ÎCCJ, decizie (scj.ro #169560)

Infracțiunea de spălare a banilor.

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Infracțiunea de spălare a banilor

Indice alfabetic:

Drept penal. Drept procesual penal

-

infracțiunea de spălare a banilor

-

recurs în casație

Legea nr. 129/2019,

art. 49 alin. (1) lit. a)

C. proc. pen.,

art. 438 alin. (1) pct. 12

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 116/RC din 30 aprilie 2020

a. Prin sentința penală nr. 215 din 27 iunie 2018 a Tribunalului Cluj s-au hotărât, între altele, următoarele:

În latură penală:

-  6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. raportat la art. 76 C. pen.

În temeiul  art. 67 alin. (1) și (2) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a fi administrator al unor societăți, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei.

În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a fi administrator al unor societăți, de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale;

- 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor, prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că aceste infracțiuni sunt concurente, iar în temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, care a fost sporită cu 1/3 din cealaltă pedeapsă, adică 1 an închisoare, rezultând în final pedeapsa de 7 ani închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (1) C. pen. raportat la art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a fi administrator al unor societăți, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei.

În temeiul art. 65 alin. (1) și (3) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen.

În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., a fost interzisă inculpatei, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., a fost interzisă inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., a fost interzisă inculpaților, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi aleși în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., a fost interzisă inculpaților, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleși în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

b. Prin decizia nr. 33/A din 16 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori s-au admis apelurile declarate de inculpații A., C. și D. împotriva sentinței penale nr. 215 din 27 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a desființat, în parte, hotărârea apelată, între altele, cu privire la reținerea dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. raportat la art. 76 C. pen. în ceea ce îi privește pe inculpații C. și D. și soluția dată laturii civile în privința celor trei aplelanți.

Împotriva deciziei nr. 33/A din 16 ianuarie 2020 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori a declarat recurs în casație inculpatul A., prin apărător ales,  invocând cazurile de recurs în casație prevăzute în art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute în art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 16 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării ei pe fond.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat, în principal, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său, astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Prin urmare, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

În cauza de față, inculpatul A. a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute în art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.

Potrivit  art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”

Jurisprudența subsecventă intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală a statuat că acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care, fie fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora dintre elementele constitutive ale infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În consecință, acest caz de recurs în casație permite instanței de casație să analizeze doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor formulate în recurs în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că starea de fapt reținută prin decizia recurată, raportat la infracțiunea de spălare a banilor, constă, în esență, în aceea că, în perioada 2011 - octombrie 2014, inculpatul A. a transferat suma de 1.440.173 lei sub forma creditării societății G., astfel: în perioada în care nu era asociat al societății a adus sume în calitate de director, maximul împrumutului fiind de 1.109.449 lei la 31 mai 2013, sumele fiind evidențiate în contabilitate cu explicația „împrumut A.”, iar ulterior, a finanțat firma în calitate de asociat unic. În acest fel, în perioada  2011 - octombrie 2014, inculpatul A. a transferat o sumă de bani consistentă, respectiv 1.440.173 lei, sub forma creditării societății G., întocmind mai multe contracte de creditare încheiate în nume personal, pe care le-a și semnat, atât la împrumutat, cât și la împrumutător. Sumele de bani cu care a finanțat societatea au fost restituite inculpatului în perioada 27 aprilie 2011 - 23 februarie 2015, întocmindu-se în acest sens o dovadă.

Instanța de apel a constatat că transferarea sumelor de bani obținute din activitatea ilicită de evaziune fiscală către activități comerciale licite, prin care s-a realizat o creștere a activităților comerciale și, totodată, o diversificare a preocupărilor comerciale (prin deschiderea activității de turism), cumulându-se astfel capital comercial licit și venituri licite prin exploatarea obiectelor de activitate ale societății, reprezintă o activitate bine conturată și independentă de fapta de evaziune fiscală, dar subsecventă acesteia și care se circumscrie unei fapte tipice de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019.

Negând această situație de fapt, inculpatul A. susține în cadrul prezentului demers judiciar că fapta astfel descrisă nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de spălare a banilor, întrucât, pe de o parte, nu s-a făcut dovada certă a provenienței ilicite a sumelor de bani cu care a fost finanțată societatea, iar pe de altă parte, nu s-a dovedit că transferul de bani s-a făcut în scopul disimulării provenienței infracționale a sumelor și, prin aceasta, nu s-a făcut dovada mecanismului de spălare a banilor.

Altfel spus, criticând concluziile instanțelor de fond și de apel cu privire la faptul că suma de 1.440.173 lei, cu care inculpatul a finanțat societatea G., inclusiv în obiectivul de investiție Complexul Turistic H., provine din infracțiunea de evaziune fiscală pentru care acesta a fost condamnat în cauză, respectiv cu privire la constatarea realizării acestei finanțări în vederea disimulării originii ilicite a banilor și, prin aceasta, chiar interpretarea dată de cele două instanțe materialului probator administrat în cauză, recurentul inculpat neagă baza factuală care a condus la reținerea infracțiunii de referință în sarcina lui, solicitând, în mod implicit, reevaluarea materialului probator sub aspectul conținutului faptic al acuzației de spălare a banilor care îi este adusă.

Or, reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

De altfel, plecând de la situația de fapt reținută cu titlu definitiv în hotărârea recurată, din care rezultă argumentele pentru care instanța de apel a apreciat, pe de o parte, că suma de bani cu care a fost creditată societatea G. își are proveniența în infracțiunea de evaziune fiscală săvârșită de inculpat, iar pe de altă parte, că finanțarea societății a constituit un mijloc de spălare a acestor bani, ei reintrând ulterior pe piață ca urmare a faptului că au fost restituiți, în integralitate, inculpatului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că cele două condiții de tipicitate ale infracțiunii de spălare a banilor invocate de recurentul inculpat sunt, în mod evident, îndeplinite, astfel că în cauză nu este incident cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În sfera cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susținut, între altele, că pedeapsa ce i-a fost aplicată pentru infracțiunea de evaziune fiscală este nelegală, întrucât, în condițiile în care instanța de fond nu a reușit să stabilească care este întinderea prejudiciului la producerea căruia au participat complicii, aplicând în favoarea acestora principiul

in dubio pro reo

și, în consecință, pedepse în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea în forma de bază, același regim juridic trebuia aplicat și inculpatului, care este singurul condamnat pentru evaziune fiscală în formă agravată.

Delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casație, instanța supremă a stabilit că el este incident numai în situația în care pedeapsa stabilită de instanța de apel, prin raportare la toate normele de drept penal substanțial relevante pentru tratamentul sancționator, este nelegală.

Altfel spus, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar și a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancțiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator.

În aceste coordonate, evaluând criticile formulate de inculpatul A. în cadrul acestui caz de recurs în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție reține, între altele, următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că susținerile recurentului inculpat A. vizând nelegalitatea pedepsei ce i-a fost aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală nu este întemeiată, sens în care reține că acestea se fundamentează, în concret, pe critica încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului, raportat la cea stabilită pentru ceilalți inculpați cercetați în cauză.

Practic, recurentul inculpat susține că pedeapsa ce i-a fost aplicată pentru infracțiunea de evaziune fiscală este nelegală, întrucât se raportează la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru forma agravată a infracțiunii, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., deși, în condițiile în care instanțele au constatat imposibilitatea stabilirii în concret a contribuției fiecăruia la producerea prejudiciului, în sarcina sa trebuia reținută forma de bază a infracțiunii, astfel cum s-a procedat în cazul complicilor.

Or, în jurisprudența constantă a instanței supreme s-a stabilit că pot fi cenzurate prin prisma dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancțiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator. În toate cazurile, însă, legalitatea sancțiunilor a fost examinată prin raportare la încadrarea juridică dată faptei prin decizia definitivă, astfel cum a fost stabilită prin hotărârea recurată (relevante în acest sens sunt deciziile nr. 66, 230, 246, 249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150 din 2017 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, publicate,

www.scj.ro

).

În consecință, în incidența cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., legalitatea pedepselor este verificată exclusiv prin raportare la încadrarea juridică a faptelor stabilită prin hotărârea definitivă, criticile privind nelegalitatea pedepsei, urmare a greșitei stabiliri a încadrării juridice a faptelor, excedând controlului jurisdicțional ce poate fi exercitat în prezentul cadru procesual.

Încadrarea juridică a faptei este

operațiunea de stabilire a corespondenței între fapta pretins comisă și modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă, cu reținerea normelor generale aplicabile

(privind participația și cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale).

Ca urmare, stabilirea încadrării juridice a faptei este o operațiune care intră în atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt și în drept), iar nu al instanței învestite în calea extraordinară de atac a recursului în casație, motiv pentru care nu poate fi cenzurată prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casație prevăzute în art. 438 C. proc. pen.

Fără a proceda la evaluarea chestiunii în discuție, Înalta Curte de Casație și Justiție notează, însă, că instanța de fond nu a constatat imposibilitatea stabilirii în concret a contribuției fiecăruia dintre participanți la producerea prejudiciului reținut în cauză, astfel cum susține recurentul, ci numai raportat la complicii B., C., D., E. și F., împrejurare față de care în sarcina acestora a reținut forma de bază a infracțiunii de evaziune fiscală (prevăzută în art. 9 alin. 1 lit. a din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen.).

Referitor la inculpatul A., instanța de fond a reținut că acesta a fost persoana care a gestionat integral activitatea ilicită și singurul care, finalmente, a beneficiat de pe urma acesteia, motiv pentru care, raportat la valoarea prejudiciului stabilit în cauză (16.592.359 lei), în sarcina acestuia a reținut forma agravată a infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., soluție menținută în apel.

Or, în acest context este evident că nu există nicio neconcordanță între reținerile instanței și soluția pronunțată, cât privește încadrarea juridică dată faptei de evaziune fiscală și pedepsele rezultând dintr-o atare încadrare.

Pentru considerentele prezentate, constatând neîntemeiate criticile formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 33/A din 16 ianuarie 2020 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori.