ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 474/2020

Ședința publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 21.09.2016 sub nr. x/2016 reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A. solicitând să se dispună:

Se solicită eliminarea clauzelor enunțate mai sus din contractul de credit, ca fiind lovite de nulitate absoluta.

Pârâta C. S.A a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind rămasă fără obiect, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes pe fond, se solicită să se respingă cererea de chemare în judecată întrucât nu este fondată.

La termenul din data de 24.03.2017 au fost respinse excepțiile invocate de către pârâta C..

Prin sentinta civila nr. 2687/2017 din 29.06.2017, pronunțata de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei E. S.R.L. în ceea ce privește capătul de cerere referitor la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc și comision de rezervă minimă obligatorie.

S-a respins capătul de cerere privind restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc și comision de rezervă minimă obligatorie în contradictoriu cu pârâta E. S.R.L. ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei E. S.R.L., în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea ca fiind abuzive și anularea clauzelor, ca neîntemeiată.

S-a admis în parte cererea privind pe reclamanții A. și B. și pe pârâta S.C. C. S.A..

S-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale din convențiile de credit nr. x/14.11.2007 și nr. x/30.05.2008:

- art. 3 lit. d) din condițiile speciale;

- art. 5 lit. a) din condițiile speciale;

- art. 5 lit. e) din condițiile speciale;

- art. 3.5 din condițiile generale;

- art. 8.1 lit. a), liniuțele a 2-a și a 3-a și lit. c) din condițiile generale;

- art. 10.1 lit. a), b) și lit. c) și art. 10.2 din condițiile generale;

A fost obligată pârâta C. să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de rezervă minimă obligatorie în temeiul convențiilor de credit nr. x/14.11.2007 și nr. x/30.05.2008.

S-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

C. S.A a declarat apel împotriva acestei sentințe solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate în sensul admiterii excepțiilor și respingerii cererii de chemare în judecată cu privire la capetele de cerere ce vizează clauzele ce prevăd comisionul de risc/administrare, comisionul de rezerva minima obligatorie si restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 1763A din 27 septembrie 2018 a admis apelul formulat de apelanta C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2687 din 29.06.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații A. și B. și S.C. E. S.R.L..

A schimbat sentința atacată în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel Curtea a reținut că prima instanță a fost sesizată de către reclamanții F. cu o cerere îndreptată împotriva pârâtei C., succesoarea G. cu care au fost încheiate cele două convenții de credit nr. x/30.05.2008 și nr. x/14.11.2007 în privința cărora s-a solicitat constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a mai multor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori . Instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei E. pe capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc și comision de rezervă minimă obligatorie, întrucât cesionarea creanței a avut loc după declararea scadenței anticipate a creditului. Excepțiile invocate de către pârâta C. au fost respinse de instanță prin încheierea de ședință din data de 24.03.2017. Aceste excepții se referă la lipsa calității procesuale active și a celei pasive, motivat de lipsa unui raport juridic între părțile litigante ca urmare a cesionării creditelor, lipsa de obiect și a inadmisibilității cererii cu motivarea că cele două convenții de credit nu mai sunt în derulare ci, în etapa executării silite ca urmare a declarării scadenței anticipate a creditului și excepția lipsei de interes pentru aceleași argumente.

Curtea a apreciat întemeiat motivul de apel referitor la greșita reținere de către instanța de fond a faptului că reclamanții se încadrează în categoria comercianților ocrotiți de Legea nr. 193/2000, situație care nu se regăsește în prezentul litigiu.

Împotriva deciziei nr. 1763A din 27 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă reclamanții A. și B. au declarat recurs.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În premabulul recursului recurenții-reclamanți prezintă un scurt istoric al litigiului cu referire la petitul acțiunii și la argumentele prezentate în susținerea cererii de chemare în judecată.

În concret, în ceea ce privește clauzele referitoare la perceperea comisionului de risc, recurenții-reclamanți arată că raționamentul instanței pentru care banca percepe un astfel de comision nu se susține, câtă vreme rata lunară este sensibil mai mică față de debitul principal și se apropie de dobânda aferentă ratei.

Nu se poate susține că acest comision acoperă un eventual prejudiciu datorat modificării valorii de referință a monedei de acordare a creditului, iar în favoarea Băncii a fost cesionată și o poliță de asigurare de viață.

Obligația achitării unui comision de risc de o valoare semnificativă, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Condiția privind negocierea de asemenea nu este îndeplinită, obligația plății comsionului de risc neputând fi negociată.

În ceea ce privește condiția privind crearea unui dezechilibru semnificativ, recurenții-reclamanți arată că au fost încălcate dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, în contractul de credit nefiind menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia.

Riscul în legătură cu care Banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu, în cazul neîndeplinirii obligațiilor existând dreptul Băncii de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, precum și obținerea de despăgubiri.

Față de aceste considerente, desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă prin contractul de credit toate riscurile au fost transferate în sarcina împrumutatului.

Nerespectarea dispozițiilor imperative de ordine publică ale art. 4 din Legea nr. 193/2000 atrage nulitatea absolută a clauzelor care reglementează comisionul de risc ce nu poate fi apreciat ca rezonabil în raport cu eventualul prejudiciu cauzat.

Recurenții reclamanți susțin în continuare că art. 3 lit. d) este o clauză abuzivă deoarece generează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Contractul nu face nicio referire asupra semnificației sintagmei de schimbare semnificativă a pieței monetare precum și inexistența unui criteriu obiectiv în raport de care banca să poată majora dobânda.

În această situație devin incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care consacră regula in dubio pro reo.

Se mai susține că, comisionul de rambursare în avans prevăzut de art. 5 pct. c din Condițiile speciale este ilegal, nu are o justificare care să garanteze echilibrul între părțile contractante și contravine și dispozițiilor art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, solicitând eliminarea lui din contracte.

Prin modalitatea de contractare pârâta nu respectă cerințele bunei-credințe.

Convenția de credit este un contract de adeziune, clauzele nu au fost negociate cu reclamanții, aceștia având doar posibilitatea acceptării lor.

În privința clauzelor prevăzute de art. 8.1 pct. 2 și 3 și lit. c) și d) din convențiile de credit și acestea sunt lovite de nulitate, deoarece creează un drept exclusiv și discreționar de a proceda la declararea scadenței anticipate a creditului, ce contrazice echilibrul contractual ce trebuie să existe între drepturile și obligațiile părților, fiind de natură să producă prejudicii consumatorului.

De asemenea, clauza prevăzută la art. 10 din Condițiile generale este de natură să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind abuzivă din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Clauza prevăzută la art. 6 lit. e) care instituie obligarea debitorilor la plata unui comision de rezervă creează o disproporție între drepturile și obligațiile părților, în realitate acest comision reprezentând o dobândă mascată care se adaugă la dobânda stabilită prin credit.

În ceea ce privește criticile aduse soluției pronunțată de instanța de apel, recurenții-reclamanți apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., înrucât hotârârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Se reproșează instanței de apel că nu a analizat îndeplinirea categoriei de consumator, decizia instanței de apel fiind întemeiată pe un singur înscris fără a lua în considerare celelalte probe prezente la dosar, din care nu rezultă clar calitatea de profesioniști a reclamanților.

Reclamanții subliniază aspectul că înscrisul extrajudiciar a fost întocmit în condițiile în care aceștia se aflau deja în situația imposibilității respectării planului de rambursare, solicitând intervenția băncii în vederea reeșalonării creditelor.

Recurenții citează dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și conchid în sensul că instanța a prezumat în mod greșit calitatea de dezvoltator a reclamanților.

De asemenea, reclamanții apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Se susține că în cazul reclamanților, instanța trebuie să se raporteze la calitatea acestora de consumatori, întrucât îndeplinesc condițiile acestei categorii. Simpla afirmație a pârâtei, fără înscrisuri concludente este lipsită de valoare și nu poate duce la încadrarea reclamanților în categoria profesioniștilor.

Actul de vânzare-cumpărare pentru teren este încheiat de o persoană fizică, iar tranzacțiile care s-au realizat au fost scutite de plata TVA.

Dovada calității de comerciant trebuia făcută de pârâtă în condițiile art. 46 Codul comercial, coroborat cu art. 3 Codul comercial, calitatea de comerciant nu se consideră probată, fiind necesare dovezi privind existența autorizației administrative de exercitare a comerțului.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 18 aprilie 2019 a fost încuviințat raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară nedevolutivă ce are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ.

Această cerință va impune cenzurarea argumentelor propuse de recurenții-reclamanți la termenul de judecată din 20 februarie 2020, dată la care au avut loc dezbaterile în ceea ce privește fondul cauzei, în sensul limitării analizei la cele care îndeplinesc condițiile invocării.

S-a susținut cu prilejul susținerilor orale motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care privește încălcarea autorității de lucru judecat în raport de considerentele reținute prin sentința nr. 8/02.02.2017, pronunțată de Tribunalului București în dosarul nr. x/2016, având ca obiect o contestație la executare, între aceleași părți, prin care s-au anulat clauzele contractuale și s-a constat că părțile au calitatea de consumator.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în recurs nu se pot invoca omisso medio motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel.

Cu alte cuvinte, motivele de recurs pot fi primite dacă ele au fost invocate în apel sau pe parcursul judecății apelului, în termenul prevăzut de lege, dar instanța le-a respins sau nu s-a pronunțat asupra lor.

În speța de față, se constată că incidența prevederilor art. 430 C. proc. civ. a fost invocată prin concluziile orale de la termenul de judecată acordat pentru dezbaterea recursului de față, astfel încât ipoteza cerută de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu se regăsește în cauză.

Se mai reține că prin motivele de apel reclamanții nu s-au prevalat de prevederile art. 430 C. proc. civ., cu referire la încălcarea autorității de lucru judecat, aspect care subzista și la momentul judecării cauzei în apel.

În raport de aceste argumente, critica evocată nu îndeplinește condițiile invocării, neputând fi analizată în prezentul recurs, reprezentând modificarea argumentelor și temeiurilor de drept invocate în susținerea recursului.

Totodată, Înalta Curte constată că, în această cauză, este ținută a analiza exclusiv criticile de nelegalitate privitoare la nereținerea prezumției de consumator, pe care au susținut-o reclamanții în sprijinul incidenței dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Din perspectiva limitelor menționate în paragrafele anterioare, intanța de recurs va analiza exclusiv aplicarea normelor legale incidente în cauză în constatarea carcaterului abuziv și a nulității absolute a unor clauze contractuale din perspectiva stabilirii calității de consumator a reclamanților.

Sub aspectul criticilor subsumate motivului de casare reprezentat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., referitoare la încălcarea art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a analizat îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

În urma analizei materialului probator administrat în fața celor două instanțe de fond, interpretarea și aplicarea în concret a normelor juridice incidente a vizat reținerea situației de fapt potrivit căreia reclamanții au solicitat creditele în scopul investirii într-o afacere imobiliară, având în vedere propria recunoaștere a reclamanților și valoarea foarte mare a celor două credite.

Sub aspectul motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că analiza motivelor de apel ce priveau soluția dată cererii de apel formulată de pârâta C. S.A. a fost realizată în condiții de legalitate, nefiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ.

Se constată că a fost respectată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României), cu referire la noțiunea de proces echitabil, care presupune ca o instanță internă să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, susținerile părților fiind examinate de către instanță, procedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

În consecință, din considerentele expuse de către instanța de apel rezultă care sunt argumentele ce au stat la baza pronunțării hotărârii sub acest aspect.

Raportat la cele amintite, susținerea recurenților-reclamanți vizând nelegalitatea deciziei atacate și invocarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apare ca nefondată.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, respectiv art. 2 din Legea nr. 193/2000 se reține că și acestea sunt nefondate.

Raportat la aceste critici și având în vedere situația de fapt stabilită de către instanțele devolutive, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că reclamanții nu se încadrează în categoria consumatorilor, astfel cum este definită această noțiune de art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Directiva 93/13/CEE are drept principal obiectiv asigurarea unei protecții adecvate a consumatorilor ca părți în contractele de credit. Preocuparea legiuitorului european și mai apoi a celui național de ocrotire a consumatorului se datorează poziției fragile pe care acesta o ocupă într-un contract de credit. Se pornește de la premisa că un contract de credit este unul de adeziune, la care împrumutătorul înțelege să adere sau nu, neavând posibilitatea de a-i influența conținutul, clauzele fiind standard, prestabilite.

Lipsa negocierii conținutului contractului creează un pericol de abuz de poziție dominantă din partea băncii, în special în cazul în care potențialul client face parte din categoria consumatorilor, așa cum sunt definiți aceștia de art. 2 din Legea nr. 193/2000:

"persoane fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociații care (..) acționează în scopuri dinafara activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale". Se pornește de la premisa că un consumator este partea slabă din contractul de credit, datorită stării sale de inferioritate atât din punct de vedere a posibilității de negociere cât și de informare. Voința legiuitorului a fost aceea de a proteja consumatorul mediu, protecția consumatorului nefiind una absolută, care să îl scutească de orice responsabilitate la încheierea unui contract bancar.

În consecință, doar categoria consumatorilor este protejată de Legea nr. 193/2000.

În ceea ce îi privește pe reclamanți, se constată că natura efectivă a activității pentru care au fost solicitate și acordate creditele în litigiu, a fost construirea unui imobil P+6, ce cuprinde apartamente destinate vânzării, ceea ce permite concluzia că aceștia au ales să desfășoare o activitate profesională, ceea ce depășește limitele unui simplu consumator.

Intenția de construire a imobilului în scopul vânzării apartamentelor către terții cumpărători, rezultă chiar din conținutul mărturisirii extrajudiciare făcută prin adresa transmisă pârâtei C. S.A. prin care reclamantul A. afirmă că banii proveniți din cele două credite au fost folosiți la edificarea unui imobil P+6, situat în București, precum și din valoarea mare a sumei împrumutate.

Criticile recurenților în sensul că operațiunea a fost scutită de plata T.V.A. aspect care demonstrează că reclamanții nu se încadrează în categoria profesioniștilor nu poate reprezenta un argument în sprijinul excluderii dezvoltatorilor imobilari din categoria comercianților. Scutirea de plata T.V.A. a tranzacțiilor realizate a fost efectuată în raport de dispozițiile Codul fiscal, ale cărui prevederi nu fac obiect de analiză în cauza de față.

Relevantă este și jurisprudența CJUE, care analizează calitatea de consumator a persoanei fizice împrumutate prin prisma legăturii funcționale cu activitatea unui profesionist. Astfel, la paragraful 36 din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-410/11 s-a statuat că "numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenția menționată în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională".

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel este legală și temeinică, criticile subsumate motivelor de casare invocate fiind nefondate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată nefondat recursul și îl va respinge ca atare, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1763/A din 27 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. C. S.A. și S.C. E. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2020.