ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1907/2020

Ședința publică din data de 1 octombrie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25.10.2018, pe rolul Tribunalul Brăila, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila, în calitate de comitent, pentru ca, prin hotărârea care se va pronunța, să fie obligat la plata sumei de 158.562.727 euro cu titlu de daune materiale, prejudiciu calculat până la data de 31.12.2012, urmare a interdicției în anul 2001, de a-și valorifica produsul cartofi în calitate de producător agricol, de către numitul B.. A solicitat și suma de 2.000.000 euro cu titlu de daune morale, urmare a torturii psihice la care a fost și este supus, având nenumărate căderi psihice, perioadă de 17 ani în care și-a pierdut sănătatea și familia.

Prin cererea depusă la data de 6.11.2018, reclamantul a precizat că prin acțiunea pe care a depus-o, a solicitat să fie despăgubit pentru prejudiciile materiale și morale pe care i le-a produs numitul B., prin interdicția de a valorifica produsul cartofi, în calitate de producător agricol, în anul 2001. Prejudiciul material a fost stabilit în baza unei expertize extrajudiciare. Daunele materiale solicitate sunt ca urmare a torturii psihice la care este supus de 17 ani, fiindu-i distrusă sănătatea și afacerea, prin decapitalizare, neavând cu ce să își susțină financiar familia.

Prin sentința civilă nr. 87/13.02.2019, Tribunalul Brăila a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței civile nr. 87/2019 a Tribunalului Brăila și rejudecarea cauzei pe fond.

Prin decizia civilă nr. 94/A din 14 iunie 2019, Curtea de Apel Galați, secția civilă a respins apelul formulat de apelantul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 13 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Brăila, secția I civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția civilă a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Galați, formulând, în esență, următoarele critici:

- prin hotărârea atacată, instanța de apel a încălcat dispozițiile prevăzute de art. 17 lit. b) din Decretul nr. 167/1958;

- după expunerea situației de fapt, recurentul a apreciat că dreptul său la acțiune nu s-a prescris, câtă vreme Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a pronunțat asupra plângerii sale formulate împotriva deciziei penale nr. 43/2005 a Tribunalului Brăila.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 28 mai 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 94/A din 14 iunie 2019 a Curții de Apel Galați, secția I civilă și a fixat termen de judecată a recursului la 1 octombrie 2020, ora 09:00, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

În cauză, intimatul nu a formulat întâmpinare.

În ședința publică din 01.10.2020, recurentul-reclamant a invocat, în temeiul dispozițiilor art. 174 alin. (1) și art. 175 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității condiționate a încheierii din 28 mai 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, apreciind că au fost încălcate dispozițiile legale prevăzute de art. 233 alin. (1) lit. h), i) și j), art. 233 alin. (2), art. 493 alin. (4) teza I și teza a II-a întrucât nu au fost avute în vedere motivele și probele din recurs, pe baza cărora completul de filtru nr. 4 a apreciat că recursul nu poate fi judecat potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Aspectul invocat de recurent nu constituie o neregularitate procedurală de natură a atrage sancțiunea nulității încheierii din 28 mai 2020 prin care s-a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de reclamant.

Actul de procedură contestat a fost pronunțat ca urmare a parcurgerii procedurii de filtrare, reglementată de dispozițiile speciale înscrise în art. 493 C. proc. civ.

În cauză, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 94/A din 14 iunie 2019 a Curții de Apel Galați, secția I civilă fiind de competența Înaltei Curți de Casațieși Justiție, potrivit dispozițiilor art. 94 pct. 1 coroborat cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., întrucât obiectul cererii îl constituie o acțiune patrimonială, al cărei obiect are o valoare de peste 200000 RON, în primă instanță, prin rezoluția din 26 septembrie 2019, s-a dispus veridicarea îndeplinirii condițiilor de formă, prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., și întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

După analizarea raportului în cadrul completului filtru și comunicarea acestuia părților litigante, conform dovezilor de înmânare, aflate la dosarul de recurs, și constatând îndeplinite cerințele art. 493 alin. (4) C. proc. civ., completul filtru, apreciind că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate, însă nu poate fi soluționat potrivit art. 493 alin. (6) din același cod, a luat în examinare admisibilitatea în principiu a recursului declarat de reclamant.

În acest context, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin încheierea din 28.05.2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. și a fixat termen de judecată la 01.10.2020, în ședință publică, cu citarea părților, pentru judecarea recursului pe fond, ceea ce presupune examinarea legalității hotărârii atacate.

Prin urmare, procedura de filtrare a recursului declarat de reclamant s-a derulat în conformitate cu regulile prevăzute de art. 493 C. proc. civ., care consacră o o procedură specială, lipsită de oralitate, aplicată exclusiv ipotezei în care recursurile sunt de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, procedură menită a creea posibilitatea exercitării, cu respectarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare (prin comunicarea către părți a actelor de procedură și a raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului) a unui control prealabil cu privire la cerințele de formă ale cererii de recurs.

În acest cadru normativ, dispozițiile legale înscrise în art. 233 alin. (1) lit. h), i) și j) și art. 233 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la cuprinsul actului de procedură întocmit în cadrul procedurii contencioase, nu își găsesc aplicabilitatea, de vreme ce încheierea de admitere în principiu din 01.10.2020 a fost pronunță într-o procedură derogatorie, impusă de soluția legislativă reglementată pentru ipoteza prevăzută de art. 493 alin. (7) din același cod, ce instituie norme cu caracter special în raport cu reglementarea-cadru în materie, care își păstrează caracterul general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri derulate în etapa cercetării procesului și a celei care vizează dezbaterea în fond.

Mai mult decât atât, susținerile referitoare la încălcarea unor dispoziții procedurale, pe motiv că nu ar fi fost avute în vedere motivele și probele din recurs, nu ar fi atras sancțiunea nulității încheierii din 28 mai 2020 în absența unei vătămări procesuale a recurentului. Or, în ipoteza semnalată de recuent, legea procesuală nu stabilește o nulitate expresă pentru neregularitarea procedurală invocată (fiind, așadar, o nulitate virtuală). Nefiind vorba despre o nulitate necondiționată, dintre cele enumerate la art. 176 din C. proc. civ., în cazul evocat de recurent, nulitatea ar fi fost una relativă, potrivit art. 174 alin. (3) din C. proc. civ., ce ar putea fi valorificată doar condiționat de existența unei vătămări, potrivit celor prevăzute de art. 175 alin. (1) din același cod.

Recurentul, însă, nu justifică nicio vătămare procesuală prin actul de procedură contestat, câtă vreme prin încheierea din 01.10.2020 s-a dispus admiterea în principiul a recursului, instanța fixând termen de judecată, în ședință publică, pentru discutarea contradictorie a cererilor de probatorii și verificarea elementelor care vizează dezbarea în fond a cauzei, ceea ce presupune verificarea legalității hotărârii atacate, respectiv examinarea, în fond, de către instanța de recurs, a motivelor de casare invocate.

Prin urmare, nefiind întrunite cerințele impuse de art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., susținerea recurentului referitoare la nulitatea încheierii de admitere în principiu din 01.10.2020 se vădește a fi nefondată.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs pune în discuție greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul susținând, în esență, nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanța de apel a efectuat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 16, lit. b) din Decretului nr. 167/1958 (și nu art. 17, cum eronat a indicat recurentul).

Recurentul a pretins, în esență, că dreptul său la acțiune nu este prescris, întrucât cursul prescripției este întrerupt atât timp cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a pronunțat asupra plângerii sale împotriva deciziei penale nr. 43/2005 a Tribunalului Brăila.

Criticile recurentului, deși susceptibile de încadrare în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., se vădesc a fi neîntemeiate.

Acțiunea dedusă judecății este o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., pentru paguba cauzată printr-o faptă ilicită, reclamantul solicitând plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale care i s-au produs prin interdicția de a comercializa, în anul 2001, producția de cartofi, în calitate de producător agricol.

Prin urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanță, evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială.

Or, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive, sens în care sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, potrivit cărora "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege".

Termenul de prescripție aplicabil acțiunilor personale, care însoțesc drepturi subiective civile de creanță, cum este și acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, este termenul general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea."

În speță, recurentul a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, modificată, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice, justificat de împrejurarea că prepușii pârâtului l-au împiedicat să își valorifice, în anul 2001, producția de cartofi, sub pretextul că nu era producător agricol.

Din situația de fapt reținută în cauză rezultă că, prin sentința civilă nr. 3528/30.04.2002 pronunțată de Judecătoria Brăila, în dosarul nr. x/2001, definitivă, a fost admisă plângerea contravențională formulată de petentul A., a fost desființat procesul-verbal de contravenție nr. x/14.08.2001 întocmit de Garda Financiară Brăila prin care s-a aplicat reclamantului o amendă în sumă de 150.000 ron pentru încălcarea articolul 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, deoarece ar fi fost depistat în piață efectuând fapte de comerț în baza unui certificat de producător, fără să prezinte acte în acest sens. Instanța a dispus exonerarea petentului de plata amenzii, a dispus restituirea către petent a cantității de 11.000 kg cartofi sau contravalorii mărfii confiscate în sumă de 92.250.000 RON rol, precum și suma de 13.000.000 RON rol.

Reclamantul a formulat, la 06.02.2003, plângere penală împotriva lucrătorilor de la Garda Financiară, soluționată (definitiv) prin decizia penală nr. 43/03.02.2005 a Tribunalului Brăila, pronunțată în dosarul nr. x/2004, în sensul respingerii plângerii formulate de reclamant și menținerii rezoluției nr. 3538/P/2002 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila.

În cadrul plângerii penale, reclamantul s-a constituit parte civilă însă, urmare a soluției date, instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă.

Raportat la circumstanțele concrete speței de față, substituind motivarea hotărârii atacate și făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene (cauza Dragomir împotriva României, paragrafele 43, 44), instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în pretenții, care face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, a fost întrerupt pe parcursul anchetei penale, ce a fost finalizată abia în anul 2005.

Instanța de prim control judiciar a reținut, prin decizia recurată, că cercetările penale au durat mai mult decât termenul de prescripție, apreciind că de la data finalizării anchetei penale, respectiv data pronunțării deciziei penale nr. 43/2005 a Tribunalului Brăila, a început să curgă un nou termen de prescripție.

Calculând termenul de prescripție de la această dată, respectiv 03.02.2005, instanța de apel a constatat, raportat la data formulării prezentei acțiuni (25.10.2018), că termenul de prescripție de 3 ani era împlinit.

În ceea ce privește plângerea formulată de reclamant la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța a arătat că acest demers nu constituie un caz de întrerupere a cursului prescripției, în sensul celor reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Prin prezenta cerere de recurs, fără a fi contestată data la care a fost reluat cursul prescripției, reclamantul a pretins că dreptul său la acțiune nu s-a prescris, întrucât nu a fost soluționată plângerea sa formulată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privința încălcării unor drepturi fundamentale ocrotite de Convenție, în legătură cu dosarul ce a fost finalizat prin pronunțarea deciziei penale nr. 43/2005 a Tribunalului Brăila. Acest aspect s-ar circumscrie, în accepțiunea recurentului, unui caz de întrerupere a cursului prescripției extinctive, prevăzut de art. 16 alin. (1), lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Conform reglementării cuprinse în Decretul nr. 167/1958, prescripția extinctivă constă în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul de prescripție stabilit de lege și termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp stabilit de lege înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept.

Demersul civil rămas nesoluționat în cadrul dosarului penal nr. x/2004, din cauza unor impedimente de natura celor identificate și reținute în cuprinsul deciziei atacte, nu se transformă într-un drept imprescriptibil.

Cazurile de întrerupere a cursului prescripției extinctive sunt prevăzute expres de lege.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția se întrerupe: (…) b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ de arbitraj, necompetent; (…) Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea".

În cauza de față, instanța de apel a analizat și verificat respectarea acestor exigențe și, anume, dacă plângerea reclamantului la Curtea Europeană în legătură cu încălcare unor drepturi fundamentale, garantate de Convenție, ar avea ca efect întreruperea cursul prescripției extincțive.

Astfel cum se reține în cuprinsul deciziei atacate, reclamantul A., apreciind că i s-au încălcat drepturile ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a formulat trei plângeri în acest sens din care cauza 9912/2003 a fost declarată inadmisibilă în 23 februarie 2012, cauza 23.872/2011 a fost declarată inadmisibilă pe 24 mai 2011.

În ceea ce privește cauza 13524/2005 - soluționată prin hotărârea pronunțată la 04.12.2012, a fost declarat admisibil motivul din plângere întemeiat pe art. 3 "interzicerea torturii" din Convenție, iar restul cererii, întemeiată pe art. 6 §1 din Convenție, care a vizat procedura desfășurată în fața instanțelor naționale a fost declarată inadmisibilă. La data de 07.10.2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a comunicat reclamantului că hotărârea pronunțată de Curte în cererea cu numărul 13.524/2005 la 04.12.2012 a rămas definitivă, conform art. 44 alin. (2), lit. b) din Convenție.

Faptul că reclamantul, ulterior pronunțării hotărârii în cauza 13524/05 a formulat și depus în anul 2013, 2014 și 2018, cereri în completare, nu echivalează cu introducerea unor cereri de chemare în judecată care să aibă ca efect întreruperea cursului prescripției.

Plângerile adresate de reclamant la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, contrar susținerilor recurentului, nu se circumscriu cazului de întrerupere a cursului prescripției, în sensul celui înscris în art. 16 alin. (1), lit. b) din actul normativ sus menționat, cum corect s-a reținut prin decizia atacată, știut fiind că mecanismul de apărare a drepturilor omului instituit de Convenție are un caracter subsidiar prin raportare la sistemele naționale de garantare a acelorași drepturi persoanelor aflate sub jurisdicția acestora.

Cum prin hotărârea recurată s-a reținut că demersul civil exercitat de reclamant în cadrul dosarului penal a fost lăsat nesoluționat de către instanța penală, context circumstanțial care a impus - pentru argumentele arătate - curgerea unui nou termen de prescripție care a început să curgă din momentul rămânerii definitive a deciziei penale nr. 45/2005, respectiv 03.02.2005, rezultă că formularea de către reclamant a prezentei cereri de chemare în judecată, la 25 octombrie 2018, s-a realizat cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiunea în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită stingându-se prin prescripție, conform art. 1 alin. (1) din același act normativ.

Se impune a sublinia că în jurisprudența Curții Constituționale referitoare la art. 21 din Constituție, s-a reținut în mod constant că liberul acces la justiție presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, iar legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești. Instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigențe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exercițiului unui anume drept având consecință fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire, în egală măsură.

Mai mult, în jurisprudența sa referitoare la dreptul de acces la justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, prin Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale deși poate fi invocat de orice persoană care consideră că a existat o ingerință ilegală în privința exercițiului unuia dintre drepturile sale având caracter civil, a adăugat însă că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", fiind compatibil cu o serie de limitări și că "acesta poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție".

În consecință, date fiind circumstanțele concrete ale speței și având în vedere că, ulterior momentului de la care a început să curgă un nou termen de prescripție, reclamantul nu a acționat în terenul defipt de lege pentru recuperarea creanței sale, Înalta Curte constată că în ce privește aplicarea art. 8 raportat la art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, hotărârea Curții de Apel Galați este legală și temeinică, astfel încât critica încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. va fi apreciată ca nefondată.

Drept urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 94/A din 14 iunie 2019 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2020.