ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2047/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 23 mai 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu B., obligarea pârâtului la plata sumei de 200.001 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul de imagine ce i-a fost adus începând cu anul 2014 și până în prezent, prin emiterea unor afirmații neadevărate și calomniatoare la adresa sa.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 252-253 C. civ.

Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, prin sentința nr. 11 din 11 ianuarie 2019, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.. A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a unor daune morale în cuantum de 2.000 RON, precum și a sumei de 5,94 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 0,99% din cheltuielile de judecată avansate de reclamant, în cuantum total de 600 RON (din care suma de 100 RON reprezintă taxa judiciară de timbru, iar suma de 500 RON reprezintă onorariul avocațial), proporțional cu pretențiile admise.

Prin decizia nr. 4517 din 18 noiembrie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins excepția tardivității, invocată cu privire la apelul pârâtului. A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul reclamantului A., în sensul că a schimbat, în parte, sentința. L-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 600 RON plătite la instanța de fond. A menținut, în rest, sentința. L-a obligat pe apelantul - pârât să-i plătească apelantului - reclamant 550 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B..

Prin cererea de recurs, pârâtul, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit norme de drept material (conditiile răspunderii civile delictuale) și procesual aplicabile.

În primul rând, a solicitat a se observa că apelul său nu a fost analizat de instanță, iar în al doilea rând, că motivarea curții de apel, prin care a explicat luarea deciziei, este efectuată într-o manieră atât de restrânsă încât echivalează practic cu o nemotivare.

A arătat că a fost admisă în probatoriu o înregistrare audio efectuată de fosta soție a recurentului fără acordul acestuia, cu ajutorul telefonului mobil, în cadrul unei conversații private și a menționat conținutul art. 255 coroborat cu art. 341 C. proc. civ.

A considerat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în primul rând neexistând un prejudiciu al intimatului ca urmare a afirmațiilor recurentului.

În opinia sa, singurul asa-zis prejudiciu al intimatului a fost constituit din solicitarea cazierului judiciar de către fostul patron al acestuia, în condițiile în care în cele mai multe societăți se solicita cazierul judiciar la momentul încadrării.

Celelalte afirmații presupus a aparține recurentului nu au avut urmări, fiind doar discuții particulare.

Recurentul a făcut trimitere în susținerea afirmațiilor sale la probele administrate, respectiv martori, înscrisuri și site-urile unor instituții publice. Totodată, a considerat că și în situația în care faptele sale (afirmațiile făcute în public la adresa intimatului) ar avea un conținut jignitor, putând fi încadrate din această perspectivă, teoretic, în sfera ilicitului civil, urmează a se constata că săvârșirea unei fapte ilicite nu este suficientă, de plano, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar a se face dovada producerii unui prejudiciu concret cauzat de fapta ilicită.

Prejudiciul, condiție esențială a răspunderii civile delictuale, reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau, în anumite condiții, a unor simple interese. Deși este adevărat că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, relevantă este însă producerea unei atingeri semnificative a valorilor ce definesc personalitatea umană, în sensul de consecințe negative efectiv încercate de "victimă".

În cauză însă nu se pune problema unei atingeri semnificative a vreunuia dintre atributele esențiale ale persoanei intimatului care să fi generat, în mod esențial, și o pagubă - respectiv producerea unei suferințe morale a cărei intensitate sa facă necesară acordarea unor daune morale, prin raportare, în mod evident, la circumstanțele în care au fost făcute afirmațiile (pe fondul unui conflict sentimental), la persoana celui care a făcut aceste afirmații, la credibilitatea celor imputate prin emiterea în public a afirmațiilor.

Recurentul a susținut că intimatul nu invocă aspecte concrete prin care să fi fost supus oprobriului public, afirmațiile sale fiind numai "prin natura lor" prejudiciabile, nu si faptic. Mai mult, declarațiile publice nici măcar nu sunt credibile astfel încât, cel puțin, să se creeze aparența unei veridicități a celor afirmate, faptele recurentului beneficiind, în mod evident, de o doză de exagerare și de subiectivism, pe fondul "conflictului" avut cu intimatul.

Nu rezultă, în opinia recurentului, fără dubiu și fără echivoc, împrejurarea că ar fi fost deteriorată în vreun fel buna reputație pe care intimatul o are în mediul personal, social si profesional. Nu a rezultat nici că anturajul intimatului ori familia acestuia l-au perceput într-o altă manieră, ulterior afirmațiilor sale publice.

Gradul infim de credibilitate al celor imputate, precum și impactul real și nu potențial al celor declarate, fac inaplicabile dispozițiile care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale, fapta recurentului - deși în aparență ilicită - neavând aptitudinea concretă de a da naștere în conștiința publicului a unor serioase îndoieli referitoare la persoana față de care se fac respectivele afirmații.

Cauzarea unui prejudiciu moral este necesar a se raporta la totalitatea factorilor în care a fost săvârșită fapta, întrucât simpla afirmare în public a unor aspecte, exacerbate sau exagerate, nu poate cauza, de plano, celui vizat, o așa suferință ca în ipoteza în care afirmația ar fi făcută de o persoană aparent credibilă iar afirmația, prin natura ei, putea fi credibilă sau, cel puțin, plauzibilă.

Recurentul a mai învederat că pentru acordarea daunelor morale, practica judiciară a statuat o serie de criterii obiective, în ipoteza în care cel în cauză dovedește că prestigiul, onoarea, reputația sau demnitatea sa au fost afectate prin fapta sa.

Orice incident de natura celui descris în speță implică, inerent, o stare de indignare, dar aceasta nu este suficientă pentru a da dreptul la plata unor despăgubiri, atât timp cat nu sunt afectate valori personale importante, nu sunt cauzate suferințe deosebite, ce nu se justifică în mod rezonabil, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la angajarea răspunderii pentru prejudiciul moral doar în baza afirmațiilor celui interesat. Având in vedere vârsta intimatului, experiența sa de viață si profesională, pentru recurent este mai mult decât evident că intensitatea cu care au fost resimțite afirmațiile sale nu este una majoră, astfel încât să se justifice acordarea de daune.

Astfel, nu orice prejudiciu dă dreptul la o compensație bănească, ci numai cel de o anumită gravitate, în condițiile concrete ale faptului prejudiciabil.

Asa-numita "conformitate a stării de lucruri" a fost analizată si interpretată în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului prin prisma "criteriului adevărului", instanța europeană opinând în mai multe rânduri în sensul permiterii "exagerărilor" dacă acestea, prin raportare la persoana însăși, nu sunt apte a-i aduce o atingere atât de mare încât singura modalitate de restabilire a echilibrului să fie acordarea de daune morale.

În concluzie, ținând cont de cele expuse mai sus, a solicitat a se admite recursul, ale cărui motive au fost subsumate pct. 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., casarea hotărârilor pronunțate si, rejudecând cauza, să se respingă acțiunea, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial (fond, apel, recurs) și taxă timbru (apel, recurs).

Urmare a comunicării recursului, intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

A solicitat a se observa că deși se invocă dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., pct. 6 nu este motivat, iar prin critica circumscrisă pct. 8 nu se precizează în ce ar consta încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Intimatul - reclamant a susținut că prin motivele de recurs s-au formulat nemulțumiri punctuale, tinzându-se la exercitarea unui apel la apel, prin reaprecierea probelor.

Urmare a comunicării întâmpinării, recurentul nu a depus răspuns la aceasta.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 4 martie 2020, a dispus ca, după efectuarea procedurilor de comunicare, să se întocmească raportul asupra admisibilității, în principiu, a recursului.

Prin raportul din 13 iulie 2020 s-a reținut că redactarea motivelor de recurs ridică o problemă de încadrare a criticilor formulate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., cu consecința sancțiunii prevăzute de art. 493 alin. (5) din cod.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părților, pentru depunerea punctelor de vedere, în acord cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din cod.

La 3 august 2020, recurentul a depus punct de vedere la raport, considerând că recursul este admisibil, motiv pentru care a solicitat admiterea acestuia.

A considerat că instanța de apel nu a analizat pe fond îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în sensul săvârșirii unei fapte ilicite, a unui prejudiciu cuantificabil, respectiv a legăturii de cauzalitate între acestea, în considerentele deciziei atacate neregăsindu-se o astfel de motivare.

A mai susținut că considerentele hotărârii nu justifică dispozitivul, fiind nesocotite prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind astfel aplicabil motivul de casare impus de art. 488 pct. 6 din cod.

În opinia recurentului, prin necercetarea tuturor motivelor de apel nu se poate realiza în mod real controlul judiciar de către instanță, apelanții fiind lipsiți de dreptul de a beneficia de o dublă analiză în fond a aspectelor menționate.

Privitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a solicitat a se avea în vedere memoriul de recurs în care a arătat modul în care instanța de apel nu a cercetat aplicarea normelor de drept material privitoare la răspunderea civilă delictuală, care nu sunt îndeplinite în cauză.

Prin rezoluția din 8 septembrie 2020, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., la 14 octombrie 2020, în camera de consiliu, fără citare părți.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele:

Art. 493 alin. (5) C. proc. civ. stipulează că în cazul în care completul este în unanimitate de acord că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 din cod, anulează recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În speța dedusă judecății, se constată că motivele recursului, deși circumscrise de pârât celor prevăzute la art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu pot fi încadrate în respectivele texte de lege.

Se observă astfel că deși în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a învederat aplicarea greșită de către curtea de apel a unor norme de drept material (condițiile răspunderii civile delictuale) și procesual aplicabile, această critică este pur formală, în condițiile în care recurentul a preluat în totalitate criticile din apel.

Astfel, recurentul a ignorat că obiect al căii extraordinare de atac exercitate este decizia recurată și nu a arătat, în concret, care sunt considerentele eronate în raport de dispozițiile legale pretins încălcate.

Se reține, în aceste condiții, că recurentul nu a dedus judecății critici care să se încadreze în motivele de casare prevăzute limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ. și prin care să arate în ce mod, concret, este eronat raționamentul instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici de nelegalitate privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Prin urmare, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul nu a criticat în niciun fel hotărârea atacată, prin reiterarea motivelor de apel făcând abstracție de judecata în fața curții de apel.

În același mod formal, au fost invocate și prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., prin prisma cărora recurentul a susținut că apelul său nu a fost analizat.

Se constată însă că recurentul nu a precizat, în concret, care sunt motivele și criticile cărora nu li s-a răspuns prin decizia pronunțată în apel, atacată, motivarea făcută de instanța de apel "într-o manieră restrânsă", cum precizează acesta, nefiind de natură să susțină aspectul de nelegalitate din perspectiva motivului de recurs invocat care vizează calitatea motivării, iar nu cantitatea, întinderea considerentelor.

Se observă că în afară de susținerea formală și teroretică a unor principii generale referitoare la obligativitatea motivării unei hotărâri judecătorești, recurentul nu a precizat în ce mod concret se aplică acestea deciziei atacate.

O astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca în calea de atac a recursului să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel.

În privința probei cu înregistrarea audio și încălcarea dispozițiilor art. 255 și art. 341 C. proc. civ., recurentul reiterează critica din apel, fără să observe că instanța de apel nu a valorificat, în adoptarea soluției, respectivul mijloc de probă, dând eficiență astfel, indirect, susținerii pârâtului vizând ineficiența probei, astfel încât critica din recurs este lipsită de suport raportat la considerentele deciziei atacate.

Ca atare, văzând dispozițiile art. 493 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 488 C. proc. civ. și cum nu au fost identificate motive de ordine publică, se va anula calea de atac, aceasta fiind exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a deciziei atacate.

În ceea ce privește solicitarea intimatului - reclamant A., formulată prin întâmpinare, de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează a fi respinsă, în condițiile în care partea nu a prezentat dovezi în justificarea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 4517 din 18 noiembrie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimatul - reclamant A..

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.