șocului resimțit de rude în urma decesului victimei s-ar putea eventual admite/prezuma doar pentru perioada imediat următoare evenimentului, nicidecum și după trecerea unei perioade mai lungi de timp. Or, reclamantele nu au depus la dosar acte justificative de plată nici pentru costurile pretins efectuate cu înmormântarea imediat după decesul rudei, dar nici pentru cele cu pomenirile ulterioare care s-au organizat după mai multe luni sau chiar ani.

Valorile indicate de martor (defalcat, pe categorii de costuri) depășesc, fiecare în parte, plafonul de 250 RON instituit de legiuitor în cuprinsul art. 309 C. proc. civ., astfel încât proba testimonială în dovedirea acestora este inadmisibilă.

Inadmisibilitatea probei cu martori reiese și din prevederile legislației speciale în materia asigurărilor, art. 49 din Normele anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 menționând explicit că singura proba permisă în dovedirea existenței și respectiv întinderii prejudiciului reclamat cu titlu de daune materiale în caz de deces este cea cu documente justificative.

Art. 8 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la momentul producerii accidentului rutier, menționează expres faptul că stabilirea și plata despăgubirilor se efectuează în condițiile Normelor adoptate prin Ordinele C.S.A., ceea ce înseamnă că Normele indicate devin extensia legii speciale care face trimitere la ele și deci capătă forța juridică a acesteia, aplicându-se prioritar oricăror alte dispoziții din C. civ. sau din alte acte normative de rang inferior pe care ar fi putut să le aibă în vedere instanța de apel atunci când a motivat soluția în sensul că declarația martorului reprezintă un mijloc de probă adecvat și admis de lege în dovedirea daunelor materiale cerute de reclamantele din prezenta cauză.

Reclamantei A., soția victimei, nu i se cuvine prestația periodică, deoarece din probele dosarului nu a rezultat că sunt întrunite condițiile din art. 524 C. civ., în sensul că reclamanta nu s-ar putea întreține din bunurile sale și/sau că aceasta s-ar afla într-o incapacitate de muncă atestată medical. Simplul fapt că reclamanta a preferat să nu se angajeze până la momentul decesului soțului (prestând, însă, munca în gospodăria proprie, ceea ce arată o dată în plus că nu se afla sub nicio forma în incapacitate de muncă) nu înseamnă că era în întreținerea defunctului în sensul reglementat de art. 524 C. civ.

Nici starea medicală a acestei reclamante de după producerea accidentului nu prezintă relevanță în cauză (contrar celor reținute de instanța de apel), cată vreme în proces s-a cerut o prestație periodică în raport de afirmația că soția se afla anterior accidentului în întreținerea soțului.

În privința reclamantei B., fiica victimei, nu au fost respectate prevederile art. 529 alin. (2) C. civ., sub aspectul venitului lunar net al părintelui la care se aplică Va pentru determinarea întreținerii datorate pentru un copil, în raport de care i se cuvenea o prestație periodică de 375 RON/lună, și nu de 600 RON lunar.

Potrivit adeverințelor de la dosar, defunctul era angajat pe postul de agent comercial cu un venit net de baza de 1.000 RON/lună, realizând efectiv în perioada mai 2012 - septembrie 2012 (5 luni) un venit net total de 7.503 RON, adică în medie 1.500 RON/lună (salariu de bază + sporuri/bonusuri). Așadar, reclamanta B. avea dreptul la 1/4 din venitul lunar net de 1.500 RON efectiv realizat de tatăl său, adică 375 RON/lună.

Însă și de această dată instanța de apel a dat prioritate declarației de martor (care a relatat în fața primei instanțe că defunctul realiza lunar un venit de până la 2.300 RON) în detrimentul adeverințelor de venit de la dosar și a apreciat că prestația periodică de 600 RON/lună acordată fiicei victimei a fost corect determinată prin raportare la venitul lunar maxim de 2.300 RON, fără a motiva/justifica de ce a luat în calcul venitul maxim și nu pe cel mediu. Mai mult, nici măcar având în vedere acest pretins venit lunar de 2.300 RON prestația periodică acordată nu a fost corect cuantificată.

Pe de altă parte, hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivarea cu privire la critica vizând data de la care trebuia acordată o eventuală prestație periodică.

Prestația a fost acordată începând de la momentul producerii accidentului, contrar dispozițiilor exprese ale art. 532 alin. (1) C. civ., unde se prevede că prestația periodică având natura unei pensii de întreținere se datorează de la data introducerii acțiunii.

În absența precizării efective în sentință a momentului de la care se datorează dobânda aferentă despăgubirilor acordate, interpretarea este că dobânda legală a început să curgă de la pronunțarea hotărârii primei instanțe (soluție în dezacord cu prevederile C. civ., respectiv cu practica și doctrina în materie, unde s-a statuat că dobânda legală curge în asemenea cazuri de la rămânerea definitivă a hotărârii și nu de la un moment anterior), sens în care critica sub acest aspect era fondată, astfel încât instanța de apel ar fi trebuit să o analizeze și să se pronunțe propriu-zis asupra sa, iar nu să rețină că este "străină" de cauză.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1532 alin. (3) C. civ., "Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanța de judecată", în această categorie intrând cel puțin despăgubirile acordate pentru daune morale, care prin excelență sunt determinate subiectiv, fiind așadar cuantificate propriu-zis abia la finalul procesului printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Recurenta nu a avut posibilitatea de a cuantifica în prealabil dauna așa încât să fi putut face anticipat plata despăgubirii cuvenite reclamantelor cu titlu de daune morale, motiv pentru care nu i se poate imputa neplata acestora prin obligarea la dobânda legală începând cu o data anterioară rămânerii definitive a hotărârii instanței.

Pe de altă parte, ținând cont de natura juridică a dobânzii legale, de sancțiune care se aplică debitorului nediligent pentru neexecutarea la timp a obligației, pârâta nu era în întârziere la momentul formulării acțiunii sau la momentul pronunțării hotărârii fondului, de vreme ce creanța reclamantelor nu era certă, lichidă și exigibilă la acea dată.

Recurenta a făcut referire la Decizia de îndrumare nr. 2 din 23.03.1972 a fostului Tribunal Suprem cu privire la unele probleme referitoare la modul de stabilire a despăgubirilor, precum și la plata dobânzilor și majorărilor legale în cazul pagubelor produse prin infracțiuni, precum și la practica instanțelor naționale, inclusiv la hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform cărora dobânda pentru daune morale se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 23.03.2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de pârâta C., membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. 3 C. proc. civ., pentru motivele arătate în încheiere. Nefiind incidență niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) din art. 493 C. proc. civ., în aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta susține, în esență, că victima ar fi trebuit să efectueze o altă manevră în trafic, înainte de accidentul propriu-zis, care ar fi permis evitarea coliziunii ce i-a cauzat decesul.

Prin decizia recurată, instanța de apel a confirmat culpa exclusivă a conducătorului auto bulgar în producerea accidentului auto, pe baza probelor administrate, stabilind în sarcina asigurătorului, pârâta din cauză, obligația de reparare integrală a prejudiciului cauzat soției și fiicei victimei.

Astfel, nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor legale invocate prin motivele de recurs pentru motivul că, în fapt, nu s-a reținut culpa concurentă a victimei și, deci, nici răspunderea pentru faptă proprie a autorului accidentului numai pentru partea din prejudiciu imputabilă.

Cu toate că se evocă modul de aplicare a legii de către instanța de apel, se constată că finalitatea susținerilor din motivele de recurs este aceea a reaprecierii de către această instanță de control judiciar a situației de fapt, atât timp cât identificarea normei aplicabile depinde de întinderea răspunderii pentru faptă proprie, iar aceasta se stabilește, potrivit art. 28 alin. (1) teza ultimă din Ordinul CSA nr. 14/2011, prin orice mijloc de probă.

Or, reevaluarea situației de fapt stabilite pe baza probelor administrate interesează temeinicia deciziei recurate, astfel încât excedează controlul de legalitate presupus în sarcina instanței de recurs și circumscris cazurilor de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste condiții, susținerile recurentei referitoare la culpa concurentă a victimei nu vor fi primite.

Se constată că sunt nefondate criticile astfel formulate.

Critica cu acest obiect a recurentei se bazează pe premisa greșită că Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la data producerii accidentului, respectiv cele adoptate în baza Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și puse în aplicare de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor prin Ordinul nr. 14/2011, ar fi aplicabile în cazul stabilirii despăgubirilor pe cale judecătorească și că ar conține derogări de la dispozițiile C. proc. civ. referitoare la probe.

Într-adevăr, astfel cum susține recurenta, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data producerii accidentului (19.09.2012) prevede că, printre altele, stabilirea și plata despăgubirilor se efectuează, pentru asigurările obligatorii, în condițiile legii și ale normelor adoptate în baza legii de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Legea nr. 136/1995 face distincție, însă, în privința stabilirii despăgubirilor, între procedura derulată de asigurător și cea jurisdicțională, arătând în art. 54, în forma în vigoare la data producerii accidentului. Nu se face trimitere, în cazul în care instanța de judecată se pronunță asupra despăgubirii, la stabilirea despăgubirii conform legii speciale, ceea ce înseamnă că instanța stabilește despăgubirea potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta că Normele se aplică și în etapa stabilirii despăgubirilor pe cale judecătorească, eventualul caracter derogator de la dreptul comun prin legislația specială trebuie să rezulte în mod expres și neechivoc, ceea ce nu este cazul în speță.

Astfel, potrivit art. 53 din Legea nr. 136/1995, în forma relevantă în cauză, prin normele adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor se stabilesc, în ceea ce privește despăgubirile, nivelul acestora și condițiile de plată, fără vreo referire la probe.

Mai mult, art. 26 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011 prevede că "Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă."

În același sens, art. 43 stipulează că "Despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, în baza poliței RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul "Constatare amiabilă de accident" ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum și a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească."

Mențiunea admisibilității oricărui mijloc de probă pentru dovedirea pretențiilor persoanei prejudiciate nu numai că nu indică în mod expres și neechivoc intenția emitentului actului de a deroga de la dreptul comun dimpotrivă: inserarea sa în prevederi de principiu ale Ordinului, în legătură cu stabilirea despăgubirilor, subliniază tocmai aplicarea dreptului comun, prin administrarea mijloacelor doveditoare compatibile cu faptele și actele supuse probațiunii.

Pe de altă parte, nu este posibilă administrarea oricărui mijloc de probă în ambele etape de stabilire a despăgubirilor, fiind evident că proba testimonială nu s-ar putea administra în fața asigurătorului. Nu există, însă, niciun impediment pentru administrarea sa în fața instanței de judecată, în cazurile în care nu s-a ajuns la stabilirea amiabilă a despăgubirilor. Prevederile de principiu din Ordin nu impun vreo condiție de admisibilitate a probelor, însă aplicarea lor trebuie circumstanțiată în funcție de modalitatea în care se stabilesc despăgubirile, amiabil sau prin hotărâre judecătorească.

În acest context trebuie integrată mențiunea din art. 49 pct. 2 din Ordinul nr. 14/2011, conform căreia, în caz de deces, cheltuielile se probează cu documente justificative. Prin coroborare cu prevederile art. 26 alin. (1) și art. 44, citate mai sus, textul nu relevă o limitare de plano a probațiunii la înscrisuri, cu excluderea altor mijloace de probă și, deci, o inadmisibilitate în orice situație a probei testimoniale, ci permite aplicarea dreptului comun, cel puțin în fața instanței de judecată.

În aceste condiții, nu se poate reproșa instanței de apel că a confirmat despăgubirile acordate de prima instanță pe baza depozițiilor martorilor, de altfel, și a altor mijloace de probă, precum prezumțiile (instanța de apel făcând referire și la fapte notorii, ce nu trebuie dovedite), criticile recurentei pe acest aspect neputând fi primite.

Proba testimonială fiind admisibilă, nu este incident art. 309 alin. (4) C. proc. civ., pentru a se verifica dacă reclamantele s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic.

Din susținerile recurentei nu se poate reține nici vreo încălcare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 309 alin. (2) prima teza C. proc. civ., în conformitate cu care proba cu martori nu este admisibilă pentru dovedirea actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește 250 RON.

Pentru a ajunge la concluzia inadmisibilității probei testimoniale pe acest temei, recurenta a defalcat pe categorii de costuri valorile indicate de martor. Or, norma în discuție prevede criteriul valorii actului juridic, ceea ce înseamnă, în cazul mai multor acte juridice, că trebuie avută în vedere valoarea obiectului fiecăruia, iar nu valoarea cumulată a acestor acte, în cadrul fiecărei categorii de costuri. În această situație, modul de calcul propus de recurentă nu susține critica privind încălcarea normei procesual civile.

Potrivit art. 1390 alin. (1) C. civ., "Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celui decedat".

Cu referire la reclamanta A., soția victimei decedate în accidentul rutier, recurenta a contestat îndreptățirea acesteia la prestație periodică din perspectiva neîntrunirii în concret a condițiilor prevăzute de art. 524 C. civ. privind creditorul întreținerii.

În acest cadru, se apreciază că instanța de apel a stabilit, în mod corect, ca fiind relevante atât împrejurarea că soția s-a aflat în întreținerea soțului, cât și circumstanțe ulterioare decesului.

Din prevederile alin. (4) al art. 1390 C. civ., potrivit cărora la stabilirea despăgubirii se va ține seama de nevoile celui păgubit, rezultă că evaluarea se realizează la momentul soluționării cererii de recunoaștere în raport cu asigurătorul a dreptului la întreținere și, chiar dacă este necesar ca starea de nevoie să fi existat până la deces, aceasta este prezumată din prestarea efectivă a întreținerii de către soț.

În schimb, pentru cercetarea continuării prestării întreținerii, estimarea are în vedere toate elementele relevante la momentul soluționării cererii, care atestă că starea de nevoie persistă.

Potrivit art. 524 C. civ., invocat de recurentă, "Are drept la întreținere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreține din munca sau din bunurile sale".

Contrar susținerilor recurentei, imposibilitatea creditorului de a se întreține din munca sau din bunurile sale nu echivalează cu incapacitatea de muncă, în absența unei asimilări expres prevăzute, precum cea care exista în art. 86 din Codul familiei. Reformularea textului în reglementarea actuală indică renunțarea legiuitorului la condiționarea dreptului la întreținere de incapacitatea de muncă, aceasta din urmă fiind doar o posibilă circumstanță în evaluarea stării de nevoie. Prin urmare, poate fi relevantă împrejurarea că, din motive medicale, reclamanta nu a putut găsi și păstra un loc de muncă după decesul soțului, astfel cum a apreciat instanța de apel.

Drept urmare, susținerile recurentei în legătură cu condițiile de acordare a prestației periodice sunt nefondate.

Cât privește pe reclamanta G., fiica victimei decedate în accident, recurenta a contestat cuantumul prestației periodice stabilite în sarcina asigurătorului și, totodată, absența din hotărâre a considerentelor în legătură cu momentul acordării prestației periodice în favoarea acestei reclamante.

Susținerile referitoare la cuantumul prestației periodice nu pot fi primite, deoarece tind la reaprecierea de către instanța de recurs a situației de fapt stabilite în legătură cu venitul net lunar pe care îl realiza autorul reclamantei, în sensul neluării în calcul a venitului maxim și, totodată, al cuantificării corecte ca urmare a aplicării cotei legale prevăzute de art. 529 alin. (2) C. civ. Or, atribuțiile acestei instanțe de control judiciar sunt circumscrise verificării nelegalității, nu și a netemeiniciei deciziei recurate, astfel încât nu pot fi reevaluate constatările de fapt ale instanței de apel, pe baza probelor administrate.

În privința momentului de la care prima instanță a stabilit plata prestației periodice în favoarea reclamantei G., se constată, din considerentele deciziei recurate, că instanța de apel a confirmat aplicarea dispozițiilor C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Așadar, în cauză s-a făcut aplicarea și a prevederilor art. 1381 alin. (2) C. civ., în conformitate cu care "Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat".

În aceste condiții, chiar dacă instanța de apel nu a răspuns în concret argumentului de nelegalitate din motivarea apelului pe acest aspect, nu se poate considera că decizia nu este motivată, pentru a se reține incidența cazului de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, cât timp instanța de apel a soluționat cauza prin aplicarea normelor corespunzătoare.

Drept urmare, vor fi respinse și susținerile din recurs pe acest aspect.

Prin considerentele deciziei pronunțate, instanța de apel a arătat explicit că este lipsită de obiect critica pe aspectul în discuție, în condițiile în care hotărârea nu menționează vreo dată de la care curg dobânzi, nefiind, așadar, vorba despre vreo absență a considerentelor pentru care a fost respins motivul de apel.

În consecință, nu vor fi primite susținerile recurentei și, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

Conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă C. la plata cheltuielilor de judecată în recurs către intimatele-reclamante A. și B.

Cu toate că intimatele au solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 3000 RON cu acest titlu, reprezentând onorariu avocat, cheltuieli dovedite prin Chitanța nr. x/30.01.2018, se constată că suma de bani solicitată este vădit disproporționată în raport de modul de desfășurare a cauzei în recurs, care a fost soluționată la primul termen de judecată fixat în ședință publică după parcurgerea procedurii de filtrare, iar în cadrul recursului, au fost reiterate de părți susțineri anterioare.

În consecință, urmează ca, în aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte să procedeze la reducerea cheltuielilor constând în onorariul de avocat și să oblige pe recurentă la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C., prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva Deciziei nr. 533 din 27 iunie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă C., prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata sumei de 1.000 RON către intimații-reclamanți A. și B., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2018.

Procesat de GGC - NN