ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2803/2019

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 364 din 14 noiembrie 2016, a respins excepțiile de netimbrare și inadmisibilitate invocate de pârâtă, a admis excepția lipsei unui interes personal, direct și actual pentru petitele 2 și 3, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, a obligat pârâta să emită răspunsurile finale (decizii) la plângerile reclamantului la care se face referire în răspunsul pârâtei având nr. 17873/25.07.2016, a respins petitele 2 și 3 ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes personal, direct și actual precum și cererea pentru cheltuieli de judecată.

Încheierea atacată Prin încheierea din 24 februarie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, de completare a hotărârii sentinței civile nr. 364/2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 364/2016 din 14 noiembrie 2016 atât reclamantul cât și pârâta au declarat recurs. Reclamantul A. a formulat recurs și împotriva încheierii din 24 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj. I. Reclamantul A., își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. Art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. (când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești) prin faptul că instanța a respins petitele 2 și 3. Refuzând, în fapt, să judece petitele 2 și 3, instanța de fond a încălcat dispozițiile prevăzute de art. 5, alin. (1) și (2) al C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii. Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă." Or, cererea de chemare în judecată includea trei petite legate prin împrejurările de fapt, care au făcut obiectul aceluiași dosar. Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității) prin faptul că instanța nu a respectat principiul rolului activ al judecătorului, nepunând în discuția părților excepția ridicată de instanță din oficiu. Or, instanța de fond nu a pus realmente în discuție excepția ridicată din oficiu, încheierea din 31 octombrie 2016 existând, concret, doar după redactarea ei. În opinia recurentului, au fost încălcate regulile de procedură în privința comunicării actelor de procedură, acest lucru fiind de natură a nu-i permite să-și exprime punctul de vedere în cadrul procesului și a nega, în privința acestui aspect, dreptul la apărare. Se mai arată că a aflat de excepția ridicată de instanță din oficiu doar odată cu comunicarea sentinței, iar instanța a luat decizia de a ridica, din oficiu o excepție despre care nu a avut cunoștință, dosarul judecându-se în lipsă, așa cum s-a cerut. Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) prin faptul că motivarea instanței de fond care a reținut ca motivație a petitelor 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată că "prevenirea și descurajarea acelorași situații pe viitor în ideea că reclamantul va formula mai multe acțiuni în instanță" e străină de natura cauzei. Accesul la justiție pentru viitoare încălcări e doar un fapt derivat din conduita improprie a intimatei, nefiind un caracter necesar și suficient. Hotărârea nu clarifică pentru ce motiv instanța s-a considerat învestită doar cu prima cerere de chemare în judecată sosită la dosar, ci enumera, doar situația în care acesta decizie unilaterală a judecătorului a fost luată. Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material) prin faptul că instanța de fond s-a raportat la art. 33 al C. proc. civ. în mod eronat, trecând cu vederea faptul că e foarte mare probabilitatea ca dreptul la petiționare să fie încălcat de nenumărate ori, având în vedere refuzurile nejustificate ale intimatei de a emite un răspuns final. Acest lucru a reieșit nu doar din susținerile părților, ci și din faptul că instanța de fond a făcut dreptate, admițându-i petita 1. Așadar, interesul e cât se poate de personal, căci el este cel ce va depune petiții la intimată, iar caracterul actual al interesului nu e obligatoriu. Prevenirea încălcării unui drept subiectiv care i-a fost deja încălcat de atâtea ori - lucru reținut de instanță - de către o instituție care pretindea că poate soluționa o petiție fără un termen de soluționare, poate fi nu doar cerută în instanță, ci necesitatea acestei preveniri reiese inclusiv din decizia instanței de fond de a admite petita 1. Instanța de fond a socotit, chiar în mod contradictoriu față de decizia de a judeca doar prima cerere ajunsă la dosar, relevante prevederile legale cu privire la cererile modificatorii. Or, așa cum se poate observa din chiar cererile depuse la registratura instanței, recurentul susține că nu a cerut ca o cerere să fie trimisă într-un dosar anume, nenotând vreun număr de dosar pe cererile de chemare în judecată. Decizia de a trimite spre judecare toate cererile în același dosar a avut un caracter unilateral și a fost luată de Curtea de Apel Cluj. II. Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, în motivarea recursului, arată că hotărârea dată de instanța de fond cuprinde motive, contradictorii precum și motive străine de natura cauzei cu încălcarea art. 488 alin. (6) C. proc. civ. Referitor la motivarea hotărârii, arată că aceasta trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. Mai mult, soluția dată cererii deduse judecății trebuie să coincidă cu obiectul cererii reale a reclamantei. Conținutul, considerentelor fată de cel al dispozitivului hotărârii pronunțate de instanța de fond este contradictoriu în ceea ce privește obiectul cererii, iar soluția dată cererii deduse, judecății nu vizează cererea formulată în realitate de intimatul-reclamant. Astfel, în mod greșit instanța de fond a soluționat cererea intimatului-reclamant obligând autoritatea să emită răspunsuri finale (decizii) cu privire la petiții la care se face referire în adresa nr. x/25.07.2016 și nu la cele la care se face referire în adresele pe care le-a precizat intimatul-reclamant în cererea de chemare în judecată, respectiv nr. 19554/17.08.2016 și nr. 19810/22.08.2016. Or, acestea nu pot fi primite, întrucât petițiile la care se face referire în cererea intimatului-reclamant nr. 16415/04.07.2016 au fost soluționate, iar intimatului-reclamant i-au fost transmise răspunsuri la acestea, astfel cum rezultă din materialul probator de la dosarul cauzei, pe care instanța de fond nu l-a analizat în totalitate. Așadar, Autoritatea de Supraveghere a răspuns la petițiile intimatului-reclamant, în termen legal, comunicându-i demersurile pe care le-a considerat necesare raportat la cele sesizate, precum și rezultatele demersurilor efectuate, în cazurile în care acestea au fost finalizate. Cu toate acestea, reclamantul-intimat susține neîntemeiat faptul că petițiile sale nu au fost soluționate, în termen legal de 30 de zile, prin scoaterea din context și invocarea, eronată, a prevederilor art. 25 alin. (6) din Legea nr. 677/2001. Așadar, pe de o parte nu toate plângerile formulate de intimatul-reclamant în temeiul art. 25 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 au fost găsite ca fiind întemeiate pentru a se putea da curs unei investigații în cursul căreia sau la finalizarea căreia să fie necesară luarea uneia dintre măsurile prevăzute de art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 677/2001, respectiv "suspendarea provizorie sau încetarea prelucrării datelor, ștergerea parțială ori integrală a datelor prelucrate". Pe de altă parte, prin faptul că Autoritatea nu a emis decizii în sensul celor de mai sus, reclamantului-intimat nu i s-a îngrădit dreptul de a se adresa justiției, conform art. 18 din Legea nr. 677/2001. În același timp, prin faptul că Autoritatea nu a emis decizii în sensul celor de mai sus, reclamantului-intimat nu i s-a îngrădit accesul la justiție și dreptul de a contesta, potrivit Legii nr. 554/2004, răspunsurile primite de la Autoritatea de Supraveghere la plângerile prealabile formulate de acesta.

Apărările formulate în cauză Recurenta Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului formulat de pârâtă.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că atât excepțiile invocate, cât și recursurile sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere următoarele considerente. În ceea ce privește excepția tardivității recursului formulat de Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal În cauză sunt incidente dispozițiile legii contenciosului administrativ care la art. 20 alin. (1) stipulează că: "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare". Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă fără putință de tăgadă că încheierea atacată a fost comunicată la data de 28.11.2016, iar recursul a fost declarat la data de 13.12.2016, prin poștă, potrivit plicului aflat la dosarului nefiind depășit termenul legal de 15 zile prevăzut de textul legal sus citat. Astfel fiind, Înalta Curte constată că recursul este formulat în termen, motiv pentru care va respinge excepția tardivității, ca neîntemeiată. În ceea ce privește excepția netimbrării recursului formulat de A. Reclamantul solicită judecarea cauzei în regim de urgență în temeiul art. 26 alin. (1) al Legii 677/2001, potrivit căruia: "Împotriva oricărei decizii emise de autoritatea de supraveghere în temeiul dispozițiilor prezentei legi operatorul sau persoana vizată poate formula contestație în termen de 15 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii, la instanța de contencios administrativ competentă. Cererea se judecă de urgență, cu citarea părților. Soluția este definitivă și irevocabilă." Potrivit art. 18. alin. (3) al Legii 677/2001: "Instanța competentă este cea în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Cererea de chemare în judecată este scutită de taxa de timbru." Astfel fiind, Înalta Curte constată că pricina este scutită de plata taxei judiciare de timbru, excepția netimbrării fiind neîntemeiată. În ceea ce privește fondul cauzei Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte va răspunde prin considerente comune. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.: (când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești) Instanța săvârșește un "exces de putere" când, fie pronunță o hotărâre judecătorească fără nicio competență în acea problemă, fie chiar și numai când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege. Într-o încercare de definire a sintagmei "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Aceasta s-ar putea produce când instanța săvârșește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când critică pe legiuitor, când aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare, când se pronunță pe cale de dispoziții generale. În practica instanței supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înțelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituționale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competență. Conform doctrinei, "excesul de putere" derivă din trecerea abuzivă a "barierelor" între funcțiile ce revin autorităților publice și el este un exces față de limitele fixate prin norme constituționale. "Necompetența" derivă din încălcarea sau ignorarea atribuțiilor de jurisdicție ce revin diferitelor categorii de instanțe, astfel cum aceste atribuții au fost stabilite prin normele de procedură, în interiorul sistemului instanțelor judecătorești. Deci, "excesul de putere" semnifică un conflict de atribuții între instanțe și alte autorități, iar "necompetența" un conflict de atribuții între instanțele judecătorești. Astfel spus, "excesul de putere" constă în încălcarea de către judecători a principiului separației puterilor în stat, în imixtiunea lor în atribuțiile puterii legislative sau executive. Înalta Curte constată că, în cauza de față, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece recurentul critică hotărârea instanței de fond, sub aspectul încălcării rolului activ al judecătorului și nu sub aspectul încălcării unei norme de procedură cu caracter de ordine publică. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., este neîntemeiat ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. În motivarea hotărârii judecătorești se regăsesc toate susținerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) Din actele și lucrările dosarului rezultă că în aproape toate comunicările realizate de pârâtă către recurentul-reclamant i se aduce la cunoștință că se va efectua demersurile necesare în limitele competenței sale și în măsura în care va fi identificat expeditorul acestor mesaje. În răspunsurile la plângerile prealabile formulate de reclamant pârâta arată că urmează a comunica răspunsul final al demersurilor făcute însă în fapt acest lucru nu s-a întâmplat . Pârâta precizează că plângerea se soluționează potrivit art. 25 din Legea 677/2001, lege care nu o obligă la emiterea deciziei decât în ipoteza în care găsește plângerea întemeiată. Se arată apoi că plângerea prealabilă se formulează potrivit art. 2 din Legea 554/2004 pentru revocarea unui act administrativ, ceea ce nu este cazul în speță. Potrivit art. 18 din Legea 677/2001 fără a se aduce atingere posibilității de a se adresa cu plângere autorității de supraveghere, persoanele vizate au dreptul de a se adresa justiției pentru apărarea oricăror drepturi garantate de prezenta lege, care le-au fost încălcate. Potrivit art. 25 din aceeași lege în vederea apărării drepturilor prevăzute de prezenta lege persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări care cade sub incidenta prezentei legi pot înainta plângere către autoritatea de supraveghere. Plângerea se poate face direct sau prin reprezentant. Persoana lezată poate împuternici o asociație sau o fundație să îi reprezinte interesele. Plângerea către autoritatea de supraveghere nu poate fi înaintată dacă o cerere în justiție, având același obiect și aceleași părți, a fost introdusă anterior. În vederea soluționării plângerii, dacă apreciază că este necesar, autoritatea de supraveghere poate audia persoana vizată, operatorul și, dacă este cazul, persoana împuternicită sau asociația ori fundația care reprezintă interesele persoanei vizate. Aceste persoane au dreptul de a înainta cereri, documente și memorii. Autoritatea de supraveghere poate dispune efectuarea de expertize. Dacă plângerea este găsită întemeiată, autoritatea de supraveghere poate decide oricare dintre măsurile prevăzute la art. 21 alin. (3) lit. d). Interdicția temporară a prelucrării poate fi instituită numai până la încetarea motivelor care au determinat luarea acestei măsuri. Decizia trebuie motivată și se comunică părților interesate în termen de 30 de zile de la data primirii plângerii. Autoritatea de supraveghere poate ordona, dacă apreciază necesar, suspendarea unora sau tuturor operațiunilor de prelucrare până la soluționarea plângerii în condițiile alin. (5). Autoritatea de supraveghere se poate adresa justiției pentru apărarea oricăror drepturi garantate de prezenta lege persoanelor vizate. Instanța competentă este Tribunalul Municipiului București. Cererea de chemare în judecată este scutită de taxa de timbru. La cererea persoanelor vizate, pentru motive întemeiate, instanța poate dispune suspendarea prelucrării până la soluționarea plângerii de către autoritatea de supraveghere. Prevederile alin. (4)-(9) se aplică în mod corespunzător și în situația în care autoritatea de supraveghere află pe orice altă cale despre săvârșirea unei încălcări a drepturilor recunoscute de prezenta lege persoanelor vizate. Potrivit art. 26 din aceeași lege împotriva oricărei decizii emise de autoritatea de supraveghere în temeiul dispozițiilor prezentei legi operatorul sau persoana vizată poate formula contestație în termen de 15 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii, la instanța de contencios administrativ competentă. Cererea se judecă de urgență, cu citarea părților. Soluția este definitivă și irevocabilă. Fac excepție de la prevederile alin. (1), precum și de la cele ale art. 23 și 25 prelucrările de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților prevăzute la art. 2 alin. (5). Interpretând coroborat aceste texte de lege rezultă că pentru apărarea drepturilor prevăzute de Legea 677/2001 o persoană are la dispoziție două căi procedurale,căi care se exclud una pe alta .În ambele căi, modul în care este realizată apărarea drepturilor prevăzute de Legea 677/2001 este cenzurat de către instanța de judecată . Prima cale procedurală presupune o acțiune adresată direct instanței de judecată, cale neurmată în speță de către recurentul-reclamant . A doua cale procedurală și care o exclude pe prima presupune formularea unei plângeri către autoritatea de supraveghere,autoritate care poate, dacă găsește întemeiată plângerea, să aplice măsurile prevăzute de art. 21 alin. (3) lit. d) din lege . Această posibilitate a autorității de supraveghere în ipoteza în care plângerea este apreciată a fi întemeiată este prevăzută în art. 25 alin. (5) din Legea 677/2001. Imediat în alin. (6) se arată că decizia trebuie motivată și se comunică în termen de 30 de zile de la primirea plângerii persoanelor interesate. Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că problema de drept care se ridică în speță este aceea dacă emiterea deciziei este obligatorie doar pentru ipoteza în care plângerea este întemeiată și se decide aplicarea uneia din măsurile prevăzute de art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea 677/2001, sau decizia motivată trebuie emisă în raport cu orice plângere . Instanța de fond în mod corect a apreciat că, în cazul oricărei plângeri și indiferent care ar fi soluția adoptată, această soluție se adoptă printr-o decizie motivată care se comunică persoanelor interesate pentru a putea fi atacată la instanță . O interpretare contrară ar exclude activitatea pârâtei de la controlul instanței de contencios administrativ și ar da posibilitatea acesteia de a refuza soluționarea oricărei plângeri prin emiterea unui decizii pornind de la premisa că acesta este neîntemeiată, aspect care nu ar putea fi cenzurat de instanță. Înalta Curte constată că pârâta avea obligația de a da un răspuns final plângerilor reclamantului, indiferent care ar fi acest răspuns, printr-o decizie pe care acesta să o poată ataca în fata instanței de contencios administrativ în măsura în care îi este defavorabilă. Instanța de control judiciar apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că pârâta nu a emis asemenea decizii așa cum rezultă din analiza conținutului actelor anexate. De asemenea, în acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că prin petitele 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, reclamantul supune spre judecare instanței multiple cazuri, fiind necesară luarea unor măsuri care să prevină sau să descurajeze apariția acelorași situații în viitor. Având în vedere această motivare, respectiv prevenirea și descurajarea acelorași situații pe viitor, în ideea că reclamantul va formula mai multe acțiuni în instanță, instanța de fond în mod corect a apreciat că pentru aceste petite reclamantul nu justifică un interes actual, direct și personal. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, instanța de fond pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.