ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1674/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 56 de la 26 aprilie 2007, Tribunalul Călărași a respins cererea formulată de inculpatul C.N. privind schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. în art. 181 alin. (1) C. pen. A fost respinsă cererea de achitare conform art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. formulată de același inculpat. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. a fost condamnat inculpatul C.N. la 7 ani și 6 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) b C. pen.

(parte vătămată M.N.). În baza art. 180 alin. (2) C. pen. a fost condamnat același inculpat la 1 an închisoare, parte vătămată M.C. În baza art. 33 lit. a) C. pen. inculpatul C.N. va executa pedeapsa cea mai grea, respectiv 7 ani și 6 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 83 C. pen. s-a dispus revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 5 luni închisoare pronunțată prin sentința penală nr. 377 de la 13 iulie 2005 a Judecătoriei Călărași față de inculpatul C.N., pedeapsă ce va fi executată de către inculpat pe lângă pedeapsa pronunțată, în total inculpatul C.N. va executa 7 ani și 11 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. de la rămânerea definitivă a sentinței și până la terminarea executării pedepsei. S-a dedus din pedeapsa pronunțată față de inculpatul C.N. perioada reținerii de 24 ore de la 02 octombrie 2006 la 03 octombrie 2006, conform art. 88 C. pen. Prin aceeași sentință, în baza art. 180 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul C.D. la 1 an închisoare (parte vătămată M.C.). Tot, prin aceeași sentință, în baza art. 180 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul C.M. la 1 an închisoare (parte vătămată M.C.). În baza art. 180 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul P.A. la 1 an închisoare (parte vătămată M.C.).

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpaților C.D., C.M. și P.A. exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),b C. pen. de la rămânerea definitivă a sentinței și până la terminarea executării pedepsei. În baza art. 81-82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani, pentru fiecare dintre inculpații C.D., C.M. și P.A., precum și a pedepselor accesorii pe aceeași durată, pentru fiecare inculpat. S-a atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 83-84 C. pen. privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei. S-a luat act că partea vătămată M.C. nu s-a constituit parte civilă în cauză. A fost respinsă cererea de despăgubiri materiale formulată de partea civilă M.N..

A fost admisă cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă Spitalul Bagdasar Arseni București și a fost obligat inculpatul C.N. la plata sumei de 371,20 lei către această parte civilă, reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate cu internarea părții civile M.N. A fost obligat fiecare dintre cei patru inculpați la câte 300 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, că în după-amiaza zilei de 30 octombrie 2005, în timp ce se afla lângă terenul de fotbal din satul Rasa unde era în desfășurare un meci, partea vătămată M.C. s-a întâlnit cu inculpatul C.N. cu care se afla în relații tensionate și s-au luat la ceartă.

În urma conflictului, inculpatul a plecat către propriul domiciliu, amenințând-o pe partea vătămată că se va întoarce împreună cu rudele sale și se vor răfui, lucru pe care l-a și făcut. Ajuns la domiciliu, inculpatul le-a povestit fraților săi cele întâmplate, motiv pentru care, împreună cu inculpații C.D., C.M. și P.A. s-a urcat în căruță, înarmându-se fiecare cu bare metalice și plecând la terenul de fotbal unde au găsit-o pe partea vătămată M.N. asupra căreia au tăbărât toți patru, lovind-o cu barele metalice peste corp. Fiul părții vătămate M.V., observând că tatăl său este agresat, a intervenit, însă a fost alergat de inculpatul C.D. care l-a ajuns la mică distanță, în dreptul unui bar unde se afla cea de-a doua parte vătămată M.N.

Acesta din urmă, observând evenimentele a intervenit în ajutorul inculpatului C.N. ce l-a lovit puternic cu ranga în cap pe M.N. În urma loviturii acesta s-a prăbușit pierzându-și cunoștința. Ca urmare a intervenției mai multor persoane prezente, agresorii au părăsit în grabă cu căruța locul faptei și a fost anunțată salvarea ce l-a transportat pe M.N. la Spitalul Județean Călărași de unde, constatându-se că rănile de la nivel cerebral sunt grave, a fost transferat la Spitalul de Neurochirurgie Bagdasar București unde s-a intervenit chirurgical de urgență, partea vătămată fiind diagnosticată cu „TCC minor grad 1. fractură cu înfundare parietală dreapta parasagitală. Plagă contuză vertex suturată” și a fost internată în perioada 31 octombrie 2005-9.11.2005.

Partea vătămată M.C., în urma loviturilor primite de la cei patru inculpați a necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale. Fiind audiat inculpatul C.N. nu a recunoscut faptele reținute în sarcina sa, schimbându-și treptat depozițiile pe parcursul cercetărilor. Inițial a recunoscut faptul că după ce a avut un conflict cu M.C. a mers acasă unde i-a anunțat pe frații săi C.M. și C.D., precum și pe P.A. despre respectiva altercație și toți patru s-au întors pe terenul de fotbal după care nu a mai recunoscut, arătând că el a fost cel agresat, că nu știu cum a fost agresat M.N. Situația de fapt astfel cum a fost reținută în rechizitoriu și avută în vedere de instanța de fond, a fost dovedită cu plângerea și declarațiile părții vătămate, proces-verbal de cercetare la fața locului, planșa foto, raport de constatare medico-legală, declarațiile martorilor, toate coroborate cu declarațiile inculpaților.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații C.N., C.D., P.A. și C.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul greșitei condamnări. Prin decizia penală nr. 157 de la 18 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția I-a penală, a admis apelul declarat de inculpatul C.N. împotriva sentinței penale nr. 56 din 26 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția penală. A desființat, în parte, sentința penală și, în fond: A descontopit pedeapsa rezultantă de 7 ani și 11 luni închisoare cu 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., în pedepsele componente după cum urmează: - 7 ani și 6 luni închisoare cu 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

(partea vătămată M.N.), aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.; - 1 an închisoare aplicată aceluiași inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. ( partea vătămată M.C. ). S-a făcut aplicațiunea art. 74 alin. (2) - 76 alin. (1) lit. a) C. pen. și în consecință: A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului C.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. de la 7 ani și 6 luni închisoare cu 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. la 3 ani și 6 luni închisoare cu 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

(partea vătămată M.N.); A fost redusă pedeapsa aplicată aceluiași inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. de la 1 an închisoare la 4 luni închisoare (partea vătămată M.C.). În temeiul art. 33-34 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 6 luni închisoare cu 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 83 C. pen. s-a dispus revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 5 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală 377 din 13 iulie 2005 a Judecătoriei Călărași, pedeapsă pe care inculpatul o va executa alături de pedeapsa pronunțată, în final, acesta urmând să execute un total de 3 ani și 11 luni închisoare cu 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a dedus din pedeapsa pronunțată prin prezenta, perioada reținerii de o zi, respectiv 2 octombrie 2006-3 octombrie 2006. A fost menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate. Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații C.D. și P.A. A fost obligat apelantul inculpat C.D. la 100 lei cheltuieli judiciare către stat, iar pe apelantul inculpat P.A. la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 100 lei reprezentând onorariu avocat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. S-a luat act că inculpatul C.M. și-a retras cererea de apel, în ședința publică din 20 iunie 2007. A fost obligat inculpatul C.M. la 40 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul C.N. În apelul parchetului este criticată decizia penală pentru nelegalitate și netemeinicie, motivând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care au fost reținute dispozițiile art. 80 alin. (1) C. pen., instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la cererile formulate de apărătorul inculpatului C.N., greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului C.N., nelegalitatea pedepsei aplicate inculpatului C.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. În recursul său, inculpatul C.N. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în art. 181 C. pen.

și în subsidiar achitarea inculpatului, întrucât suferă de tulburări psihice și nu a avut intenția de a pune în primejdie viața părții vătămate. Prin decizia penală nr. 3233 de la 14 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul C.N. împotriva deciziei penale nr. 157 de la 18 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția I-a penală. A casat decizia penală atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului inculpatului C.N. la Curtea de Apel București. Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că soluționând apelul inculpatului C.N., instanța nu s-a pronunțat cu privire la cererile inculpatului de natură să garanteze drepturile acestuia și să influențeze soluția procesului nici în considerentele hotărârii și nici în dispozitivul acesteia.

S-a dispus, de asemenea, ca instanța de apel să examineze și să se pronunțe și cu privire la celelalte motive de recurs ce formează obiectul căilor de atac actuale. Procedând la rejudecarea apelului inculpatului C.N., curtea de apel a procedat la audierea acestuia, declarația fiind consemnată și atașată la dosar. În susținerea apelului, inculpatul, prin apărător a arătat că nu mai are probe de formulat, motiv pentru care, curtea de apel a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul în susținerea apelului. Inculpatul prin apărător a solicitat achitarea inculpatului, arătând că nu este vinovat de comiterea faptelor ce i se rețin în sarcină, având în vedere starea de sănătate, el având tulburări de personalitate.

În subsidiar a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tentativă la omor calificat în infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen., având în vedere că martorii și-au retractat declarațiile inițiale, declarând ulterior că nu au văzut incidentul, că a fost o încăierare și nu se poate delimita fapta inculpatului. Cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. a apreciat că aceasta nu a fost dovedită, solicitând achitarea, iar, în subsidiar să fie coborâtă pedeapsa sub minimul special prevăzut de lege. Prin decizia penală nr. 315 de la 17 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția I-a penală, pronunțată în dosarul nr. 1067.1/116/2006 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.N.

împotriva sentinței penale nr. 56 de la 26 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Călărași, în dosarul nr. 1067/116/2006. A fost obligat apelantul la 300 lei cheltuieli judiciare statului. Pentru a decide astfel, instanța de apel, după casare a reținut că, analizând legalitatea și temeinicia sentinței apelate sub aspectul motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen. sub toate aspectele de fapt și de drept, a apreciat că apelul inculpatului C.N. nu este fondat, urmând a fi respins ca atare. Curtea de apel a apreciat că situația de fapt a fost corect reținută de instanța de fond în baza materialului probator administrat în cauză, încadrarea juridică este justă, în mod corect s-a stabilit că sunt întrunite în cauză elementele tragerii la răspundere penală a inculpatului.

Susținerile apărătorului inculpatului în sensul achitării inculpatului C.N., arătând că, nu s-a făcut dovada vinovăției acestuia, nu sunt fondate, probele administrate în cauză stabilind indubitabil că se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa. Din ansamblul probator administrat în cauză a reieșit că inculpatul C.N. este cel care a declanșat acel conflict, când, după o altercație cu partea vătămată M.C. s-a dus acasă unde i-a alertat pe frații săi C.D., C.M. și numitul P.A., coinculpați în cauza de față, după care au plecat împreună pentru a o agresa pe partea vătămată. Martorul ocular P.I. a declarat în faza de urmărire penală că inculpatul C.N. a ridicat ranga și a lovit-o în creștetul capului pe partea vătămată M.N.

care a căzut imediat, rămânând în stare inconștiență. Și martorul V.A. a declarat că a văzut când inculpatul C.N. l-a lovit pe M.N. cu un levier în cap, lovitură în urma căreia a căzut la pământ. Faptul că în fața instanței de judecată cei doi martori și-au schimbat poziția arătând că nu își mențin declarațiile date în faza de urmărire penală nu poate conduce la constatarea nevinovăției inculpatului, așa cum a solicitat apărarea. Curtea de apel a reținut, de asemenea, că inculpații dau declarații contradictorii pe parcursul procesului penal în încercarea lor de a diminua adevărul și cu scopul vădit de a fi absolviți de răspundere penală. Deși inculpatul C.N. a declarat că el a fost cel agresat de către partea vătămată M.C., el nu a făcut dovada cu acte medicale în acest sens, ca atare susținerile sale în sensul nevinovăției nu au fost dovedite cu niciun mijloc de probă și nici nu s-au coroborat cu celelalte probe administrate în cauză.

Mai mult decât atât, inculpatul C.N. a adoptat o atitudine de sfidare a curții de apel, cu ocazia rejudecării apelului, acesta, arătând în declarația ce i s-a luat că nu poate spune nimic în legătură cu fapta pentru care este trimis în judecată, invocând problemele psihice de care suferă. Această atitudine vine în contradictoriu cu poziția procesuală a inculpatului în primul ciclu procesual când acesta a dat declarații, atât în faza de urmărire penală, cât și în fața primei instanțe fără ca afecțiunile psihice să-l împiedice în vreun fel. Instanța de apel, în primul ciclu procesual a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice din concluziile căreia a rezultat că inculpatul C.N. prezintă tulburare organică de personalitate și comportament, intelect liminar prin deficit instructiv educativ, având discernământul păstrat în raport cu fapte pentru care este cercetat.

Este de remarcat faptul că inculpatul prezintă anumite afecțiuni, bazate însă doar pe declarațiile lui, el nu a făcut dovada cu acte medicale în acest sens, iar din cuprinsul expertizei psihiatrice a rezultat că inculpatul a adoptat o atitudine de „persoană cu probleme psihice”, răspunzând la toate întrebările prin „nu știu” și recunoscându-și cu mare greutate mama, situație ce vine în contradicție, așa cum am mai menționat, cu poziția inculpatului din faza de urmărire penală și în fața instanței de judecată din primul ciclu procesual.

Este cert, că, din atitudinea adoptată de inculpat a rezultat că acesta încearcă să obțină cu orice preț absolvirea sa de răspundere penală, însă, având în vedere materialul probator administrat în cauză, curtea de apel a apreciat că vinovăția inculpatului a fost pe deplin dovedită, atât cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cât și cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. Astfel, din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat că inculpatul a participat alături de ceilalți inculpați la agresarea părții vătămate M.C. Cu privire la motivul de apel referitor la greșita încadrare judiciară a faptei în infracțiunea de tentativă de omor, curtea de apel a apreciat că nu este fondat.

Curtea de apel a reținut că fapta inculpatului C.N. de a o lovi pe partea vătămată M.N. cu ranga în cap întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. și nu elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. pen., așa cum a solicitat apărarea. Față de obiectul folosit, față de intensitatea loviturii concretizată în numărul mare de zile de îngrijiri medicale, respectiv 45-50 de zile, ca și față de zona corpului vizată, respectiv zona capului, curtea de apel a apreciat că încadrarea juridică dată faptei de tentativă de omor este corectă. Nu în ultimul rând, curtea de apel a reținut că partea vătămată M.N.

a fost supusă unei intervenții chirurgicale de urgență, așa încât numai în acest mod au putut fi evitate eventualele complicații și chiar decesul părții vătămate. Cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului, curtea de apel a apreciat că a fost corect dozată în raport cu criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei prevăzută de art. 72 C. pen., respectiv gravitatea faptei, modalitatea și împrejurările comiterii faptei, respectiv inculpatul a fost cel care a avut inițiativa infracțională, el fiind cel care a apelat la ceilalți inculpați pentru a o agresa pe partea vătămată în plină stradă. Curtea de apel a avut în vedere, de asemenea și atitudinea total nesinceră adoptată de inculpat pe parcursul procesului penal încercând să denatureze adevărul pentru a fi absolvit de răspundere penală.

Nu în ultimul rând, curtea de apel a avut în vedere că inculpatul a mai fost condamnat anterior pentru fapte de violență, el beneficiind de suspendarea condiționată a executării pedepsei, însă nu a înțeles această oportunitate ce i s-a acordat, ci a comis o faptă mult mai gravă în perioada termenului de încercare, aspecte, în raport de care a apreciat că nu se impune reducerea pedepsei, numai în acest mod, putând fi atinsă finalitatea prevăzută de art. 52 C. pen. Față de considerentele arătate, curtea de apel în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins apelul inculpatului C.N., ca nefondat, văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs, inculpatul C.N., fără a arăta inițial motivele de recurs.

La termenul de judecată de la 26 martie 2009, în recurs, Înalta Curte, apreciind ca întemeiată cererea de amânare formulată de mama recurentului inculpat, în vederea angajării unui apărător a amânat cauza la 7 mai 2009, dispunând menținerea delegației apărătorului desemnat din oficiu, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la data menționată, aflată la fila 15 dosarul Înaltei Curți. La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin Registratura Generală a instanței supreme sub nr. 17671 la 29 aprilie 2009, motivele de recurs formulate de recurentul inculpat C.N., prin apărător, în dublu exemplar, precum și delegația apărătorului ales, aflate la filele 20-23 dosarul Înaltei Curți.

În dezvoltarea motivelor de recurs, apărătorul recurentului inculpat a menționat că așa cum a susținut și le cele două instanțe, prin probatoriul administrat, atât în cadrul urmăririi penale, cât mai ales în cadrul cercetării judecătorești la prima instanță, nu există elemente suficiente din care să rezulte că inculpatul a fost cel care a aplicat lovitura părții vătămate M.N. În învălmășeala creată de prezența, atât a părților vătămate însoțite de rude apropiate, cât și de inculpați, în contextul în care acest conflict se derula în marginea unui teren de fotbal, nu se poate reține cu certitudine că inculpatul a aplicat părții vătămate lovitura în mod voit în regiunea capului.

De altfel, în cadrul cercetării judecătorești toți martorii care declaraseră în cadrul urmăririi penale că au asistat și au văzut conflictul și momentul în care partea vătămată a fost lovită, au revenit, declarând că în aglomerația creată nu au avut posibilitatea să observe cine a lovit partea vătămată. Declarațiile acestora privesc numai faptul că au participat la eveniment și au văzut victima lovită, inclusiv prezența ambulanței. Apărătorul recurentului inculpat a mai arătat că instanța de fond, fără a individualiza activitatea fiecărora din cei patru inculpați a conchis că toți se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 180-181 C. pen. sau după caz, art. 20 raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen.

Cu toate că a fost vorba de un conflict între două tabere unde M.C., parte vătămată a necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale, iar M.N. un număr de 45-50 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune în pericol viața și nu au existat probe directe sau indirecte din care să rezulte care din inculpați au lovit părțile vătămate s-au aplicat pedepse nediferențiate de 1 an pentru fiecare, respectiv 7 ani pentru inculpatul C.N. Declarațiile părții vătămate, oscilante și contradictorii de la o etapă la alta, nu au putut duce la ideea că inculpatul C.N. a fost cel care a aplicat lovitura care a avut drept consecință fractura înfundată în regiunea capului și pentru aceste considerente a solicitat admiterea recursului și achitarea inculpatului.

Totodată, apărătorul recurentului inculpat a mai precizat că inițial, organele de urmărire penală au stabilit că este vorba de o vătămare corporală, concluzie care a avut la bază întreg materialul probatoriu, inclusiv certificatul medico-legal existent la pagina 21 din dosarul de fond, care stabilea diagnosticul, zilele de spitalizare (îngrijiri medicale) și conchidea că nu s-a pus în pericol viața părții vătămate. Ulterior la o perioadă mai lungă de timp, Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, prin verificarea dosarului a stabilit, fără a determina criteriile în concret, că este vorba de tentativă de omor și nu vătămare corporală.

Se apreciază că nu s-a ținut cont de împrejurările în care a fost comisă fapta, de intenția inculpatului de a lovi într-o anumită direcție, inclusiv de obiectul folosit, care, de altfel nici nu a fost identificat și confiscat, de starea psihică și fizică a inculpatului, care avea posibilitatea să discearnă ceea ce face și în acest fel s-a oprit asupra infracțiunii deosebit de grave, aceea de tentativă la omor. Inculpatul „prezintă tulburări organice de personalitate și comportament, intelect liminar prin deficit instructiv-educativ” și chiar dacă are discernământul păstrat, în raport cu fapta pentru care este cercetat, din toate declarațiile date de acesta, a rezultat fără tăgadă că nu a realizat fapta în sine și consecințele ei.

Incoerența în declarații a fost determinată de faptul că inculpatul nu poate duce până la capăt o judecată de valoare în raport cu situația creată și nu o nerecunoaștere a faptelor, așa cum a reținut instanța de fond. Pe acest fond, apărătorul recurentului inculpat a reiterat ideea că nu poate fi vorba de infracțiunea reținută în sarcina acestuia și de aceea a solicitat admiterea cererii de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) -art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 181 alin. (1) C. pen.

În raport cu modul în care s-au derulat faptele, de modul în care s-au stabilit vinovățiile celor patru inculpați, de starea psihică a inculpatului relevată și de concluziile raportului de expertiză, s-a apreciat că în cauză se poate face aplicarea art. 74-76 C. pen., punct de vedere însușit și de Curtea de Apel București la prima judecată și, drept consecință, aplicarea unei pedepse sub minimul prevăzut de lege. În drept s-au invocat dispozițiile art. 385 9 pct. 14, 16, 17 C. proc. pen. La termenul de astăzi, apărătorul recurentului inculpat, în dezbateri a susținut oral concluziile scrise, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., în principal, iar în subsidiar, art. 385 9 pct. 17 și 14 C. proc.

pen., solicitând admiterea recursului declarat, casarea hotărârii atacate și în rejudecare, în susținerea primului temei de casare a solicitat achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., arătând că nu există probe certe și indubitabile că inculpatul a lovit-o pe partea vătămată, iar în cursul cercetării judecătorești au fost preluate declarațiile martorilor de la urmărirea penală. Cu privire la schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen., a argumentat că aceasta se impune în raport cu zilele de spitalizare și cu faptul că nu i s-a pus în pericol viața părții vătămate. Referitor la ultimul temei de casare a solicitat reducerea pedepsei, ca urmare a reținerii circumstanțelor atenuante, avându-se în vedere că potrivit expertizei, inculpatul se află la limita răspunderii penale.

Intimata parte vătămată M.C., având cuvântul asupra recursului declarat de inculpat a menționat că inculpatul nu este vinovat, întrucât nu a fost lovit de către acesta, ci a căzut. Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere, ca nefondat a recursului inculpatului, arătând că situația de fapt a fost bine reținută de instanțe, pe baza probelor care s-au coroborat, rezultând nu doar din declarațiile părții vătămate, ci și ale celor patru martori direcți, care, atât la urmărirea penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, au declarat că inculpatul a lovit-o pe partea vătămată. În ce privește încadrarea juridică a precizat că a fost corect stabilită, în raport cu modul de aplicare a loviturii cu un obiect puternic vulnerant, într-o zonă vitală aspecte din care rezultă că inculpatul a acceptat posibilitatea producerii unui rezultat letal.

Sub aspectul pedepsei aplicate, a susținut că aceasta a fost corect individualizată și că nu se justifică reținerea circumstanțelor atenuante, ținându-se seama de datele personale ale inculpatului, de raportul de expertiză care a concluzionat că a avut discernământul păstrat în raport cu fapta comisă și de încercarea de disimulare pe parcursul procesului. Totodată a supus instanței următoarea problemă de drept, referitor la care nu identifică un caz de casare, însă invocă dispozițiile C.E.D.O. cu privire la un proces echitabil și anume că instanța de apel a încălcat dispozițiile principiului neagravării în propria cale de atac, deoarece, după ce în primul ciclu procesual apelul inculpatului a fost admis și i s-a redus pedeapsa aplicată de prima instanță, în recursul procurorului, instanța supremă a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului inculpatului la instanța de apel pentru un motiv exclusiv în favoarea acestuia.

Or, recursul admis în favoarea inculpatului obliga instanța de apel să soluționeze cauza în condițiile neagravării situației inculpatului în propria cale de atac, iar nu să respingă apelul inculpatului și să mențină pedeapsa mai grea aplicată de prima instanță. În concluzie a solicitat admiterea recursului inculpatului, casarea hotărârii și menținerea pedepsei aplicate în primul ciclu procesual de instanța de apel. Apărătorul recurentului inculpat, în replică a arătat că se raliază la punctul de vedere al parchetului. În ultimul cuvânt, recurentul inculpat C.N. a arătat că este nevinovat. Examinând recursul declarat de recurentul inculpat C.N. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele de recurs invocate, precum și de precizările reprezentantului Ministerului Public în recursul declarat de inculpat, ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 18, 17, 14 C. proc.

pen., Înalta Curte constată recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrată rezultă că în mod corect instanța de apel, după casare, în rejudecarea apelului inculpatului C.N. și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la rândul său, în baza propriului examen a stabilit judicios și motivat vinovăția inculpatului C.N. în săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, în raport cu situația de fapt reținută. Înalta Curte consideră că în contextul cauzei s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.

referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că faptele inculpatului C.N., care în data de 30 octombrie 2007, în loc public a lovit-o în cap cu o rangă pe partea vătămată M.N., producându-i leziuni ce au necesitat intervenția chirurgicală promptă, fiindu-i necesare 45-50 zile îngrijiri medicale, leziunile nepunându-i viața în primejdie, precum și aceea de a-l lovi, împreună cu inculpații C.D., C.M. și P.A. pe partea vătămată M.C., producându-i leziuni ce au necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale, întrunesc, atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunilor de tentativă la omor calificat și loviri sau alte violențe, în concurs real, prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.

și art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, atât în cursul procesului penal, cât și în faza judecății, în primă instanță, cât și în apel, respectiv declarațiile părților vătămate M.N. (filele 17-20 dosarul parchetului) și M.C. (filele 27-32 dosarul parchetului), în care au descris împrejurările faptice concrete, cu declarațiile martorilor P.I. (filele 58-63 dosarul parchetului), V.A. (filele 64-66 dosarul parchetului) M.I. (filele 67-69 dosarul parchetului), M.V. (filele 70-71 dosarul parchetului), în care au descris împrejurările pe care le-au perceput, cu procesul-verbal de confruntare între M.C.

și C.D. (filele 78-79 dosarul parchetului), cu fotocopia certificatului medico-legal nr. 872 din 10 noiembrie 2005 emis de Serviciul de Medicină Legală Călărași privind pe M.N. (fila 21 dosarul parchetului), cu raportul de constatare medico-legală nr. 1123 de la 3 noiembrie 2005 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Județul Călărași privind pe M.N. (filele 22-23 dosarul parchetului), cu scrisoarea medicală întocmită de Spitalul de Urgență Bagdasar Arseni privind pe M.N. (filele 24-26 dosarul parchetului), cu certificatul medico-legal nr. 860 emis la 31 octombrie 2005 de către Serviciul de Medicină Legală Județul Călărași privind pe M.C. (fila 33 dosarul parchetului), cu declarația martorului M.V.

(fila 62 dosarul tribunalului), cu declarația martorului M.I. (fila 63 dosarul tribunalului) în care au arătat împrejurările cunoscute, și care infirmă declarațiile inculpatului C.N. (filele 34-35; 39-40 dosarul parchetului, fila 48 dosarul tribunalului și fila 20 dosarul curții de apel, după casare, în rejudecarea apelului), rezultă contribuția concretă a inculpatului C.N. în comiterea infracțiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată, care evidențiază că acesta prin actele efective de executare, lovirea părților vătămate M.C. și M.N., pe acesta din urmă, aplicându-i o lovitură cu o rangă, în zona capului, producându-le leziunile atestate medico-legal, a avut reprezentarea rezultatelor faptelor comise, iar în cazul tentativei la omor calificat, chiar dacă nu a urmărit producerea rezultatului letal, aceasta a acceptat posibilitatea producerii lui, acționând cu intenție indirectă.

Înalta Curte, în baza propriei evaluări asupra mijloacelor de probă administrate, față de critica formulată cu privire la faptul că inculpatul C.N. nu ar fi autorul faptelor reținute în sarcina sa, constată că aceasta este nefondată, deoarece mijloacele de probă mai sus enunțate și apreciate coroborat au dovedit contribuția efectivă a inculpatului în comiterea infracțiunilor de tentativă la omor calificat și loviri și alte violențe asupra părților vătămate M.N. și M.C., acesta fiind autorul lor, în împrejurările faptice corect stabilite de instanța de apel. Astfel, în declarația dată în cursul urmăririi penale, (fila 17 dosarul parchetului), partea vătămată M.N. a arătat că „…Evenimentele din 30 octombrie 2005 s-au desfășurat așa cum le-am precizat în respectivele depoziții: Menționez că la data respectivă mă aflam în zona barului situat lângă terenul de fotbal și la un moment dat l-am văzut pe fratele meu M.I.

fugind…Dându-mi seama că s-a întâmplat ceva, am plecat și eu în aceeași direcție, observând că fratele M.C. se afla pe șosea și era lovit nu niște răngi din fier de către C.N. (zis „M.”), C.D. („T.”), C.M. și P.A. Toți patru au lovit cu răngile precum și cu picioarele. După aceea, T. s-a luat nepotul meu M.V.C. cu intenția de a-l bate. Au ajuns lângă nepotul meu și când T. a ridicat ranga să-l lovească cu o haină pe care o aveam în mână am reușit să-i prind ranga. I-am… după care amândoi am căzut în genunchi, eu continuând să-l țin de ranga respectivă. Imediat după aceea am simțit o lovitură puternică în cap ce fusese dată din spate.

Mi-am pierdut cunoștința și mi-am revenit după trei zile, în timp ce mă aflam internat în Spitalul Bagdasar București unde fusesem operat la cap. Eu nu am văzut cine m-a lovit cu ranga în cap de la spate, dar am înțeles că a fost „M.”…” În declarația dată în cursul urmăririi penale (filele 27-28 dosarul parchetului), partea vătămată M.C. a menționat că „…În ziua respectivă, în timp ce mă aflam pe terenul de fotbal l-am văzut pe C.N. și l-am întrebat de ce o tot înjură pe nevasta mea. Respectivul m-a scuipat, iar eu m-am luat după el, însă acesta a fugit. După circa 30-40 min. C.N. (înainte de a fugi m-a amenințat că o să se întoarcă să mă bată) a venit cu o căruță în care se mai aflau frații săi C.D., C.M.

și prietenul lor P.A. Toți patru au coborât din căruță având fiecare câte o rangă de fier în mână. Eu am vrut să fug, însă nu am reușit deoarece i-am observat prea târziu. C.N. m-a lovit cu ranga în creștetul capului. În urma loviturii am căzut la pământ, după care toți patru au început să mă lovească cu răngile pe spate și apoi cu picioarele. Fiul meu M.V.C. a început să strige la ei să mă lase în pace și toți s-au luat după el. Eu am fost ridicat de I.N. și V.N. (zis L.C.) și au plecat în direcția în care fugise fiul meu. Am observat că acesta fusese ajuns de frații C., iar în fața barului C.D. a ridicat ranga să-l lovească, însă în zonă era fratele meu M.N. care a reușit să-i prindă ranga lui C.D.

În timp ce fratele meu N. ținea cu mâinile de rangă, pe la spate s-a apropiat C.N. care a ridicat ranga și l-a lovit pe Nicolae direct în cap. Fratele meu a căzut imediat la pământ, fără să se miște…Menționez că fratele meu a fost lovit cu ranga în zona creștetului capului…”. În declarația dată în cursul urmăririi penale (filele 58-59 dosarul parchetului) martorul P.I. a precizat că „În data de 30 octombrie 2005 era o zi de duminică la orele 17,00-18,00 mă aflam la terenul de fotbal din comună…La un moment dat, am văzut venind pe șosea, dinspre sat Bogata, o căruță în care se aflau C.N. zis „M.”, C.D., C.M. și P.A., toți cu răngi în mâini. Aceștia s-au apropiat cu căruța de colțul terenului unde stătea și se uita la meci unchiul meu M.C..

La vederea celor din fam. C., unchiul meu a rupt-o la fugă spre mijlocul terenului, unde mă aflam eu, dar a fost ajuns de cei patru enumerați mai sus, care coborâseră din căruță. Toți s-au năpustit asupra lui și au început să-l lovească cu răngile pe unde îl nimereau, astfel că M.C. a căzut la pământ. Am intervenit eu și băiatul acestuia M.V.C., spunându-le agresorilor să-l lase în pace și totodată înjurându-i. Atunci, după mine s-a luat C.N., iar după M.V.C., ceilalți, noi rupând-o la fugă și oprindu-se lângă barul din apropierea terenului de fotbal. Ajuns în apropierea lui M.V.C., C.D. a ridicat ranga să-l lovească pe acesta, însă a apărut M.N. ( fratele lui M.C. ) și a reușit să-l împiedice să lovească, apucându-l de haine și trăgându-l spre el.

În acel moment, aflându-se în spatele lui M.N., C.N. a ridicat ranga și l-a lovit în creștetul capului pe acesta. M.N. a căzut imediat și s-a lovit cu fruntea în colțul unei dale, rămânând în stare de inconștiență. Eu am plecat imediat cu M.V.C. să o anunțăm pe soția lui M.C. despre cele întâmplate. Când m-am întors, M.N. fusese luat de salvare, ca de altfel și M.C. și transportați la spital. Arăt că imediat după ce C.N. l-a lovit pe M.N. s-a suit în căruță împreună cu cei care îl însoțeau și au fugit…”. În declarația dată în cursul urmăririi penale (fila 64 dosarul parchetului), martorul V.A. a arătat că „…Nu îmi amintesc exact cum s-au întâmplat toate evenimentele, întrucât mă aflam în stare de ebrietate, însă în mod sigur am observat cum M. l-a lovit în cap cu obiectul respectiv pe vărul meu M.N., care, imediat după lovitură a căzut inconștient la pământ.” În declarația dată în cursul urmăririi penale (fila 67 dosarul parchetului), martorul M.I.

a menționat că „… După aceea toți patru au fugit după nepotul meu M.V.C., observând cum celălalt frate al meu M.N. i-a prins cu haina ranga lui C.D. (T.), ce vroia să-l lovească pe nepotul meu. În timp ce N. ținea de rangă, din spate s-a apropiat C.N. care l-a lovit pe fratele meu cu ranga în cap. În urma loviturii N. s-a prăbușit fără cunoștință la pământ. Ceilalți trei nu l-au lovit în niciun fel pe N.”. Același martor, M.I. în cursul cercetării judecătorești, în primă instanță ( fila 63 dosarul tribunalului ) a precizat că „În ziua incidentului mă aflam pe terenul de fotbal, la o distanță de aproximativ 75 de metri de M.C.. L-am văzut pe M.C. că a început să fugă și după scurt timp a căzut lângă stâlpul de telegraf.

Precizeze că după M.C. alergau inculpatul C.N. și P.A. care l-au și trântit jos și au început să-l lovească. Pe P.A. l-am văzut că avea rangă în mână, dar nu știu cine l-a lovit pe M.C. cu acea rangă. Am intervenit între ei și i-am despărțit. L-am văzut pe inculpatul C.N. când a început să alerge după M.V., fiul lui M.C.. A încercat M.N. să-l prindă pe C.N. pentru a-i lua ranga din mână, moment în care inculpatul l-a lovit cu ranga în cap pe M.N., după care toți inculpații s-au urcat într-o căruță și au plecat. Mențin declarațiile date în faza de urmărire penală. Precizez că M.V. se afla lângă tatăl său M.C. Precizez că M.N. se afla lângă mine și amândoi am fugit atunci când l-am văzut pe M.C.

alergat de inculpați. M.N. era îmbrăcat. Nu consumasem băuturi alcoolice nici eu și nici M.N., doar venisem de la culesul porumbului. Nici M.N. și nici M.C. nu au lovit pe vreunul dintre inculpați. Incidentul s-a întâmplat în pauza dintre cele două reprize ale meciului de fotbal.” Martorul M.V. în declarația dată în cursul cercetării judecătorești, în primă instanță ( fila 62 dosarul tribunalului ) a arătat că „Mențin declarațiile date în faza de urmărire penală și nu mai am nimic de adăugat. Am fost de față când s-a întâmplat scandalul între părțile implicate în acest proces, dar nu am participat. Mi-a fost teamă să intervin pentru a nu mă lovi inculpații. Nu pot să precizez distanța la care mă aflam dar cred că erau 50 de metri.

L-am văzut pe inculpatul C.N. când l-a lovit cu ranga în cap pe M.N. Ceilalți inculpați l-au lovit pe M.C..” În declarațiile lor date în cursul cercetării judecătorești, în primă instanță, martorii N.V. (fila 89 dosarul tribunalului), V.N. (fila 90 dosarul tribunalului), A.P. (fila 91 dosarul tribunalului) au relatat că nu au participat la incident, toți însă l-au văzut pe M.N. căzut la pământ. În raportul de constatare medico-legală cu nr. 1123 de la 3 noiembrie 2005 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Județul Călărași privind pe M.N. (filele 22-23 dosarul parchetului) s-a concluzionat că „1.Examinând ultimele acte medicale puse la dispoziție apreciem că numitul M.N. necesită 45-50 zile îngrijiri medicale de la data producerii, dacă nu survin complicații.

2. Leziunile de violență nu au pus în primejdie viața victimei.” În certificatul medico-legal nr. 860 de la 31 octombrie 2005 emis de Serviciul Medicină Legală Județul Călărași privind pe M.C. (fila 33 dosarul parchetului) s-a concluzionat că „1. Numitul M.C. prezintă leziuni ce pot data din 30 octombrie 2005 - ora 16,45 - produse prin lovire cu cord dur. 2. Necesită 7-8 zile îngrijiri medicale de la data producerii, dacă nu survin complicații.” Înalta Curte apreciază că mijloacele de probă mai sus menționate au infirmat poziția de nerecunoaștere a faptelor de către inculpatul C.N., precum și a celorlalți inculpați C.D., C.M. și P.A., așa încât contribuția și vinovăția inculpatului C.N. în săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa a fost dovedită.

Așadar, instanța de recurs constată că între percepția asupra materialului probator administrat în cauză, de către instanța de apel, după casare, în rejudecarea apelului inculpatului C.N. și soluția pronunțată nu există vădite și esențiale neconcordanțe, așa încât nu este incident cazul de casare invocat, respectiv art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. De asemenea, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici apărarea recurentului inculpat C.N. cu privire la schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen.

în aceea de vătămare corporală statuată de art. 181 C. pen., deoarece din materialitatea concretă a săvârșirii faptei, respectiv din actele de executare comise a rezultat atitudinea subiectivă a inculpatului de a produce rezultatul letal al victimei, atâta timp cât a folosit un obiect vulnerant apt de a cauza moartea, o rangă din fier, într-o zonă vitală, respectiv aceea a capului, cu o intensitate relativ ridicată, lovire ce a condus la leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 45-50 zile de îngrijire medicală.

Concluzia medico-legală că leziunile suferite de victimă nu i-au pus viața în primejdie nu este de natură a înlătura intenția inculpatului de suprimare a vieții părții vătămate, atâta timp cât din probele administrate evidențiate s-a dovedit că prin modul de acțiune, inculpatul și-a putut reprezenta punerea în primejdie a vieții victimei, conștientizând consecințele faptei, prin natura obiectului vulnerant folosit, modul de utilizare a acestuia, regiunea corpului vizată și intensitatea loviturii. Mai mult, din circumstanțele ulterioare faptei, respectiv părăsirea în fugă a locului faptei, cât și încercarea acreditării ideii că nu el este autorul, acestea reflectă gradul de percepție a gravității faptei comise, de către inculpat.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel, după casare, în rejudecarea apelului inculpatului C.N. a stabilit, la rândul ei că fapta comisă de acesta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat și nu aceea de vătămare corporală, nefiind aplicabil cazul de casare invocat, respectiv art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen. De asemenea, Înalta Curte nu poate reține nici solicitarea de reindividualizare a pedepsei principale aplicată inculpatului, în raport cu expertiza psihiatrică efectuată acestuia, inculpatul aflându-se la limita răspunderii penale, impunându-se reținerea circumstanțelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen.

și a regimului sancționator corespunzător statuat de art. 76 din același cod, deoarece în stabilirea pedepsei de către prima instanță a fost făcută o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., ținându-se cont de gradul de pericol social în concret al faptelor comise de inculpat, de circumstanțele reale în care acestea au fost săvârșite, inculpatul fiind cel care a avut inițiativa infracțională, dar și circumstanțele personale ale inculpatului, care anterior a mai fost condamnat pentru fapte de violență, aplicându-i-se modalitatea suspendării condiționate a executării pedepsei, așa cum rezultă din fișa de cazier a inculpatului, aflată la fila 38 dosarul parchetului, iar faptele din prezenta cauză le-a comis în perioada termenului de încercare, dovedind perseverență infracțională, a avut o atitudine nesinceră, în scopul absolvirii de răspundere penală, are discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care este cercetat, așa cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică (filele 136-141 în dosarul nr. 1067/116/2006 al Curții de Apel București, secția I-a penală).

Înalta Curte consideră că pedepsele principale cu închisoare, aplicate inculpatului, în cuantumuri diferențiate, respectiv în cuantumul minim legal pentru infracțiunea de tentativă la omor calificat și în cuantumul maxim legal pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe, urmând ca în baza art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul C.N. să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 7 ani și 6 luni închisoare, iar în condițiile art. 83 C. pen.

a revocării suspendării condiționate a executării pedepsei de 5 luni închisoare pronunțată prin sentința penală nr. 377 de la 13 iulie 2005 a Judecătoriei Călărași, aceasta să se execute cumulat aritmetic cu aceea de 7 ani și 6 luni închisoare, în final inculpatul având de executat pedeapsa principală de 7 ani și 11 luni închisoare, cu executare în regim de detenție, aceasta fiind singura în măsură să-și atingă scopurile de exemplaritate și cel educativ, în îndreptarea atitudinii inculpatului față de comiterea de infracțiuni și resocializarea sa viitoare pozitivă.

Astfel, pedeapsa aplicată de prima instanță, în condițiile mai sus menționate, reflectă, atât aprecierea plurală a tuturor criteriilor ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, cât și principiul proporționalității între gravitatea faptelor și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului, neimpunându-se reținerea distinctă a circumstanțelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen. cu regimul sancționator corespunzător, deoarece acestea nu se susțin probator, așa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen.

Înalta Curte nu poate examina solicitarea reprezentantului Ministerului Public cu privire la încălcarea principiului neagrăvării în propria cale de atac, în raport cu stabilirea pedepsei de către instanța de apel, în primul ciclu procesual și cu soluția dată de instanța supremă, cu privire la recursurile declarate de parchet și inculpat, în condițiile menționate și soluția adoptată în rejudecarea apelului în al doilea ciclu procesual, ca urmare a inexistenței niciunui caz de casare din cele 21 prevăzute la art. 385 9 C. proc. pen., instanța de recurs în situația unei hotărâri care este susceptibilă și de calea apelului, fiind ținută sub aspectul examinării numai în limitele prevăzute de art. 385 9 C. proc.

pen., așa cum stipulează în mod expres, dispozițiile art. 385 6 alin. (2) cu referire la alin. (3) din același cod [„(2) Instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385 9 . (3) Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 385 9 , iar instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.”] Înalta Curte consideră că nu poate face o aplicare directă a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe calea unei interpretări extensive a dispozițiilor expres și limitativ prevăzute de art. 385 6 alin. (2) și (3) corelate cu art. 385 9 C. proc.

pen., deoarece calea ordinară de atac a recursului, așa cum este reglementată în prezent conferă un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare, potrivit voinței legiuitorului, asigurând garanții procesuale specifice naturii juridice a unei asemenea căi de atac, iar în contextul cauzei, au fost examinate criticile formulate de recurentul inculpat C.N., prin apărătorul său ales, prin prisma cazurilor de casare invocate, potrivit celor mai sus arătate. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat C.N. împotriva deciziei penale nr. 315 din 17 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, cuantumul fiind stabilit pentru asigurarea asistenței obligatorii din oficiu de către doamna avocat K.A., potrivit împuternicirii avocațiale cu nr. 008812 la 12 martie 2009 (fila 13 dosarul Înaltei Curți ) pentru termenul de la 26 martie 2009, în condițiile art. 6 cu referire la art. 5 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență juridică și/sau reprezentare ori de asistență extrajudiciară, precum și pentru asigurarea serviciilor de asistență juridică privind accesul internațional la justiție în materie civilă și cooperarea judiciară int