ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2429/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea acestuia să emită decizie de soluționare a cererii de despăgubire depusă în data de 15.05.2017 conform dispozițiilor art. 13 din Legea 213/2015.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 531 din 12 februarie 2018, a admis cererea formulată de reclamanți, obligând pârâtul să soluționeze cererea de despăgubire înregistrată sub nr. x/16.05.2017, în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

3.1. Referitor la motivul de recurs încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât se fac aprecieri privind admisibilitatea acțiunii, deși nu s-a invocat excepția de inadmisibilitate a cererii.

Or, nu a susținut că nu este incidentă Legea nr. 554/2004, ci doar neaplicarea termenului general de 30 de zile prevăzut de această lege, intenția legiuitorului fiind clară atunci când nu a stipulat un termen special expres în legea de organizare a Fondului, înțelegându-se astfel că este vorba despre un termen rezonabil, în conformitate cu natura activității acestuia.

3.2. În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a reluat situația de fapt expusă și în fața primei instanțe, susținând, în esență, că hotărârea este dată cu încălcarea prevederilor art. 15 din Legea 213/2015, care prevăd că Fondul soluționează cererile pe măsura înregistrării lor.

În continuare, recurentul a făcut trimitere la etapele pe care trebuie să le parcurgă pentru soluționarea unei cereri de plată, apreciind că este imposibil ca respectivele proceduri să fie parcurse în 30 de zile, astfel încât în mod greșit prima instanță a considerat că se aplică acest termen, invocând, cu titlu de practică judiciară, o hotărârea judecătorească pronunțată într-o cauză similară.

În opinia părții, este vorba despre o situație specială, care nu formează obiectul Legii 554/2004 din punct de vedere al termenului de soluționare, întrucât atât cererea de soluționare a unui dosar de daună (Anexa 3 din Norma nr. 16/2015), cât și cererea de plată (Anexa 6 din aceeași Normă) necesită verificări și demersuri diferite, așa încât este incidentă legislația specială în materie, respectiv Legea 213/2015, și legislația conexă asigurărilor.

Prin urmare, raportarea Fondului în emiterea unei decizii trebuie făcută la un termen rezonabil, un termen optim și previzibil de natură a-i permite urmarea tuturor operațiunilor administrative impuse de cadrul normativ și verificarea în mod corespunzător a legalității și temeiniciei cererilor persoanelor ce pretind o calitate de creditor de asigurare, dar, în egală măsură, și evitarea întârzierilor nejustificate prin care se împiedică lămurirea existenței dreptului de creanță invocat de petent.

În fine, recurentul a susținut că între timp cererea de plată formulată a fost analizată, reclamanții fiind despăgubiți, prin urmare acțiunea a rămas fără obiect.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimații-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând obligarea recurentului-pârât să emită decizie de soluționare a cererii de despăgubire depusă în data de 16.05.2017 conform Legii nr. 213/2015.

Curtea de apel a admis acțiunea formulată de reclamanți, obligând pârâtul să soluționeze cererea de despăgubire în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a făcut trimitere la considerentele sentinței atacate pe care le-a apreciat ca fiind străine de natura cauzei întrucât se fac aprecieri privind admisibilitatea acțiunii, deși nu a susținut că nu este incidentă Legea nr. 554/2004, ci doar neaplicarea termenului general de 30 de zile prevăzut de această lege.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Contrar susținerilor recurentului, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva incidenței prevederilor Legii nr. 554/2004, în raport cu afirmațiile părții în sensul că dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu se completează cu prevederile Legii nr. 554/2004 și cu referire la termenul de 30 de zile de soluționare a cererii, aplicabil în cauză, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Faptul că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

1.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Se reține că instanța a fost învestită cu un act administrativ asimilat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv cu o acțiune împotriva tăcerii autorității publice recurente, care nu a soluționat cererea intimaților-reclamanți formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015, înregistrată la data de 16.05.2017, ca urmare a falimentului asigurătorului societatea G. S.A.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esență, sunt centrate pe interpretarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează termenul de soluționare a cererii de plată.

Din această perspectivă sunt relevante dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, (versiunea de la data formulării acțiunii), în prezent textul este renumerotat, art. 2 alin. (1) lit. g), care prevăd că nesoluționarea în termenul legal a unei cereri are semnificația faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Astfel, în cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziție remediul prevăzut de Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită respectiva decizie, în temeiul art. 8, 11 și 18 din această lege.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a aplicat termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004, în condițiile în care Legea nr. 213/2015 nu prevede un alt termen.

Totodată, conform art. 14 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, decizia comisiei speciale poate fi contestată în termen de 10 zile la comunicare la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Astfel, se constată că legiuitorul a înțeles să supună regulilor și principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004, cererile formulate de solicitanți, precum și deciziile autorității administrative.

Criticile recurentului, în sensul că, în lipsa unui termen legal pentru soluționarea cererilor de plată depuse în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2015, emiterea unei decizii trebuie să fie raportată la un termen rezonabil, dată fiind multitudinea cererilor de plată înregistrate și necesitatea soluționării acestora în ordinea înregistrării, nu pot fi primite.

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale.

Faptul că autoritatea recurentă are în curs de soluționare un număr foarte mare de cereri nu prezintă relevanță și nu este opozabil intimaților - reclamanți, ci ține exclusiv de modul de organizare internă a activității acesteia, în plus, nu le-a fost comunicat acestora niciun răspuns la cererea formulată, cu privire la incidența împrejurărilor invocate care temporizează soluționarea cererii într-un termen rezonabil, cum corect a reținut și prima instanță.

De altfel, soluționarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către solicitant împotriva autorității ce are această obligație și nu invers.

În fine, se reține că jurisprudența la care a făcut trimitere recurentul este singulară și nu poate fi apreciată pozitiv, iar susținerea potrivit căreia acțiunea a rămas fără obiect nu este dovedită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din Codul de procedură

civilă și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 531 din 12 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2020.