ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 580/2020

Ședința publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 19 aprilie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanței ca, prin sentința care se va pronunța, să se constate raportul juridic de muncă dintre pârâta-angajator și reclamantul-salariat pe perioadă determinată, în perioada octombrie 2013 - mai 2016.

A solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale, plus dobânda legală și 10.000 RON daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile din Codul muncii și pe decizia nr. 37/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin sentința civilă nr. 775 din data de 10 octombrie 2018, Tribunalul Arad a respins acțiunea formulată de reclamant.

Totodată, a respins cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, la data de 15 noiembrie 2018, reclamantul A..

Prin decizia nr. 19 din 21 ianuarie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

La data de 21 martie 2019, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile anterior menționate, invocând motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A solicitat admiterea recursului și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În conținutul cererii, recurentul-reclamant a invocat decizia nr. 37 din 7 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2016, prin care s-a stabilit că: "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 57 alin. (5) și (6) din Codul muncii, combinat cu art. 211 lit. b) din Legea nr. 62/2011, art. 35 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, în ipoteza neîndepliniriî de către părți a obligației de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă, persoana fizică care a prestat muncă pentru și sub autoritatea celeilalte părți are deschisă calea acțiunii în constatarea raportului de muncă și a efectelor acestuia și în situația în care respectivul raport de muncă a încetat anterior sesizării instanței".

A arătat că, în mod greșit instanța de fond și instanța de apel au apreciat că "probatoriul administrat în cauză nu a condus la dovedirea pretențiilor reclamantului".

A menționat dispozițiile art. 264 și 273 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel, la fila x din decizia recurată, a apreciat greșit că: "Procesele-verbale încheiate de Poliția Hălmagiu relevă calitatea de care s-a prevalat reclamantul la întocmirea actelor constatatoare, respectiv aceea de întreținător, neputând dovedi în absența unor alte probe, cu care să poată fi coroborate, raporturile de muncă" ".

A considerat că, dacă s-ar fi coroborat aceste înscrisuri cu probele testimoniale administrate în cauză, s-ar fi putut reține existența raportului de muncă concret, stabilit de instanță, în lipsa convenției de muncă.

De asemenea, a precizat că nici instanța de fond, nici instanța de apel nu au apreciat pozitiv valoarea probatorie a desfășurătorului convorbilor telefonice, care se putea corobora, în condițiile art. 273 din C. proc. civ., cu interogatoriul părții, și/sau cu probe testimoniale suplimentare, rezultate din dezbaterea cauzei, în conformitate cu art. 277 pct. 4 din C. proc. civ.

A mai susținut că instanța de apel a motivat greșit soluția de respingere a probei cu expertiza de evaluare a drepturilor bănești, solicitată de către recurentul-reclamant și că instanța de apel a evaluat numai o probă testimonială, martorul C., deși au fost doi martori audiați în cauză.

În fine, a menționat că în apel trebuia administrat probatoriu suplimentar, astfel cum a solicitat recurentul-reclamant, pentru dovedirea suficienței calitative a anumitor împrejurări reținute la fond.

Prin întâmpinarea înregistrată la 27 mai 2019, intimata-pârâtă B. a invocat excepția inadmisibilității recursului formulat, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză, la data de 14 iunie 2019, recurentul-reclamant a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., coroborat cu art. 231, 232 și art. 275 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cerere ce a a fost comunicată intimatei-pârâte, pentru formularea unui punct de vedere.

Prin notele formulate la data de 17 februarie 2020, intimata-reclamantă a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, ca inadmisibilă, iar prin cererea înregistrată la aceeași data, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost întocmit de către magistratul-asistent la data de 4 iulie 2019, apreciindu-se că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea de ședință din 20 septembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La data de 17 ianuarie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul, fixând termen la data de 6 martie 2020, în ședință publică, pentru discutarea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României și, totodată, pentru discutarea excepției inadmisibilității recursului.

Prin încheierea de ședință din data de 6 martie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A. de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (2) din C. proc. civ., coroborat cu art. 231, 232 și art. 275 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii.

Examinând recursul formulat, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice.

Aceleași exigențe exclud examinarea pe fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

În acest sens, Înalta Curte reține că în speță sunt incidente dispozițiile art. 483 alin. (2) teza a III-a din C. proc. civ., în forma aplicabilă la data introducerii acțiunii, care stipulează că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile privind conflictele de muncă și de asigurări sociale.

Rezultă că în acest tip de litigii, deciziile pronunțate de instanțele de apel sunt definitive, nefiind supuse recursului.

Cum decizia recurată în speță a fost pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în cadrul unui litigiu având ca obiect un conflict individual de muncă, în cauză este aplicabil textul anterior menționat, astfel că decizia civilă ce face obiectul cauzei nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs.

Recunoașterea unei căi extraordinare de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac prevăzut de art. 457 C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii consacrat de art. 16 din Constituția României, motiv pentru care apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la textul art. 483 alin. (2) teza a III-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 19 din 21 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 19 din 21 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2020.