ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1268/2020

Ședința publică din data de 25 iunie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut încheiat între A. și B., atestat de avocat C. din Baroul Olt prin încheierea nr. 1/13.03.2012.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 948 pct. 4, art. 966 și art. 968 C. civ., cu referire la lipsa cauzei și cauză ilicită, și pe dispozițiile art. 948 pct. 2, art. 953, art. 955 și art. 957 C. civ. pentru viciu de consimțământ.

Sentința pronunțată de tribunal

Prin sentința civilă nr. 81/11.02.2019, pronunțată de Tribunalul Olt, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de curtea de apel

Prin decizia nr. 2105 din 9 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a I-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 81/11.02.2019, pronunțată de Tribunalul Olt.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, reclamanta A. a declarat recurs, criticând soluția pentru nelegalitate, din perspectiva următoarelor aspecte și a dispozițiilor art. 488 alin. (5), (6) și 8 C. proc. civ.:

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat că instanța de apel, schimbând obiectul cererii de chemare în judecată, a utilizat în motivarea hotărârii termeni diferiți pentru denumirea a două acte, respectiv "contract de împrumut" pentru actul juridic încheiat la 20.06.2011 și "convenție" pentru actul încheiat la 13.03.2012.

În acest sens, se învederează că instanța de apel a reținut în pagina 19 a hotărârii "convenția a cărei nulitate a fost invocată a fost încheiată la data de 13.03.2012"; or, în concepția instanței de apel, "convenția din data de 13.03.2012" este un act juridic distinct de contractul de împrumut din 20.06.2011, respectiv o recunoaștere de datorie convențională, care nu se confundă cu contractul de împrumut".

S-a arătat că instanța de apel a reținut în pagina 19 a hotărârii "Contractul de împrumut încheiat la data de 20.06.2011 a fost recunoscut prin convenția din data de 13.03.2012 încheiată în fata avocatului", situație în care instanța de apel a stabilit existența a două acte juridice distincte: contractul de împrumut din 20.06.2011 și convenția din 13.03.2012, prin care s-ar recunoaște contractul de împrumut din 20.06.2011; în această situație, ambele acte juridice, denumite prin termeni diferiți, au fost considerate valabile de către instanța de apel.

În aceeași idee, se mai arată că motivele hotărârii recurate sunt circumscrise unui obiect inexistent, fiind străine de natura cauzei, sens în care se susține că schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată de către instanța de apel a avut ca efect pronunțarea unei hotărâri nelegale, întrucât normele juridice nu au mai fost aplicate în raport cu obiectul real al cererii și al situației de fapt din cauză.

În acest sens, se arată că, din redactarea motivelor expuse în cererea de chemare în judecată, rezultă în mod clar că s-a solicitat constatarea nulității contractului de împrumut din 20.06.2011 (pct. 2.1, 2.2, 2.5, 3.1 din cererea de chemare în judecată), că temeiul de drept indicat pentru nulitatea contractului de împrumut este constituit din normele aplicabile la 20.06.2011, care sunt cele din C. civ. din 1864 (pct. 4.1, 5.1, 6.3, 6.5, 7.3. 8.1 din cererea de chemare în judecată).

În același sens, recurenta învederează că și probele administrate în cauză demonstrează că s-a cerut constatarea nulității absolute a contractului de împrumut, ca fiind actul juridic încheiat la data de 20.06.2011. Din conținutul înscrisului întocmit la 13.03.2012 și atestat de avocat C. rezultă explicit că acest contract de împrumut ar fi fost încheiat la 20.06.2011 și că acesta era în executare la data de 13.03.2012, fiind achitate până la acel moment 9 rate.

Astfel, înscrisul întocmit la 13.03.2012 conține declarația lui B. că "a dat cu titlu de împrumut la data de 20.06.2011, mai înainte de data certificării actului, suma de 150.000 Euro...".

De asemenea, recurenta învederează că înscrisul întocmit la 13.03.2012 conține declarația părților că începând cu luna iulie 2011 și până la data certificării înscrisului s-au achitat un număr de 9 (nouă) rate scadente...".

Pe de altă parte, se susține că, de fapt, atât întrebările cu nr. 18 și 19 din interogatoriul luat pârâtului, cât și răspunsurile pârâtului la acestea se refera la un contract de împrumut încheiat în anul 2011 și nu în anul 2012; prin urmare, cererea de chemare în judecată și toate probele administrate în cauză indică faptul că actul juridic pentru care s-a cerut constatarea nulității absolute este contractul de împrumut, care a fost încheiat la data de 20.06.2011, și nu așa-zisa "convenție" din 13.03.2012, prin care s-ar recunoaște o datorie.

Recurenta mai arată că instanța de apel avea obligația de a se raporta la obiectul real al cererii de chemare în judecată, la motivele reale din hotărârea instanței de fond și la motivele reale de apel, însă aceasta le-a ignorat complet; că, în condițiile în care instanța de apel, ca instanța devolutivă, nu a analizat problemele de fapt și de drept dezbătute în fața instanței de fond, aceasta nu a judecat fondul cauzei.

O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, fiind încălcat principiul disponibilității și, respectiv, dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) și (7) și ale art. 397 alin. (1) C. proc. civ., că, de fapt, motivele și soluția instanței de apel se bazează astfel pe premise false și că, din aceasta cauză, motivele de apel au rămas neanalizate, fapt care atrage sancțiunea nulității.

Altă critică adusă hotărârii instanței de apel de către recurenta, ce ar decurge din faptul că instanța de apel nu a analizat motivele de apel și nu a motivat hotărârea pronunțată, vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dispozițiilor art. 22 alin. (6) și (7) și ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest sens, se arată că, deși a susținut în cererea de apel că instanța fondului a ignorat momentul manifestării de voință al părților pentru încheierea contractului de împrumut, instanța de apel nu a analizat acest motiv determinant.

De asemenea, s-a susținut că instanța de apel nu a analizat motivul privind aprecierea greșită a probelor referitoare la smulgerea prin violență a consimțământului, întrucât aceasta a apreciat greșit violența la momentul încheierii convenției din 13.03.2012 și nu la momentul încheierii contractului de împrumut pentru care s-a cerut constatarea nulității absolute.

În aceeași idee, se mai învederează că instanța de apel nu a răspuns în vreun fel motivului de apel referitor la lipsa cauzei contractului de împrumut din 20.06.2011, respectiv motivului referitor la lipsa înscrisului original (titlul primordial), care să constate împrumutul și neaplicarea art. 1180, a art. 1191 alin. (1) și a art. 1576 din C. civ. din 1864, că instanța de apel nu a răspuns în vreun fel nici cu privire la motivul încălcării de către instanța de fond a principiului aprecierii globale a probelor, enunțat în dispozițiile art. 264 C. proc. civ. sau cu privire la motivul încălcării dispozițiilor art. 324 C. proc. civ. privind aprecierea probei cu martori.

Se mai susține că instanța de apel nu a analizat probele esențiale din cauză, iar motivele hotărârii sunt confuze, nu conțin raționamente logico-juridice clare, convingătoare și întemeiate în drept. Instanța de apel nu arată care este raționamentul logico-juridic prin care a ajuns la concluzia că nu s-au încălcat dispozițiile art. 321 alin. (7) și ale art. 323 alin. (1) C. proc. civ. sau că mesajele de amenințare ale intimatului-pârât transmise prin poșta electronică nu ar face dovada violenței exercitate asupra reclamantei sau dovada neremiterii sumei de bani cu titlu de împrumut. Simplele alegații că nu au fost alterat conținutul depoziției martorului sau că nu ar fi făcută dovada violenței, fără un raționament concret și coerent, nu pot fi considerate că fiind o motivare autentică a hotărârii pronunțate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a mai învederat că hotărârea cuprinde motive străine de obiectul cauzei, dar și contradictorii, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.216, art. 1.235, art. 1.239 din C. civ. din 2009, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, respectiv cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituția României, art. 3 și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 1 și a art. 969 din C. civ. din 1864, și a art. 6 alin. (1)-(3) din C. civ. din 2009.

În acest sens, se arată că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.216, ale art. 1.235 și ale art. 1.239 din C. civ. din 2009, care se referă la nulitatea contractului pentru motiv de violență și lipsă de cauză, având în vedere că a cerut constatarea nulității contractului de împrumut, aceste dispoziții nu erau aplicabile, întrucât acestea au intrat în vigoare la 01.10.2011, iar contractul de împrumut a fost încheiat la 20.06.2011, fiind aplicabile dispozițiile art. 948 pct. 4, art. 966, art. 968, art. 969 și ale art. 1576 din C. civ. din 1864.

Or, susține recurenta, considerând că sunt aplicabile dispozițiile din C. civ. din 2009, instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, ale art. 6 alin. (1)-(3) din C. civ. din 2009 și ale art. 1 din C. civ. din 1864.

Recurenta mai învederează că hotărârea pronunțată de instanța de apel este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor din art. 2.538 din C. civ. din 2009 și cu încălcarea art. 1189 din C. civ. din 1864, întrucât instanța nu putea recunoaște efecte juridice înscrisului întocmit la 13.03.2012 înainte că instanța să stabilească dacă erau îndeplinite condițiile de validitate a contractului de împrumut încheiat la 20.06.2011.

În acest sens, se susține că înscrisul întocmit la 13.03.2012 nu este valabil ca înscris recognitiv, întrucât, potrivit art. 1189 din C. civ. din 1864, înscrisul respectiv ar fi fost valabil ca înscris recognitiv numai dacă ar fi fost întocmit pentru a înlocui un înscris original (titlul primordial), care să fi dispărut, să fi fost pierdut sau învechit. Un asemenea înscris original, care să constate împrumutul, nu a fost întocmit și nici nu există, iar înscrisul întocmit ulterior, la data de 13.03.2012, nu menționează în cuprinsul său existența sau dispariția titlului primordial. Dispozițiile art. 1189 din C. civ. din 1864 sunt aplicabile în acest caz, întrucât norma din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 dispune "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa".

În aceeași idee, se arată, că, având în vedere că împrumutul pretins acordat era în valoare de 150.000 de Euro, dovada acestuia nu se putea face decât printr-un înscris original, care să fi fost întocmit la 20.06.2011, așa cum cereau dispozițiile art. 1180 și ale art. 1.191 alin. (1) din C. civ. din 1864.

Așa fiind, instanța de apel trebuia să constate că la 20.06.2011 nu s-a întocmit un înscris care să ateste existența contractului de împrumut și remiterea sumei de bani, cu formula prevăzută de lege. Nefiind întocmit un înscris original la data de 20.06.2011 și neexistând o altă probă scrisă care să constate împrumutul, înscrisul întocmit la 13.03.2012 nu putea primi valoarea unei recunoașteri de datorie.

Se arată că dispozițiile art. 2.538 din C. civ. din 2009 au fost aplicate greșit în cauză, întrucât aceste dispoziții sunt aplicabile doar în materia prescripției extinctive, fiind parte din Capitolul III din Titlul I al Cărții a VI-a a codului, care se referă la prescripția extinctivă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a mai susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 942, art. 948 pct. 2 și ale art. 969 din C. civ. din 1864, întrucât aceasta a reținut că izvorul drepturilor și al obligațiilor părților îl constituie convenția din 13.03.2012.

Cu referire la motivul ficțiunii împrumutului pretins acordat la 20.06.2011 și lipsa cauzei acestuia, instanța de apel a reținut în pagina 19 a hotărârii recurate că, în condițiile în care părțile au încheiat la 13.03.2012 o convenție în conținutul căreia apelanta a declarat expres că a primit un împrumut pe care se obligă să îl restituie la termenele convenite, aceasta convenție a devenit izvor de drepturi și obligații. Or, instanța de apel a încălcat astfel dispozițiile art. 948 pct. 2 și ale art. 969 din C. civ. din 1864, care stabilesc momentul în care se nasc drepturile și obligațiile părților rezultate din contractul de împrumut, respectiv data când a fost exprimat acordul de voință al părților.

Având în vedere mențiunea din pagina 1 a înscrisului atestat de avocat care indică explicit că intimatul pârât B. a "dat cu titlu de împrumut la data de 20.06.2011, mai înainte de data certificări actului, doamnei A. suma de 150.000 Euro" instanța nu putea reține ca dată a încheierii contractului de împrumut decât data de 20.06.2011.

În ceea ce privește susținerea că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1180, ale art. 1191 alin. (1) și ale art. 1576 din C. civ. din 1864, s-a arătat că nu există un înscris original, care să fi fost întocmit la 20.06.2011 și care să fi fost scris de împrumutat sau care să aibă înscrisă formula prevăzută de lege pentru a dovedi împrumutul și remiterea efectivă a unei sume de bani determinate la data de 20.06.2011.

Cum împrumutul este un contract real, care presupune remiterea efectivă a sumei de bani către împrumutat, validitatea încheierii contractului de împrumut (ca act juridic) trebuia apreciată de instanță în raport cu dispozițiile art. 1180, ale art. 1191 alin. (1) și ale art. 1576 din C. civ. din 1864, care erau în vigoare la data de 20.06.2011; or, instanța de apel nu putea reține existența unei obligații valabile, respectiv a unei datorii rezultate din împrumut decât cu încălcarea dispozițiilor menționate. Aceste dispoziții impun existența unui înscris original, care să fie scris, în întregul lui, de acela care 1-a subscris sau care să aibă înscrisă formula "bun și aprobat" pentru o sumă de bani determinată.

Întrucât la data de 20.06.2011 nu s-a întocmit un înscris care să ateste existența acestuia și remiterea sumei de bani, iar la dosarul cauzei nu se află un astfel de înscris (titlul primordial), instanța de apel nu putea reține ca dovedită existența împrumutului și remiterea sumei de bani.

Se mai arată că, pe de altă parte, înscrisul întocmit la 13.03.2012 nu face dovada remiterii sumei de bani, întrucât în cuprinsul acestuia s-a consemnat că suma de bani ar fi fost dată cu titlu de împrumut la 20.06.2011, mai înainte de certificarea actului.

În ceea ce privește susținerea că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Craiova este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., s-a învederat că instanța nu a examinat fiecare probă în parte și pe toate în ansamblul lor, iar acestea indicau lipsa cauzei contractului de împrumut, cauza ilicită și smulgerea consimțământului prin violență.

Or, susține recurenta, instanța a ignorat complet întâmpinarea de la fond a pârâtului, în care acesta arată că ar fi deținut suma din "economiile din salariu, pensie, activitate de realizare soft-uri la comandă ... dar în mare măsură primită de la tatăl meu cu puțin timp înainte de decesul acestuia".

Afirmațiile făcute de pârât în întâmpinarea de la fond erau hotărâtoare pentru aflarea adevărului și pentru aprecierea veridicității declarațiilor martorilor. Or, arată recurenta, cum afirmațiile pârâtului privind sursa sumei de bani nu au fost probate, pârâtul intimat a fost nevoit să-și schimbe apărarea la ultimul termen de judecată în fond, afirmând că a primit întreaga sumă de 150.000 de Euro de la tatăl sau, decedat, cu încuviințarea fratelui său, decedat și acesta, așa cum rezultă din răspunsul la interogatoriu.

Se susține că, în cauză, nu există nicio probă care să ateste vreun act de donație, vreun certificat de moștenitor care să dovedească transmiterea către pârât a sumei de 150.000 de Euro, că, în cauză, nu a fost produs nici un înscris care să dovedească obținerea sau deținerea de către defunctul D. a sumei de 150.000 de Euro din așa-zisele afaceri ale acestuia.

Recurenta susține că o altă probă care confirmă inexistența sumei de 150.000 de Euro și neremiterea acesteia, este mesajul pârâtului din 29.04.2018 aflat la dosarul cauzei și ignorat de instanță, în care pârâtul a afirmat că este dispus să "anulam" contractul de împrumut dacă reclamanta i-ar plăti un loc de taxi, care costă 3.000-5.100 de Euro, ceea ce creează prezumția judiciară simplă că împrumutul este fictiv, întrucât renunțarea la restituirea unei sume de peste 100.000 de Euro doar pentru plata unei sume de 3.000-5.100 de Euro nu reprezintă un act echitabil în condițiile în care ar fi fost remisă suma de 150.000 de Euro.

Recurenta a mai învederat că, în conversațiile avute cu B. despre bani, acesta nu pretinde bani de la reclamantă ca o restituire reală a unui împrumut, ci pur și simplu acesta pretinde o plată și nu neapărat în bani. B. afirmă în mesajul din 29.04.2018:

"plătește-mi un loc la taxi, peste 5000 de Euro plus școlarizarea, încă 100 de Euro, și mergem să anulam contractul de împrumut. la avocat sau unde trebuie, renunț la bani în favoarea ta. Oricum, fără 3000 de Euro nu scapi, atâta cer, dar muncesc și îi fac; e o soluție de compromis pe care ți-o propun, evident în favoarea ta".

Recurenta mai susține că instanța de apel a ignorat complet declarațiile reale ale martorilor și nu a făcut nicio referire la aspectele care dovedeau inexistența sumei de bani pretins împrumutate, cu atât mai mult cu cât instanța de apel reține că răspunsurile martorului E. ar fi fost menționate așa cum au fost date, deși copia electronica a înregistrării ședinței de judecată, redată în transcript, indică în mod vădit contrariul.

Or, susține recurenta, procedând astfel, instanța de apel nu a constatat încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 321 alin. (7) și ale art. 323 alin. (1) C. proc. civ. deși această încălcare este manifestă, dispozițiile respective fiind încălcate și de instanța de apel.

Având în vedere cele expuse, recurenta susținând că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, că nu s-a pronunțat, în realitate, asupra cererii de apel, asupra mijloacelor de apărare și asupra probelor hotărâtoare, nefiind soluționat fondul cauzei, a solicitat casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în temeiul dispozițiilor menționate în cuprinsul cererii de recurs și inclusiv a dispozițiilor art. 3 și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 1, art. 942, art. 948 pct. 2, art. 969, art. 1180, art. 1189, art. 1191 alin. (1), art. 1576 din C. civ. din 1864, art. 6 alin. (1)-(3) din C. civ. din 2009, art. 321 alin. (7) și ale art. 323 alin. (1), (32)7, 329, art. 486, art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8, art. 497 C. proc. civ.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 martie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2105 din 9 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 25 iunie 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimatul pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut susținerile intimatului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Față de ampla dezvoltare a motivelor de recurs, Înaltă Curte reține că, în esență, acestea vizează următoarele aspecte, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (5), (6), (8) C. proc. civ. și anume:

S-a învederat faptul că instanța de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, reținând greșit că acesta ar fi nulitatea convenției încheiate la 13.03.2012, deși, în realitate, obiectul cererii de chemare în judecată este constatarea nulității absolute a contractului de împrumut încheiat între A. și B. la 20.06.2011; că instanța de fond nu a reținut existența vreunei convenții încheiate la 13.03.2012, ca act juridic distinct de contractul de împrumut încheiat la 20.06.2011, pentru că a reținut că s-a cerut constatarea nulității absolute a contractului de împrumut, însă a stabilit eronat că acest contract de împrumut ar fi fost încheiat la 13.03.2012 și nu la 20.06.2011.

De asemenea s-a susținut că, în condițiile în care din motivarea instanței de apel rezultă că instanța a stabilit că hotărârea instanței de fond este legală, dar nu prin raportare la obiectul real al cererii de chemare în judecată, ci prin raportare la convenția din 13.03.2012, că hotărârea recurată cuprinde atât motive străine de natura cauzei, cât și motive contradictorii, întrucât aceasta reține, pe de o parte, că prin cererea formulată de reclamanta s-ar fi solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut încheiat de părți, iar pe de altă parte, că obiectul cererii de chemare în judecată ar fi constatarea nulității convenției din 13.03.2012, care ar reprezenta un act juridic distinct de contractul de împrumut.

Totodată, s-a învederat că hotărârea recurată cuprinde și motive confuze, întrucât se reține, pe de o parte, că prin cererea formulată de reclamantă s-ar fi solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut încheiat de părți, iar pe de altă parte că obiectul cererii de chemare în judecată ar fi constatarea nulității convenției din 13.03.2012, care ar reprezenta un act juridic distinct de contractul de împrumut.

Reclamanta a susținut, în esență, și aplicarea greșită a art. 1.216, art. 1.235, art. 1.239 din C. civ., a principiului neretroactivității legii, respectiv cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituția României, art. 3 și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 1 și a art. 969 din C. civ. din 1864 și a art. 6 alin. (1)-(3) din C. civ. din 2009.

A mai susținut și aplicarea greșită a art. 2.538 din C. civ. din 2009 și a art. 1189 din C. civ. din 1864, întrucât instanța nu putea recunoaște efecte juridice ale înscrisului întocmit la 13.03.2012, înainte ca instanța să stabilească dacă erau îndeplinite condițiile de validitate a contractului de împrumut încheiat la 20.06.2011.

Totodată, a mai invocat și greșita aplicare a art. 942, ale art. 948 pct. 2 și ale art. 969 din C. civ. din 1864, întrucât instanța a reținut că izvorul drepturilor și al obligațiilor părților îl constituie convenția din 13.03.2012.

Reclamanta a arătat că au fost greșit aplicate și dispozițiile art. 1180, ale art. 1191 alin. (1) și ale art. 1576 din C. civ. din 1864, întrucât nu există un înscris original, care să fi fost întocmit la 20.06.2011 și care să fi fost scris de împrumutat sau care să aibă înscrisă formula prevăzută de lege pentru a dovedi împrumutul și remiterea efectivă a unei sume de bani determinate la data de 20.06.2011.

Totodată, s-a învederat încălcarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., întrucât instanța nu a examinat fiecare probă în parte și nici toate probele în ansamblul lor, în condițiile în care acestea indicau lipsa cauzei contractului de împrumut, cauza ilicită și respectiv smulgerea consimțământului prin violență.

Înaltă Curte reține că, potrivit art. 488 alin. (5) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate solicita "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Astfel, acest motiv de recurs vizează o singură ipoteză de nulitate și anume încălcarea formelor procedurale.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității, disponibilității etc.

Recurenta a invocat incidența art. 488 alin. (5) C. proc. civ., legat de încălcarea principiului disponibilității, în condițiile în care instanța de apel ar fi schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, reținând greșit că acesta ar fi nulitatea convenției încheiate la 13.03.2012.

În examinarea acestui motiv de recurs, din perspectiva susținută de recurenta, respectiv a încălcării principiului disponibilității legat de schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut fără însă a depăși limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, verificând cererea de chemare în judecată, se constată că din aceasta rezultă, fără posibilitate de echivoc, că reclamanta, în virtutea principiului disponibilității, a învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute "a contractului de împrumut încheiat între A. și B., atestat de avocat C. din Baroul Olt prin încheierea nr. 1/13.03.2012".

În această situație, sunt nefondate și fără suport juridic susținerile recurentei ce vizează schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, precum și susținerile ce vizează încălcarea principiului disponibilității, motiv pentru care Înalta Curte reține că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., invocat de recurentă din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., întrucât nu examinează efectiv apărările și susținerile părților, că nu s-a pronunțat, în realitate, asupra cererii de apel, asupra mijloacelor de apărare și asupra probelor hotărâtoare din cauză, a existenței unor motive străine și contradictorii, Înalta Curte reține că și acesta este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile recurentei legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel se încadrează în exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată, față de obiectul dedus judecății și de limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată, din care rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de împrumut încheiat de către părți, certificat în privința datei, conținutului și identității acestora în fața avocatei C. la data de 13.03.2012.

Astfel, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că " . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .potrivit art. 102 alin. (1) din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. Pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în ceea ce privește condițiile de validitate și pe cale de consecință a nulității, ci și pentru alte aspecte care privesc încheierea actului juridic, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele sale, pentru executarea obligațiilor. Validitatea sau eficacitatea actului juridic se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic".

De asemenea, instanța, în argumentarea soluției adoptate, a arătat că, întrucât "convenția a cărei nulitate a fost invocată prin cererea ce formează obiectul cauzei a fost încheiată la data de 13.03.2012, în mod corect prima instanță a reținut că dispozițiile legale incidente în cauză sunt dispozițiile noului C. civ., ca lege în vigoare în momentul încheierii actului. Prin înscrisul intitulat "contract de împrumut cu termene de restituire scadente" încheiat la data de 13.03.2012,reclamanta declară că a primit de la pârât cu titlu de împrumut,la data de 20.06.2011, mai înainte de data certificării actului, suma de 150 000 Euro, obligându-se să o restituie până la data de 21.07.2036 în 300 de rate scadente în ultima zi a lunii".

Instanța de apel, examinând motivele de apel și în argumentarea în fapt și în drept a soluției pronunțate, a mai arătat că, în condițiile în care "actul juridic ce formează obiectul cauzei reprezintă o recunoaștere de datorie convențională, expresă (art. 2538 C. civ.), convenția este guvernată de dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii sale. Contractul de împrumut încheiat la data de 20.06.2011 a fost recunoscut prin convenția din data de 13.03.2012 încheiată în fața avocatului care a certificat-o, astfel că invocarea nerespectării formalităților prevăzute de art. 1180 vechiul C. civ. este nefondată, întrucât sancțiunea în această situație vizează doar puterea probatorie nu și valabilitatea convenției ca act juridic".

Înaltă Curte constată că soluția instanței de apel a fost argumentată și din perspectiva analizării susținerilor reclamantei legate de fictivitatea împrumutului recunoscut prin convenție, prin prisma dispozițiilor art. 1235 și, respectiv, ale art. 1239 alin. (2) C. civ., care prevăd că "existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară", constatându-se că "reclamanta nu a răsturnat această prezumție legală relativă prin probele administrate, în condițiile în care părțile au încheiat la 13.03.2012 o convenție în conținutul căreia apelanta a declarat expres că a primit un împrumut pe care se obligă să îl restituie la termenele convenite, această convenție a devenit izvor de drepturi și obligații".

Nefondate sunt și susținerile recurentei legate de existența unor motive străine și contradictorii, în condițiile în care ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, ceea ce însă nu se verifică în cauză.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat de reclamanta ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Cum din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material, Înalta Curte reține că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care, din cererea de chemare în judecată, rezultă că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului încheiat la data de 13..03.2012, precum și în condițiile în care dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevăd expres și imperativ că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a se depăși limitele învestirii", fiind astfel exclusă posibilitatea instanței de a analiza și a se pronunța pe un alt act juridic decât cel indicat de reclamantă în acțiune.

Or, în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată au fost stabilite limitele învestirii instanței, precum și în condițiile în care convenția a cărei nulitate a fost solicitată este cea încheiată la data de 13.03.2012, în mod legal și corect s-a reținut că dispozițiile legale incidente în cauză sunt dispozițiile noului C. civ., ca lege în vigoare în momentul încheierii actului.

Cum prin înscrisul intitulat "contract de împrumut cu termene de restituire scadente" încheiat la 13.03.2012, a cărui nulitate s-a solicitat, reclamanta declară că a primit de la pârât cu titlu de împrumut la data de 20.06.2011 (înainte de data certificării actului), suma de 150000 Euro, obligându-se să o restituie până la data de 21.07.2036 în 300 de rate scadente în ultima zi a lunii, instanța de apel a făcut o legală și corectă aplicare a dispozițiilor art. 2538 C. civ.) care prevede că "recunoașterea dreptului se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită".

Față de cele expuse, Înaltă Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamantei legate de greșita aplicare a dispozițiilor C. civ. de la 1864 precum și cele legate de aplicarea greșită a art. 1.216, art. 1.235, art. 1.239 din C. civ., a principiului neretroactivității legii, ale art. 3 și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, și art. 6 alin. (1)-(3) și art. 2538 din C. civ. din 2009.

Nefondate sunt și susținerile recurentei legate de încălcarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ. întrucât instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la o reinterpretare a probelor administrate.

Or, în condițiile în care criticile recurentei legate de încălcarea dispozițiilor enunțate vizează, în realitate, stabilirea situației de fapt, acestea nu se circumscriu niciunui motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susținerile reclamantei nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (5), (6) și 8 C. proc. civ., Înaltă Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul, formulat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2105 din 9 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2105 din 9 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2020.