ÎCCJ, Decizia nr. 32/2015

Decizia nr. 32/2015

Asupra

admisibilității în principiu a recursului de față, în

conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată

următoarele:

La data de 27

octombrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție - Completul de 5 Judecători recursul declarat de A.,

B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 2114 din 1 iulie 2014,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă prin care s-a respins, ca tardivă, cererea de

revizuire formulată de revizuenți A., B., D., C. împotriva Deciziei

civile 283 din 12 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflictele de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr.

x/1/2014.

La data de 11

noiembrie 2014, E. SPRL, în calitate de administrator judiciar al SC F. IRLU SA

București, a depus la dosarul cauzei o cerere de constatare a suspendării

de drept a judecării prezentei cauze, în temeiul art. 75 alin. (1) din

Legea nr. 85/2014, susținând că, la data de 3 septembrie 2014, în

Dosarul nr. x1/3/2014, Tribunalul București a pronunțat deschiderea

procedurii insolvenței împotriva IRLU SA și anexând în acest sens, în

copie, un certificat de grefă.

În temeiul

dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 C.

proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de

atac deduse judecății în speță.

Analizând recursul

în condițiile art. 493 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte

constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce se

succed.

Potrivit art.

129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor

judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public

pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Conform art.

457 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească este

supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în

condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de

mențiunile din dispozitivul ei”.

În raport cu

principiile statuate prin textele menționate, admisibilitatea unei

căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui

control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de

exercitarea acesteia în condițiile legii.

În

speță, însă, se constată că aceste condiții nu

sunt îndeplinite.

Astfel,

Completul de 5 Judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva

deciziei prin care secția I civilă a Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de

revizuire formulate de A., B. și C.

Spre

deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că

dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice calea de atac

este recursul, cu excepția cazului în care instanța de revizuire este

Înalta Curte de Casație și Justiție [art. 328 alin. (2) din

codul menționat], prevederile Noului C. proc. civ. reglementează prin

art. 513 alin. (6) că „Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri

potrivnice, calea da atac este recursul. În cazul în care revizuirea a fost

soluționată de una dintre secțiile Înaltei Curți de

Casație și Justiție, recursul este de competența

Completului de 5 judecători”.

Aceste din

urmă dispoziții, cu valoare de excepție, trebuie însă

raportate și interpretate coroborat cu cele ale art. 513 alin. (5) din

codul menționat și care instituie regula generală în materie.

Or, conform

acestora, „Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă

căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea

revizuită.”

Din

interpretarea logică, teleologică și sistemică a celor

două norme procedurale mai sus citate, în acord cu spiritul Noului C.

proc. civ. și cu principiile care îl guvernează, astfel cum reiese

și din economia „Expunerii de motive” ce a stat la baza elaborării acestuia,

rezultă că ipoteza reglementată de alin. (6), are în vedere

exclusiv situația în care hotărârea supusă revizuirii este ea

însăși susceptibilă de a fi atacată.

Întrucât, în

noua reglementare, căile de atac ce ar putea fi exercitate, după caz,

sunt: fie și apelul și recursul, fie numai apelul, fie numai

recursul; având în vedere și principiul celerității

soluționării cauzelor, statuat expres de legiuitor, în strânsă

legătură cu necesitatea eficacității administrării

actului de justiție; în opinia raportorului împrejurarea că, în alin.

(6) legiuitorul a menționat calea de atac a recursului, are

semnificația suprimării căii de atac a apelului (pentru

ipotezele în care această cale de atac s-ar putea exercita anterior

recursului), iar nu pe aceea a instituirii unei noi căi de atac, în

situația în care aceasta nu ar fi prevăzută, ceea ce ar

contraveni principiului legalității și unicității

căii de atac și ar crea, contrar intenției legiuitorului, pe

cale de interpretare, un nou grad de jurisdicție.

În

același sens este și opinia doctrinei în materie, exprimată, de

exemplu, în „Noul cod de procedură civilă - comentariu pe articole”

vol. l, art. 1 - 526, autori: Gabriel Boroi, Octavia Spineanu Matei, Andreia

Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa

Teohari, Gabriela Răducan, Dumitru Marcel Gavriș, Flavius George

Păncescu și Marius Eftimie, editura Hamangiu, 2013.

Întrucât, în

speță, cererea de revizuire soluționată de Secția l

civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a vizat

o hotărâre a Curții de Apel București, secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale care, potrivit dispozițiilor imperative ale art.

XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu modificările și

completările ulterioare, nu este supusă recursului, fiind

pronunțată într-un conflict de muncă, în opinia raportorului

această ipoteză nu se circumscrie condițiilor prevăzute de

textul legal invocat de recurenți.

Se

constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil, ca

urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 483 C. proc.

civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de

reformare pe această cale, determinată ca atare de lege.

Recunoașterea

unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea

procesuală, constituie o încălcare a principiului

legalității, consacrat expres de dispozițiile art. (7) C. proc.

civ., precum și a principiului constituțional al egalității

în fața legii și a autorităților și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, normele procesuale

privind sesizarea instanțelor judecătorești și

soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege

sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin.

(2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind

sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești

pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar,

în raport cu dispozițiile legale mai sus citate, cu referire la

existența unei hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind

susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar prin exercitarea

acestei căi de atac, recursul declarat de G., B. și C. nu poate fi

primit.

În

consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge

recursul, ca inadmisibil, astfel încât nu se mai impune examinarea altor cereri

sau susțineri.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de A., B. și C. împotriva Deciziei nr. 2114

din 1 iulie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. x/1/2014.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 9 martie 2015.

Procesat de

GGC - LM