ÎCCJ, Decizia nr. 156/2014

Asupra

admisibilității recursului de față, în conformitate cu dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele;

La data de 1 septembrie 2014, a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5

judecători recursul declarat de G.M. împotriva Deciziei nr.

1949 din 17 iunie

2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția l civilă

, prin care a fost constatată

nulitatea cererii de revizuire formulată de G.M. împotriva deciziei nr. 107 din

22 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția l civilă, în Dosarul

nr. 5295/63/2013.

La data de 12

septembrie 2014, F. Sprl, în calitate de administrator judiciar al SC C.F.R.

I.R.L.U. SA București, a depus la dosarul cauzei o cerere de constatare a

suspendării de drept a judecării prezentei cauze, în temeiul art. 75 alin. (1)

din Legea nr. 85/2014, susținând că, la data de 3 septembrie 2014, în Dosarul nr.

28428/3/2014, Tribunalul București a pronunțat deschiderea procedurii

insolvenței împotriva SC I.R.L.U. SA și anexând în acest sens, în copie, un certificat

de grefă (filele 10 - 12).

În temeiul

dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.,

Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de atac deduse

judecății în speță.

Analizând recursul în

condițiile art. 493 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că

acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 129 din

Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Conform art. 457 alin.

(1) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească este suspusă numai căilor de atac

prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent

de mențiunile din dispozitivul ei”.

În raport cu

principiile statuate prin textele menționate, admisibilitatea unei căi de atac

și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii

atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

În speță, însă, se

constată că aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Astfel, Completul de

5 Judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția

I civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei

cereri de revizuire formulate de G.M.

Spre

deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că dacă

revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul, cu

excepția cazului în care instanța de revizuire este Înalta Curte de Casație și

Justiție (art. 328 alin. (2) din codul menționat), prevederile N.C.P.C.

reglementează prin art. 513 alin. (6) că „Dacă revizuirea s-a cerut pentru

hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. În cazul în care revizuirea a

fost soluționată de una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție,

recursul este de competența Completului de 5 judecători”.

Aceste

din urmă dispoziții, cu valoare de excepție, trebuie însă raportate și

interpretate coroborat cu cele ale art. 513 alin. (5) din codul menționat și

care instituie regula generală în materie.

Or,

conform acestora, „Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac

prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.”

Din

interpretarea logică, teleologică și sistemică a celor două norme procedurale

mai sus citate, în acord cu spiritul N.C.P.C. și cu principiile care îl

guvernează, astfel cum reiese și din economia „Expunerii de motive” ce a stat

la baza elaborării acestuia, rezultă că ipoteza reglementată de alin. (6) are

în vedere exclusiv situația în care hotărârea supusă revizuirii este ea însăși

susceptibilă de a fi atacată.

Întrucât,

în noua reglementare, căile de atac ce ar putea fi exercitate, după caz, sunt:

fie și apelul și recursul, fie numai apelul, fie numai recursul; având în

vedere și principiul celerității soluționării cauzelor, statuat expres de

legiuitor, în strânsă legătură cu necesitatea eficacității administrării

actului de justiție; împrejurarea că, în alin. (6), legiuitorul a menționat

calea de atac a recursului, are semnificația suprimării căii de atac a apelului

(pentru ipotezele în care această cale de atac s-ar putea exercita anterior

recursului), iar nu pe aceea a instituirii unei noi căi de atac, în situația în

care aceasta nu ar fi prevăzută, ceea ce ar contraveni principiului legalității

și unicității căii de atac și ar crea, contrar intenției legiuitorului, pe cale

de interpretare, un nou grad de jurisdicție.

În același sens este

și opinia doctrinei în materie, exprimată, de exemplu, în „N.C.P.C. -

comentariu pe articole” vol. l, art. 1 - 526, autori: Gabriel Boroi, Octavia

Spineanu Matei, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia

Narcisa Teohari, Gabriela Răducan, Dumitru Marcel Gavriș, Flavius George

Păncescu și Marius Eftimie, editura Hamangiu, 2013.

Întrucât, în speță,

cererea de revizuire soluționată de secția l civilă a Înaltei Curți de Casație

și Justiție a vizat o hotărâre a Curții de Apel Craiova, secția I civilă,

potrivit dispozițiilor imperative ale art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013,

cu modificările și completările ulterioare, nu este supusă recursului, fiind

pronunțată într-un conflict de muncă, rezultă că această ipoteză

nu se circumscrie

condițiilor prevăzute de textul legal invocat de recurent.

Se constată, așadar,

că recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției

prevăzute de art. 483 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri

susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca tare de lege.

Recunoașterea unor căi

de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie

o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. (7)

C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața

legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă

în ordinea de drept.

Or, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția

României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii

judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, în raport cu

dispozițiile legale mai sus citate, cu referire la existența unei hotărâri

determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă

controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de

G.M. nu poate fi primit.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil,

astfel încât nu se mai impune examinarea altor cereri sau susțineri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de

G.M. împotriva Deciziei nr. 1949 din 17 iunie

2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția l civilă, în Dosarul

nr. 247/54/2014.

Fără cale de atac.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 8 decembrie 2014.