ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1754/2020

Ședința publică din data de 3 aprilie 2020

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 915 din 9 iulie 2019, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș, a declinat, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, competența soluționării acțiunii civile formulate de reclamanții A., B., C., D. CNP, E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB.,CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE. și FFF., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Suceava și Tribunalul Suceava.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 842 din 25 noiembrie 2019 a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția litigii de muncă și asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Mureș, secția civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Acțiunea dedusă judecății are ca obiect plata unor diferențe salariale (iar nu o acțiune în anulare sau în obligare la emiterea unui ordin de salarizare), fiind astfel incidente dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii.

Prin acțiunea de față nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale și vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispozițiile Legii nr. 284/2010, spre a fi atrasă în cauză competența instanței, prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiției) al Anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Art. 7 din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 instituie o competență materială de excepție (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare, și nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).

Ca atare, este de remarcat că acest text legal nu este incident în cauză, nesolicitându-se anularea unei hotărâri date asupra unei contestații emise în urma unei reîncadrări salariale în baza Legii nr. 284/2010, ci se solicită expres plata unei diferențe salariale, în sensul art. 170 - 171 alin. (1) din Codul muncii.

În ceea ce privește litigiile privind drepturile salariale ale magistraților și personalului auxiliar, în afara situației circumstanțiate, prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare a instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea urmează a intra sub jurisdicția muncii, care este o jurisdicție de plină competență.

Conform art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și actelor raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar potrivit art. 1 alin. (2) din același cod, "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții speciale derogatorii".

Este de constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din acest act normativ, contenciosul administrativ este definit drept "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

De asemenea, conform art. 8 alin. (1) din același act normativ, "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații prin daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Prin raportare la aceste dispoziții legale, este de reținut că obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluționare a cererii, respectiv tardivitatea (nesoluționarea în termen a cererii).

Or, în cauza de față, reclamanții nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu au dedus judecății un act administrativ asimilat.

În aceste condiții, litigiului de față nu are natura unuia de contencios administrativ.

Prin urmare, instanța competentă material a soluționa litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF. și pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Suceava și Tribunalul Botoșani, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 aprilie 2020.