ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5844/2019

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 263 din 11 aprilie 2019, Tribunalul Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a invocată de pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Timișoara și a declinat, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Timișoara.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat cauza privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Timișoara, în favoarea Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat ivit conflict negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale .

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că acțiunea dedusă judecății are ca obiect plata unor diferențe salariale, fiind astfel incidente dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii.

Prin acțiunea de față nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale și vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispozițiile Legii nr. 284/2010, spre a fi atrasă în cauză competența instanței, prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiției) al Anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Dimpotrivă, prin acțiune se solicită sancționarea plății parțiale a salariului avut și cuvenit pentru munca prestată.

Art. 7 din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 instituie o competență materială de excepție (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare, și nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).

Ca atare, este de remarcat că acest text legal nu este incident în cauză, nesolicitându-se anularea unei hotărâri date asupra unei contestații emise în urma unei reîncadrări salariale în baza Legii nr. 284/2010, ci se solicită expres plata unei diferențe salariale (în cuantum de 18%), în sensul art. 170 -171 alin. (1) din Codul muncii.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii procesuale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, legiuitorul a prevăzut expres această soluție legislativă, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței (de exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999:

"cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe").

Or, în ceea ce privește litigiile privind drepturile salariale ale magistraților și personalului auxiliar, în afara situației circumstanțiate, prevăzute la art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare a instanțelor de contencios administrativ, astfel că litigiile în discuție urmează a intra sub jurisdicția muncii, care este o jurisdicție de plină competență.

Aceasta, întrucât, conform art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și actelor raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2) din același cod, "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții speciale derogatorii".

Este de constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În cauza de față, reclamanții nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu au dedus judecății un act administrativ asimilat, câtă vreme reclamanții nu au făcut referire la vreo decizie de încadrare salarială pe care să o conteste și nici nu au pretins că au adresat o cerere pârâților pentru recunoașterea drepturilor pretinse. De asemenea, nu prezintă configurația unei contestații promovate potrivit art. 7 din Anexa V Legea nr. 253/2017 (reclamanții nu s-au prevalat de existența unei hotărâri a organelor de conducere ale pârâților, prin care să le fi fost analizată contestația formulată împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale).

În aceste condiții, litigiului de față nu are natura unuia de contencios administrativ.

Față de cele ce preced, instanța competentă material a soluționa litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. și pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Timișoara în favoarea Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2019.