ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3245/2018

Ședința publică din data de 23 iulie 2018

Asupra cererii de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să interzică pârâtei să desfășoare activitatea de producție, morărit și panificație în spațiul situat la punctul de lucru din Iași, str. x și să oblige pârâta să ridice toate utilajele de producție situate în spațiul aferent aceluiași punct de lucru. Au mai pretins ca, în cazul refuzului pârâtei de a ridica utilajele, se fie autorizați, ca pe cheltuiala pârâtei, să ridice utilajele depozitate în spațiu. Reclamanții au solicitat instanței de judecată să comunice către O.R.C. măsurile dispuse prin hotărârea ce se va pronunța. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata de daune morale de 50.000 RON pentru B. și A. și 100.000 RON pentru C., precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 16.05.2016, Judecătoria Iași a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. E. S.R.L.

Iar, prin sentința civilă nr. 14014/12.12.2016, aceeași instanță a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta S.C. D. S.R.L. în solidar cu intervenienta S.C. E. S.R.L. la plata către reclamanți a sumei de 150.000 RON, cu titlu de daune morale și a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1793/17.10.2017, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis apelul declarat de S.C. D. S.R.L. și cel promovat de S.C. E. S.R.L., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta în solidar cu intervenienta la plata către reclamanții A. și B. a sumei de 40.000 RON, cu titlu de daune morale și la plata către reclamanta C. a sumei de 40.000 RON cu titlu de daune morale, a respins apelul reclamanților, a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate și a obligat intimații A., B. și C. la plata către apelanta S.C. D. S.R.L. a sumei de 3.052 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. E. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. au declarat recurs, prin care au solicitat casarea sa și în rejudecare, respingerea acțiunii.

La 02.07.2018 a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă cererea de suspendare a hotărârii atacate cu recurs.

Prin această petiție, S.C. E. S.R.L. a arătat că a formulat, la data de 13.04.2018, o cerere de suspendare a executării deciziei recurate în fața Curții de Apel Iași, instanță învestită inițial cu soluționarea recursului, însă, ca urmare a declinării competenței de către această din urmă instanță în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea de suspendare nu a mai fost soluționată.

În continuare, a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 484 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., a achitat cauțiunea și a depus la dosar dovada plății, astfel că a solicitat admiterea cererii de suspendare.

Petenta a atașat, în copie, cererea de suspendare formulată la data de 13.04.2018, recipisa de consemnare a cauțiunii în valoare de 8.000 RON, pe seama și la dispoziția Curții de Apel Iași; cererea de recurs vizând decizia a cărei suspendare se solicită; certificat de grefă cu soluția Curții de Apel Iași privind dosarul nr. x/2015.

La 11.07.2018 intimații A., B. și C. au transmis note de ședință prin care au invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de suspendare; totodată au invocat și excepția inadmisibilității recursului față de Decizia nr. 52/18.06.2018 a instanței supreme, de dezlegare a unei chestiuni de drept, susținând că acest aspect atrage și inadmisibilitatea cererii de suspendare; în subsidiar, au solicitat respingerea cererii, ca nefondată.

Astăzi, Înalta Curte a pus în discuție excepția necompetenței sale materiale invocată de intimații A., B. și C. prin notele de ședință, excepție asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Decizia a cărei suspendare se solicită a fost pronunțată de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

În speță, hotărârea atacată cu recurs și a cărei suspendare se solicită a fost pronunțată la data de 17.10.2017, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României în Monitorul Oficial.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, implicit, și a cererii de suspendare a unor astfel de hotărâri.

Înalta Curte notează că instanța de contencios constituțional nu a reținut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competența de soluționare a instanței supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispozițiile procedurii civile, Curtea Constituțională a recunoscut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională nici nu ar fi putut stabili competența instanței supreme în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunță numai în limitele competenței sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în speță, în raport cu obiectul litigiului, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispozițiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs care vizează o hotărâre pronunțată de tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, reținând, totodată, și dispozițiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., nici cererea de suspendare de față formulată în cadrul unui recurs ce vizează o hotărâre pronunțată de tribunal în apel nu se poate afla în competența Înaltei Curți.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor judecătorești.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv și, implicit, a cererilor de suspendare a unor asemenea hotărâri este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva lor și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condițiile pronunțării hotărârii a cărei suspendare se solicită de către Tribunalul Iași, văzând și dispozițiile art. 484 alin. (2), coroborate cu art. 123 alin. (1) C. proc. civ., competența de soluționare a cererii privind suspendarea executării silite a deciziei tribunalului aparține Curții de Apel Iași, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a cererii formulată de petenta S.C. E. S.R.L. privind suspendarea executării silite a deciziei civile nr. 1793/17.10.2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă în dosarul nr. x/2015, în favoarea Curții de Apel Iași.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iulie 2018.