Barrenechea Atucha împotriva Spaniei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 34506/02) împotriva Regatului Spaniei și pe care un cetățean al acestui stat, D-l Ernesto Barrenechea Atucha ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 11 septembrie 2002 în baza articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Doamna N. Galdós Martínez, avocată la Bilbao. Guvernul spaniol ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, D-l I. Blasco Lozano, șef al serviciului juridic al drepturilor omului la Ministerul Justiției.

Reclamantul susținea în special că Tribunalul Suprem efectuase o interpretare excesiv formalistă a dispozițiilor aplicabile în materie de admisibilitate a recursului în casație.

La 24 februarie 2005, Curtea hotărâse să comunice cererea Guvernului. Prevalând-se de dispozițiile articolului 29 § 3, hotărâse de altfel că vor fi examinate în același timp recevabilitatea și fondul cauzei.

D-l L. López Guerra, judecător ales în numele Spaniei după ce s-a abținut, Guvernul desemnase D-l A. Sáiz Arnáiz pentru a ședea în locul lui în calitate de judecător ad hoc (articolele 27 § 2 ale Convenției și 29 § 1 din regulamentul Curții). ÎN FAPT

Printr-o decizie din 4 noiembrie 1991, departamentul de Mediu al guvernului Țării Bascilor ordonase suspendarea lucrărilor de exploatare a carieră a cărei proprietar era reclamantul.

Acesta interjecase un recurs contencioso-administrativ împotriva acestei decizii. Printr-o sentință din 7 aprilie 1995, Tribunalul Superior de Justiție al Țării Bascilor respingea recursul și confirma decizia administrativă.

Reclamantul făcuse cunoscut intenția de a se recurge în casație pe baza articolului 96 al legii privind jurisdicția contencioso-administrativă din 1956. Fundase recursul pe reguli cu caracter de stat, și anume Regulamentul privind activitățile nocive, legislația națională privind mediul și legea de procedură administrativă. Printr-o decizie din 23 mai 1995, Tribunalul Superior de Justiție al Țării Bascilor constatase depunerea declarației de recurs și o transmisese Tribunalului Suprem, care, printr-o decizie din 11 octombrie 1995, declarase recursul admisibil fără motivare și convoacă partea adversă să prezinte în termen de treizeci de zile eventualele sale mijloace împotriva recursului. Guvernul Țării Bascilor și consiliul general al Biscaiei s-opuseseră recursului și solicitaseră respingerea. Conform legii în vigoare la época faptelor (art. 101 al Legii privind jurisdicția contencioso-administrativă (în continuare LJCA) din 1956), reclamantul nu dispunea de termen pentru a prezenta eventuale alegații în răspuns la motivele de opoziție.

Printr-o hotărâre din 17 mai 2001, adică mai mult de cinci ani mai târziu, același Tribunal respingea recursul din următoarele motive: "(...) această cameră având deja ocazia de a se pronunța asupra unor cazuri analoge celui din speță, jurisprudența sa în materie este bine consolidată: în conformitate cu art. 93 § 4 al LJCA, singurul recurs în casație posibil în speță este cel bazat pe încălcarea dispozițiilor care nu privesc organele comunităților autonome și care au jucat un rol decisiv în raționamentul folosit de hotărârea atacată. De altfel, art. 96 § 2 prevede obligația, pentru reclamantul care se recurge în casație, de a da motivele pentru care încălcarea dispozițiilor în cauză ar fi contribuit în mod decisiv la un asemenea rezultat. (...) În speță, reclamantul omisese să furnizeze o asemenea justificare. Din aceasta, recursul ar fi trebuit să fie declarat inadmisibil în cadrul procedurii de admisibilitate. Cu toate acestea, dacă, cum în speță, fusese prin greșeală declarat admisibil, convine, în această etapă a procedurii, să-l respingem prin prezenta hotărâre."

Invocând art. 24 § 1 (dreptul la un proces echitabil) al Constituției, reclamantul formase un recurs de amparo la Tribunalul Constituțional.

Printr-o decizie din 11 martie 2002, înalta jurisdicție respingea recursul. Ea se pronunțase în felul următor: "(...) presupunând chiar că decizia Tribunalului Suprem poate fi contestată din punct de vedere al legalității ordinare, nu este evident arbitrară sau derezonabilă din aspectul constituțional. Într-adevăr, Tribunalul Suprem fundează declararea inadmisibilității pe legislația aplicabilă în materie, care prevede că recursul în casație este inadmisibil dacă declarația de introducere a acestuia nu justifică suficient faptul că încălcarea unei dispoziții care nu privește un organ al unei comunități autonome a fost determinantă pentru concluzia la care ajunge hotărârea. Deși reclamantul susține că îndeplinise condițiile mai sus menționate, din declarația recursului rezultă că se mulțumise cu a cita regulile pe care le considera încălcate (printre altele, Legea privind procedura administrativă și Regulamentul privind activitățile nocive), fără a preciza măsura în care încălcarea fusese determinantă."

Reclamantul susține că, în măsura în care recursul în casație a fost inițial declarat admisibil de Tribunalul Suprem, respingerea acestuia de același Tribunal pe motiv că nu îndeplinea condițiile de admisibilitate este contrară articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției, ale căror părți relevante sunt redactate după cum urmează: art. 6 § 1 "Orice persoană are dreptul ca cauza să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de ordin civil (...)" art. 13 "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost violate, are dreptul la acordarea unei căi de atac efective înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Guvernul contestă această teză. A. Asupra recevabilității

Curtea constată că cererea nu este evident mal întemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă de altfel că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să o declare admisibilă. B. Pe fond 1. Tezele părților a) Guvernul

Guvernul subliniază că insuficiențele memoriului de introducere a recursului în casație prezentat de reclamant nu se limitează la defecte de formă. Reamintește că potrivit LJCA în vigoare la época faptelor, interesatul trebuia să justifice, la pregătirea unui recurs înaintea tribunalului a quo, că acest recurs se baza pe o încălcare a dispozițiilor care nu privesc dreptul comunităților autonome care fusese determinantă în raționamentul folosit de hotărârea atacată (art. 93 § 4 al LJCA). La acest respect, Guvernul precizează că nerespectarea acestei condiții poate fi apreciată în orice moment de tribunalul competent.

Guvernul observă că în speță, dispozițiile menționate de reclamant în memoriul de introducere a recursului nu apar în sentința contestată, adică cea dată la 7 aprilie 1995 de Tribunalul Superior de Justiție al Țării Bascilor. Prin urmare, condițiile necesare (justificarea rolului decisiv al încălcării dispozițiilor invocate în argumentația sentinței contestate) nu fuseseră îndeplinite, de sorte că era pertinent să declare recursul inadmisibil, indiferent de etapa procedurii în care nerespectarea fusese apreciată. Într-adevăr, art. 100 § 2 al LJCA prevede această posibilitate după constatarea introducerii declarației de recurs, pentru a permite Tribunalului Suprem să corecteze eventualele erori de apreciere comise de tribunalele a quo.

În fine, Guvernul ridică analogia între cauza litigioasă și deciziile Llopis Ruiz c. Spania (dec), nr. 59996/00, din 7 octombrie 2003, și Ipamark c. Spania (dec), nr. 38233/03, din 17 februarie 2004. Într-adevăr, nu se vorba de un simplu defect de formă, cum era cazul în cauza Saez Maeso c. Spania, nr. 77837/01, 9 noiembrie 2004, unde reclamantul omisese să citeze formal anumite dispoziții. În schimb, se vorba de un defect de fond în pregătirea recursului. Prin urmare, interpretarea făcută de Tribunal Suprem în hotărârea din 17 mai 2001 cu privire la dispozițiile aplicabile în materie de admisibilitate a unui recurs în casație nu poate fi calificată drept excesiv formalistă sau rigidă. b) Reclamantul

Reclamantul consideră că Guvernul nu răspunsese la întrebarea pusă de Curte la comunicarea cererii, în măsura în care nu explicase pentru ce motive Tribunalul Suprem declarase recursul inadmisibil fără a informa în prealabil interesatul despre motivul inadmisibilității nici a-i da posibilitatea de a prezenta alegații la acest respect.

Pentru reclamant, prezenta cauză este diferită de cazurile Llopis Ruiz c. Spania și Ipamark c. Spania precitate. Într-adevăr, în aceste cauze din urmă, recursurile în casație ale reclamanților nu fuseseră obiectul unei decizii inițiale de admisibilitate, contrar prezentei cauze. De altfel, deși reclamantul admite că LJCA în vigoare la época faptelor nu conținea obligația de a-i acorda termen pentru a prezenta alegații, atrage atenție la faptul că noua lege 29/1998 din 13 iulie 1998 privind jurisdicția contencioso-administrativă remediat această lacună legislativă, în măsura în care art. 93 § 3 al acesteia cere ca părțile să fie informate despre orice posibil motiv de inadmisibilitate.

Reclamantul consideră că există o analogie aproape absolută între cazul din speță și cauza Sáez Maeso precitată. Într-adevăr, într-o primă fază, Tribunalul Superior de Justiție constatase depunerea declarației de recurs și trimisese aceasta Tribunalului Suprem, care la rândul sau dăduse o decizie de admisibilitate. Ulterior, fără a acorda termen suplimentar reclamantului pentru a prezenta alegații, același Tribunal Suprem respingea recursul printr-o hotărâre pe motiv de defect de formă care exista deja la momentul admisibilității, lipsa justificării rolului decisiv jucat de încălcarea dispozițiilor legale invocate în raționamentul sentinței atacate. Pe acest punct, precizează că sentința atacată în casație menționa doar două dispoziții, și anume decretul regal legislativ 1302/86 din 28 iunie, care aprobă legea evaluării impactului ambiental, și regulamentul care dezvoltă acest decret. Or, amândouă normele au caracter de stat. Reclamantul susține că invocase aceste dispoziții în memoriul de introducere a recursului în casație, precum și alte dispoziții care nu privesc dreptul comunităților autonome, după cum cerea art. 96 § 2 al LJCA. În particular, declara că citase articolele 25 și 28 ale regulamentului evaluării impactului ambiental, art. 116 al legii minelor, art. 142 din regulamentul general privind regimul minier, precum și legislația și jurisprudența complementare.

Și mai mult, reclamantul face remarcare că în alte cazuri similare, Tribunalul declarase recursul admisibil chiar dacă nicio dispoziție națională nu fusese menționate în memoriul de introducere. 2. Aprecierea Curții a) Jurisprudența Curții

Curtea observă mai întâi că nu are sarcina de a se substitui jurisdicțiilor interne. Într-adevăr, cade în responsabilitatea autorităților naționale, și în special a curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă, și nu va substitui propria apreciere a dreptului la cea a lor în absența arbitrarului.

Această observație valorează de asemenea pentru interpretarea, de către tribunale, a regulilor de natură procedurală cum ar fi formele și termenele care reglementează introducerea recursurilor în casație.

Modul în care art. 6 § 1 se aplică acestor recururi depinde de particularitățile procedurii în cauză. Pentru a judeca aceasta, convine să se ia în considerare ansamblu al procesului urmărit în ordinea juridică internă și rolul pe care instanța de casație a jucat-o în acesta, condițiile de admisibilitate a unui recurs putând fi mai rigide decât pentru apel.

Problema privind inadmisibilitatea recursului în casație de Tribunalul Suprem spaniol a fost subiectul mai multor cereri înaintea Curții.

În cazurile Llopis Ruiz c. Spania și Ipamark c. Spania precitate, precum și în cauza Sociedad General de Aguas c. Spania (dec.), nr. 46834/99, 25 mai 2000, dispozițiile invocate erau articolele 93 § 4 și 96 § 2 ale LJCA din 1956, sau echivalentele lor din textul legii în vigoare din 1998, și anume articolele 86 § 4 și 89 § 2. În toate trei cazurile, Tribunalul Suprem constatase depunerea unei declarații de recurs, apoi declarase aceasta inadmisibilă printr-o decizie. De altfel, în cauza Ipamark precitată, reclamanta dispunea de termen suplimentar pentru a remedia excepțiile de inadmisibilitate ridicate de Tribunalul Suprem. Curtea concluzionase la inadmisibilitate a cererilor, în măsura în care cade în sarcina jurisdicțiilor interne să veghe la respectarea condițiilor legal cerute pentru prezentarea recursurilor în casație în cadrul propriilor proceduri. În particular, indicase că interpretarea de dat articolelor litigioase ale legii privind jurisdicția contencioso-administrativă și condițiile aplicării ei era o problemă care cădea în sarcina curților și tribunalelor spaniole, fără ca interpretarea dată în cazurile în speță să poată fi considerată arbitrară sau prea rigidă.

Faptele cauzei Sáez Maeso precitate erau similare celor din trei cererile anterioare, cu totuși o diferență notorie, și anume că într-o primă fază, Tribunalul Suprem declarase recursul în casație admisibil, apoi șapte ani mai târziu îl declara inadmisibil pentru un defect de formă, mai exact nerespectarea obligației de a preciza motivul pe care se funcționa recursul și mențiunea expresă a articolului relevant 95 din LJCA din 1956 susținând-o. Elementul esențial care aducea Curtea să concluzioneze la încălcarea articolului 6 § 1 se baza pe faptul că cu această ocazie, reclamantul nu dispunea, înainte ca Tribunalul Suprem să dea hotărârea, de termen pentru a formula comentariile privitor la eventualele motive de inadmisibilitate.

În fine, la 7 iunie 2007 Curtea se pronunța în cauza Salt Hiper, S.A., c. Spania, nr. 25779/03, 7 iunie 2007 și constatase încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției. Cauza privea declararea inadmisibilității recursului în casație a reclamantei de Tribunalul Suprem pentru defect de formă aproape cinci ani după ce același Tribunal îl declarase admisibil și în timp ce reclamanta nu fusese în măsură de a prezenta observații. Respingerea recursului se baza pe faptul că reclamanta nu justificase măsura în care încălcarea regulilor care nu priveau organele comunităților autonome jucasem rol decisiv și determinant în raționamentul folosit de hotărârea atacată, după cum cerea art. 96 § 2 al LJCA. b) Aplicația jurisprudenței la prezenta cauză

Sarcina Curții în speță va consta în a examina dacă hotărârea dată la 17 mai 2001 de Tribunalul Suprem, care declara recursul în casație al reclamantului inadmisibil pe motiv că acesta nu se achitase de obligația legală de a justifica rolul determinant jucat de încălcarea dispozițiilor invocate în raționamentul sentinței atacate, a privat în fapt reclamantul de dreptul lui de a vedea cauza judecată pe fond, în măsura în care același Tribunal declarase în prealabil recursul admisibil. Pentru a face aceasta, Curtea se gândește în mod normal la proporționalitate a limitării impuse în raport cu cerințele bunei administrări a justiției. Cu toate acestea, ținând seama de ansamblul elementelor din speță, Curtea nu consideră necesar să examineze această chestiune.

Curtea consideră rezonabil să se ceară reclamantului în casație să relate în recurs faptele relevante precum și dispozițiile legale invocate. În caz contrar, Tribunalul Suprem nu ar fi în măsură să-și exercite controlul cu privire la hotărârea atacată. Prin urmare, această obligație, aplicată în cazul din speță, se conciliază cu specificitatea rolului jucat de curtea de casație.

Cu toate acestea, în prezenta cerere, s-ar putea greu susține că modul în care recursul în casație al reclamantului a fost prezentat împiedica Tribunalul Suprem să-și exercite controlul judiciar. Într-adevăr, în memoriul de introducere a recursului în casație, reclamantul expunea că sentința a quo se bazase pe aplicabilitate în speță a două reguli cu caracter de stat, și anume legea evaluării impactului ambiental și regulamentul care o dezvoltă și se plânge de o aplicare greșită a acestor dispoziții, în măsura în care, potrivit lui, ele nu permiteau suspendarea exploatării carieră a cărei proprietar este.

Curtea trebuie de asemenea să ia în considerare termenul de mai mult de cinci ani care trecuseră între prima decizie declarând recursul admisibil și hotărârea declarând recursul în casație inadmisibil.

Pe de altă parte, convine să se constate că reclamantul nu observase comunicarea observațiilor guvernului Țării Bascilor și consiliului general al Biscaiei, care s-opuseseră admisibilității recursului. Din aceasta, nu fusese în măsură să prezinte observații cu privire la eventualele motive de inadmisibilitate, LJCA aplicabilă la época faptelor neexigând această comunicare. La acest respect, Curtea observă că noua lege 29/1998 din 13 iulie 1998 prevede informarea părților în prezența unui posibil motiv de inadmisibilitate.

Astfel, ținând seama de ansamblul acestor elemente și în special în absența posibilității de a putea contesta observațiile guvernului Țării Bascilor și consiliului general al Biscaiei, Curtea consideră că să reveni cinci ani mai târziu asupra chestiunii admisibilității recursului pentru a-l respinge pe motiv că reclamantul "nu dăduse motivele pentru care încălcarea dispozițiilor invocate ar fi contribuit de mod decisiv la rezultatul hotărârii atacate", se înscrie într-o abordare prea formalistă, care a împiedecat Tribunalul Suprem să examineze fondul alegațiilor interesatului, și a făcut să-și piardă efectul util securitatea juridică pe care reclamantul o obținuse cu decizia de admisibilitate a recursului.

La lumina acestor considerente, Curtea consideră că această abordare deosebit de rigidă a violat substanța însăși a dreptului reclamantului la tribunal, componentă a dreptului la proces echitabil garantat de art. 6 § 1 al Convenției.

A existat deci încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Pentru cât reclamantul ridică art. 13 al Convenției, Curtea consideră că nu se pune nicio problemă distinctă de acelea deja examinate sub unghiul articolului 6 § 1 și estimează prin urmare că nu convine să examineze mai departe această plângere.

Reclamantul cere 60.000 euro (EUR) sub titlu de prejudiciu moral pe care ar fi suferit-o și 369.286,98 EUR sub titlu de prejudiciu material, din cauza suspendării exploatării carieră în întreaga durată a procedurii. Subsidiar, se remite la echitate a Curții.

Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă și solicită respingerea cererii sau, subsidiar, adecvarea montantului satisfacției la prejudiciile efectiv suferite de reclamant.

Curtea nu observă legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, consideră că convine să acorde reclamantului 5.000 EUR sub titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Cu justificative în sprijin, reclamantul cere de asemenea 2.910,43 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate înaintea Tribunalului Constituțional și 7.300 EUR pentru cele suportate înaintea Curții.

Guvernul solicită respingerea cererii.

Conform jurisprudenței Curții, reclamantul nu poate obține rambursare a cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În speță și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile mai sus menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 3.000 EUR, cu toate cheltuielile, și o acordă reclamantului. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră corespunzător să bazeze rata dobânzilor penalizatoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN MOD UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Constată că a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Constată că nicio problemă distinctă nu se pune pe terenul articolului 13 al Convenției; 4. Constată, a) că statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral plus orice montant care poate fi datorat sub titlu de impozit și 3.000 EUR (trei mii euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice montant care poate fi datorat de reclamant sub titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 iulie 2008 în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 34506/02) dirigée contre le Royaume d’Espagne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ernesto Barrenechea Atucha (« le requérant »), a saisi la Cour le 11 septembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e N. Galdós Martínez, avocate à Bilbao. Le gouvernement espagnol (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I. Blasco Lozano, chef du service juridique des droits de l’homme au ministère de la Justice.

Le requérant alléguait en particulier que le Tribunal suprême avait effectué une interprétation excessivement formaliste des dispositions applicables en matière de recevabilité du pourvoi en cassation.

Le 24 février 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

M. L. López Guerra, juge élu au titre de l’Espagne s’étant déporté, le Gouvernement a désigné M. A. Sáiz Arnáiz pour siéger à sa place en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement de la Cour). EN FAIT I.

Par une décision du 4 novembre 1991, le département de l’Environnement du gouvernement basque ordonna de suspendre les travaux d’exploitation de la carrière dont le requérant était propriétaire.

Ce dernier interjeta un recours contentieux-administratif contre cette décision. Par un jugement du 7 avril 1995, le Tribunal supérieur de justice du Pays basque rejeta le recours et confirma la décision administrative.

Le requérant fit part de son intention de se pourvoir en cassation sur la base de l’article 96 de la loi sur la juridiction contentieuse-administrative de 1956. Il fonda son pourvoi sur des règles à caractère étatique, à savoir le Règlement relatif aux activités nocives, la législation nationale sur l’environnement et la loi de procédure administrative. Par une décision du 23 mai 1995, le Tribunal supérieur de justice du Pays basque constata le dépôt de la déclaration de pourvoi et la transmit au Tribunal suprême, qui, par une décision du 11 octobre 1995, déclara le pourvoi recevable sans motivation et invita la partie adverse à soumettre dans un délai de trente jours ses éventuels moyens contre le pourvoi. Le gouvernement basque et le conseil général de Biscaye s’opposèrent au pourvoi et sollicitèrent le rejet. Conformément à la loi en vigueur au moment des faits (article 101 de la Loi sur la juridiction contentieuse-administrative (ci-après LJCA) de 1956), le requérant ne disposa pas d’un délai pour présenter d’éventuelles allégations en réponse aux motifs d’opposition.

Par un arrêt du 17 mai 2001, soit plus de cinq ans plus tard, ce même Tribunal rejeta le pourvoi pour les motifs suivants : « (...) cette chambre ayant déjà eu l’occasion de se prononcer sur des cas analogues à celui de l’espèce, sa jurisprudence en la matière est bien consolidée : conformément à l’article 93 § 4 de la LJCA, le seul pourvoi en cassation possible en l’espèce est celui fondé sur la violation de dispositions ne relevant pas des organes des communautés autonomes et ayant joué un rôle décisif dans le raisonnement utilisé par l’arrêt attaqué. De plus, l’article 96 § 2 prévoit l’obligation, pour le requérant qui se pourvoit en cassation, de donner les raisons pour lesquelles la violation des dispositions en question aurait contribué de façon déterminante à un tel résultat. (...) En l’espèce, le requérant a omis de fournir une telle justification. Dès lors, le pourvoi aurait dû être déclaré irrecevable dans le cadre de la procédure de recevabilité. Cependant, si, comme en l’espèce, il a par erreur été déclaré recevable, il convient, à ce stade de la procédure, de le rejeter par le présent arrêt ».

Invoquant l’article 24 § 1 (droit à un procès équitable) de la Constitution, le requérant forma un recours d’ amparo auprès du Tribunal constitutionnel.

Par une décision du 11 mars 2002, la haute juridiction rejeta le recours. Elle se prononça ainsi : « (...) à supposer même que la décision du Tribunal suprême puisse être contestée du point de vue de la légalité ordinaire, elle n’est pas manifestement arbitraire ou déraisonnable sous l’aspect constitutionnel (cf. arrêts du Tribunal constitutionnel 181/2001 et 230/2001). En effet, le Tribunal suprême fonde la déclaration d’irrecevabilité sur la législation applicable en la matière, qui prévoit qu’un pourvoi en cassation est irrecevable si la déclaration d’introduction de celui-ci ne justifie pas suffisamment le fait que la violation d’une disposition ne relevant pas d’un organe d’une communauté autonome a été déterminante pour la conclusion à laquelle l’arrêt est parvenu. Bien que le requérant affirme avoir rempli les conditions susmentionnées, il ressort de sa déclaration de pourvoi qu’il s’est contenté de citer les règles qu’il jugeait enfreintes (entre autres, la Loi sur la procédure administrative et le Règlement sur les activités nocives), sans préciser dans quelle mesure l’infraction avait été déterminantes. » II.

Le Gouvernement combat cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties a) Le Gouvernement

Le Gouvernement souligne que les insuffisances du mémoire d’introduction du pourvoi en cassation présenté par le requérant ne se limitent pas à des défauts de forme. Il rappelle qu’en vertu de la LJCA en vigueur au moment des faits, l’intéressé devait justifier, lors de la préparation d’un pourvoi devant le tribunal a quo , que ce pourvoi était fondé sur une violation de dispositions ne relevant pas du droit des communautés autonomes qui avait été déterminante dans le raisonnement utilisé par l’arrêt attaqué (article 93 § 4 de la LJCA). A cet égard, le Gouvernement précise que le non-respect de cette condition peut être apprécié à tout moment par le tribunal compétent.

Le Gouvernement fait observer qu’en l’espèce, les dispositions mentionnées par le requérant dans son mémoire d’introduction du pourvoi n’apparaissent pas dans le jugement contesté, c’est-à-dire celui rendu le 7 avril 1995 par le Tribunal supérieur de justice du Pays basque. Par conséquent, les conditions requises (justification du rôle déterminant de la violation des dispositions invoquées dans l’argumentation du jugement contesté) n’ont pas été remplies, de sorte qu’il était pertinent de déclarer le pourvoi irrecevable, quel que soit le stade de la procédure où le manquement a été apprécié. En effet, l’article 100 § 2 de la LJCA prévoit cette possibilité après le constat d’introduction de la déclaration de pourvoi, afin de permettre au Tribunal suprême de corriger d’éventuelles erreurs d’appréciation commises par les tribunaux a quo .

Enfin, le Gouvernement soulève l’analogie entre l’affaire litigieuse et les décisions Llopis Ruiz c. Espagne (déc), n o 59996/00, du 7 octobre 2003, et Ipamark c. Espagne (déc), n o 38233/03, du 17 février 2004. En effet, il ne s’agit pas d’un simple défaut de forme, comme c’était le cas dans l’affaire Saez Maeso c. Espagne , n o 77837/01, 9 novembre 2004, où le requérant avait omis de citer formellement certaines dispositions. Au contraire, il est question d’un défaut de fond dans la préparation du pourvoi. Par conséquent, l’interprétation faite par le Tribunal suprême dans l’arrêt du 17 mai 2001 concernant les dispositions applicables en matière de recevabilité d’un pourvoi en cassation ne peut être qualifiée d’excessivement formaliste ou rigoureuse. b) Le requérant

Le requérant considère que le Gouvernement n’a pas répondu à la question posée par la Cour lors de la communication de la requête, dans la mesure où celui-ci n’a pas expliqué pour quelles raisons le Tribunal suprême a déclaré le pourvoi irrecevable sans informer auparavant l’intéressé du motif d’irrecevabilité ni lui donner la possibilité de présenter des allégations à ce sujet.

Pour le requérant, la présente affaire est différente des affaires Llopis Ruiz c. Espagne et Ipamark c. Espagne précitées. En effet, dans ces dernières affaires, les pourvois en cassation des requérants n’avaient pas fait l’objet d’une décision initiale de recevabilité, contrairement à la présente affaire. En outre, bien que le requérant admette que la LJCA en vigueur au moment des faits ne comportait pas l’obligation de lui accorder un délai pour présenter des allégations, il attire l’attention sur le fait que la nouvelle loi 29/1998 du 13 juillet 1998 sur la juridiction contentieuse-administrative a remédié à cette lacune législative, dans la mesure où l’article 93 § 3 de celle-ci exige que les parties soient informées de tout motif d’irrecevabilité éventuel.

Le requérant estime qu’il existe une analogie presque absolue entre le cas d’espèce et l’affaire Sáez Maeso, précitée. En effet, dans un premier temps, le Tribunal supérieur de justice avait constaté le dépôt de la déclaration de pourvoi et avait renvoyé celle-ci au Tribunal suprême, qui avait à son tour rendu une décision de recevabilité. Ultérieurement, sans octroyer un délai supplémentaire au requérant pour présenter des allégations, ce même Tribunal suprême avait rejeté le pourvoi par un arrêt au motif d’un défaut de forme qui existait déjà au moment de la recevabilité, le manque de justification du rôle déterminant joué par la violation des dispositions légales invoquées dans le raisonnement du jugement attaqué. Sur ce point, il précise que le jugement contesté en cassation ne mentionnait que deux dispositions, à savoir le décret royal législatif 1302/86 du 28 juin, qui approuve la loi d’évaluation de l’impact environnemental, et le règlement qui développe ce décret. Or, ces normes ont toutes les deux caractère étatique. Le requérant affirme avoir invoqué ces dispositions dans son mémoire d’introduction du pourvoi en cassation, ainsi que d’autres dispositions ne relevant pas du droit des communautés autonomes, comme l’exige l’article 96 § 2 de la LJCA. En particulier, il déclare avoir cité les articles 25 et 28 du règlement d’évaluation de l’impact environnemental, l’article 116 de la loi portant sur les mines, l’article 142 du règlement général sur le régime minier ainsi que la législation et jurisprudence complémentaires.

Au demeurant, le requérant fait remarquer que dans d’autres affaires similaires, le Tribunal a déclaré le pourvoi recevable même si aucune disposition nationale n’avait été mentionnée dans le mémoire d’introduction. 2. Appréciation de la Cour a) La jurisprudence de la Cour

La Cour observe tout d’abord qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. En effet, c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, mutatis mutandis , les arrêts Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne, du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33), et elle ne substituera pas sa propre appréciation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (voir, entre autres, Tejedor García c. Espagne, arrêt du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2796, § 31).

Cette observation vaut également pour l’interprétation, par les tribunaux, de règles de nature procédurale telles que les formes et les délais régissant l’introduction des pourvois en cassation (voir Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne, arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-VIII, p. 3255, § 43).

La manière dont l’article 6 § 1 s’applique à ces pourvois dépend des particularités de la procédure en cause. Pour en juger, il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne et le rôle qu’y a joué la juridiction de cassation, les conditions de recevabilité d’un pourvoi pouvant être plus rigoureuses que pour un appel (voir, parmi d’autres, l’arrêt Levages Prestations Services c. France , Levages Prestations Services c. France , arrêt du 23 octobre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V, p. 1544, §§ 44–45).

La question relative à l’irrecevabilité du pourvoi en cassation par le Tribunal suprême espagnol a fait l’objet de plusieurs requêtes devant la Cour.

Dans les affaires Llopis Ruiz c. Espagne et Ipamark c. Espagne, précitées, ainsi que dans l’affaire Sociedad General de Aguas c. Espagne ((déc.), n o 46834/99, 25 mai 2000), les dispositions invoquées étaient les articles 93 § 4 et 96 § 2 de la LJCA de 1956, ou leurs équivalents dans le texte de la loi en vigueur depuis 1998, à savoir les articles 86 § 4 et 89 § 2. Dans les trois affaires, le Tribunal suprême avait constaté le dépôt d’une déclaration de pourvoi, puis avait déclaré celui-ci irrecevable par une décision. Par ailleurs, dans l’affaire Ipamark , précitée, la requérante avait disposé d’un délai supplémentaire afin de réparer les exceptions d’irrecevabilité soulevées par le Tribunal suprême. La Cour avait conclu à l’irrecevabilité des requêtes, dans la mesure où c’est en principe aux juridictions internes de veiller au respect des conditions légalement requises pour la présentation des pourvois en cassation dans le cadre de leurs propres procédures. En particulier, elle avait signalé que l’interprétation à donner aux articles litigieux de la loi relative à la juridiction contentieuse-administrative et aux conditions de son application était une question qui relevait des cours et tribunaux espagnols, sans que l’interprétation donnée dans les cas d’espèce puisse être considérée comme arbitraire ni trop rigoureuse.

Les faits de l’affaire Sáez Maeso, précitée, étaient similaires à ceux des trois requêtes précédentes, avec toutefois une différence notoire, à savoir, que dans un premier temps, le Tribunal suprême avait déclaré le pourvoi en cassation recevable, puis sept ans plus tard il le déclara irrecevable pour un défaut de forme, en l’occurrence le non-respect de l’obligation de préciser le motif sur lequel se fondait le pourvoi et la mention expresse de l’alinéa pertinent de l’article 95 de la LJCA de 1956 l’étayant. L’élément essentiel qui amena la Cour à conclure à la violation de l’article 6 § 1 reposait sur le fait qu’à cette occasion, le requérant n’avait pas disposé, avant que le Tribunal suprême ne rende son arrêt, d’un délai pour formuler ses commentaires quant aux éventuels motifs d’irrecevabilité.

Enfin, le 7 juin 2007 la Cour se prononça dans l’affaire Salt Hiper, S.A., c. Espagne , n o 25779/03, 7 juin 2007 et constata la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. L’affaire concernait la déclaration d’irrecevabilité du pourvoi en cassation de la requérante par le Tribunal suprême pour défaut de forme presque cinq ans après que ce même Tribunal l’eût déclaré recevable et alors que la requérante n’avait pas eu la possibilité de présenter des observations. Le rejet du pourvoi était fondé sur le fait que la requérante n’avait pas justifié dans quelle mesure la violation des règles ne relevant pas des organes des communautés autonomes avait joué un rôle décisif et déterminant dans le raisonnement utilisé par l’arrêt attaqué, comme l’exigeait l’article 96 § 2 de la LJCA. b) Application de la jurisprudence à la présente affaire

La tâche de la Cour en l’espèce consistera à examiner si l’arrêt rendu le 17 mai 2001 par le Tribunal suprême, qui déclara le pourvoi en cassation du requérant irrecevable au motif que celui-ci ne s’était pas acquitté de son obligation légale de justifier le rôle déterminant joué par la violation des dispositions invoquées dans le raisonnement du jugement attaqué, a, de fait, privé le requérant de son droit de voir son affaire jugée au fond, dans la mesure où ce même Tribunal avait préalablement déclaré le pourvoi recevable. Pour ce faire, la Cour se penche normalement sur la proportionnalité de la limitation imposée par rapport aux exigences de la bonne administration de la justice. Cependant, au vu de l’ensemble des éléments de l’espèce, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner cette question.

La Cour estime raisonnable d’exiger que le demandeur en cassation relate dans son pourvoi les faits pertinents ainsi que les dispositions légales invoquées. Dans le cas contraire, le Tribunal suprême ne serait pas en mesure d’exercer son contrôle à l’égard du jugement attaqué. Partant, cette obligation, appliquée dans le cas d’espèce, se concilie avec la spécificité du rôle joué par la cour de cassation.

Toutefois, dans la présente requête, l’on saurait difficilement soutenir que la façon dont le pourvoi en cassation du requérant a été présenté empêchait le Tribunal suprême d’exercer son contrôle judiciaire. En effet, dans son mémoire d’introduction du pourvoi en cassation, le requérant a exposé que le jugement a quo s’était fondé sur l’applicabilité à l’espèce de deux règles à caractère étatique, à savoir la loi d’évaluation de l’impact environnemental et le règlement qui la développe et se plaignit d’une mauvaise application de ces dispositions, dans la mesure où, d’après lui, elles ne permettaient pas la suspension de l’exploitation de la carrière dont il est le propriétaire.

La Cour se doit de prendre également en considération le délai de plus de cinq ans qui s’est écoulé entre la première décision déclarant le recours recevable et le jugement déclarant le pourvoi en cassation irrecevable.

D’autre part, force est de constater que le requérant ne s’est pas vu communiquer les observations du gouvernement basque et du conseil général de Biscaye, qui s’opposèrent à la recevabilité du pourvoi (voir § 9 ci-dessus). Dès lors, il ne fut pas à même de présenter ses observations quant aux éventuels motifs d’irrecevabilité, la LJCA applicable au moment des faits n’exigeant pas cette communication. A cet égard, la Cour note que la nouvelle loi 29/1998 du 13 juillet 1998 prévoit l’information des parties en présence d’un motif éventuel d’irrecevabilité (voir affaire Sáez Maeso précitée).

Ainsi, au vu de l’ensemble de ces éléments et notamment en l’absence de possibilité de pouvoir contester les observations du gouvernement basque et du conseil général de Biscaye, la Cour considère que revenir cinq ans plus tard sur la question de la recevabilité du recours pour le rejeter au motif que le requérant « n’a pas donné les raisons pour lesquelles la violation des dispositions invoquées aurait contribué de façon déterminante au résultat de l’arrêt contesté », s’inscrit dans une approche par trop formaliste, qui a empêché le Tribunal suprême d’examiner le bien-fondé des allégations de l’intéressé (voir, en ce sens, Běleš et autres c. République tchèque , n o 47273/99, § 69, CEDH 2002-IX et Zvolský et Zvolská c. République tchèque , n o 46129/99, § 55, CEDH 2002-IX) et a fait perdre son effet utile à la sécurité juridique que le requérant avait acquise avec la décision de recevabilité du pourvoi.

A la lumière de ces considérations, la Cour estime que cette approche particulièrement rigoureuse a porté atteinte à la substance même du droit du requérant à un tribunal, composante de son droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Pour autant que le requérant soulève l’article 13 de la Convention, la Cour considère qu’il ne se pose aucune question distincte de celles déjà examinées sous l’angle de l’article 6 § 1 et estime par conséquent qu’il n’y a pas lieu d’examiner ce grief plus avant. II.

Le requérant réclame 60 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi et 369 286,98 EUR au titre du préjudice matériel, en raison de la suspension de l’exploitation de sa carrière pendant toute la durée de la procédure. Subsidiairement, il s’en tient à l’équité de la Cour.

Le Gouvernement estime que le montant sollicité est excessif et sollicite le rejet de la demande ou, subsidiairement, l’adéquation du montant de la satisfaction aux dommages effectivement subis par le requérant.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Justificatifs à l’appui, le requérant demande également 2 910,43 EUR pour les frais et dépens exposés devant le Tribunal constitutionnel et 7 300 EUR pour ceux engagés devant la Cour.

Le Gouvernement sollicite le rejet de la demande.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3 000 EUR, tous frais confondus, et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’aucune question distincte ne se pose sur le terrain de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit, a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt et 3 000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 juillet 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président