ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 48/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 905/1/2020, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1.752/112/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă;  revizuenții au depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept cu nerespectarea termenului legal.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 11 martie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.752/112/2019, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă dispozițiile art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă pot fi interpretate ca fiind aplicabile și în cazul formulării unei cereri de revizuire în materia dreptului procesual civil în ipoteza hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene.

Constituția României

Codul de procedură civilă

s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

obiectul pricinii nu se află în ființă;

un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecății, când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză. În cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii;

un judecător a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză;

după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților;

s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;

statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii și cei puși sub interdicție judecătorească ori cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să îi apere;

există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;

partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa;

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;

după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții (...)"

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (Legea nr. 554/2004)

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (Legea nr. 24/2000)

Tratatul privind Uniunea Europeană

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 20 septembrie 2017 cu nr. 19.368/211/2017, contestatorii A și B au solicitat, în contradictoriu cu intimata C S.A., anularea Procesului-verbal de licitație imobiliară nr. x din 29 august 2017 din Dosarul execuțional nr. x/2014 și suspendarea executării silite până la soluționarea contestației.

În motivare, contestatorii au arătat că au încheiat cu intimata Contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2008 și actele adiționale din 2 noiembrie 2009 și 28 februarie 2011. Ca urmare a neachitării unor rate de credit, intimata a înaintat executorului judecătoresc o cerere de executare silită a contractului de credit și a actelor adiționale aferente, fiind format Dosarul execuțional nr. x/2014, în care a fost încuviințată executarea silită.

Contestatorii au susținut că în Dosarul nr. 12.967/211/2014, soluționat în mod definitiv între aceleași părți, Tribunalul Specializat Cluj a constatat caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit, iar intimata a fost obligată la restituirea către contestatori a sumelor de bani percepute în temeiul clauzelor abuzive. Sumele supuse obligației de restituire au fost achitate în perioada cuprinsă între anii 2008 și 2010, astfel încât au influențat dobânzile și comisioanele încasate și ulterior acestei date.

Contestatorii au arătat că executarea silită a fost inițiată și continuată în baza unui contract de credit anulat parțial, astfel încât creanța decurgând din titlul executoriu nu este certă. În acest context, vânzarea silită a imobilului proprietatea contestatorilor la licitația din 29 august 2017 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 663 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora "executarea silită nu se poate face decât dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă".

De asemenea, au susținut că licitația imobiliară din 29 august 2017 s-a efectuat cu nesocotirea dispozițiilor art. 846 alin. (2) din Codul de procedură civilă, conform cărora "licitația se va ține separat pentru fiecare imobil", întrucât la același termen au avut loc licitațiile cu privire la ambele imobile aparținând contestatorilor.

În drept, contestatorii au invocat dispozițiile art. 453, art. 712 și art. 719 din Codul de procedură civilă.

Contestatorii au precizat ulterior că obiectul contestației la executare îl reprezintă anularea Procesului-verbal de licitație imobiliară nr. x din 29 august 2017, în cadrul căruia a fost adjudecat imobilul reprezentat de locuința acestora.

Intimata nu a depus întâmpinare.

Prin Sentința civilă nr. 268/2018 din 17 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 19.368/211/2017, Judecătoria Cluj-Napoca a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bistrița, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub același număr unic.

Prin Sentința civilă nr. 1.560/2018 din 6 iunie 2018, Judecătoria Bistrița a admis contestația la executare. A anulat Procesul-verbal de licitație imobiliară nr. x din 29 august 2017 din Dosarul execuțional nr. x/2014 și a obligat-o pe intimată la plata către contestatori a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că executarea silită a fost încuviințată împotriva contestatorilor în toate formele prevăzute de lege. Aceeași instanță a apreciat că licitația publică cu privire la imobilele aparținând contestatorilor s-a planificat la aceeași dată, însă la ore diferite, licitația ținându-se separat pentru fiecare imobil, astfel încât nu au fost încălcate dispozițiile art. 846 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Prima instanță a mai reținut că executarea silită a fost continuată în baza unui contract de credit anulat parțial în urma admiterii în parte a acțiunii ce a format obiectul Dosarului nr. 12.967/211/2014, intimata fiind obligată să restituie contestatorilor sumele percepute în baza unor clauze abuzive în perioada cuprinsă între anii 2008 și 2010. Cu toate acestea, la cererea intimatei, executorul judecătoresc a continuat executarea silită împotriva contestatorilor, concretizată în vânzarea silită a imobilului aparținând acestora din urmă.

Prima instanță a apreciat că nu era îndeplinită cerința caracterului cert al creanței pretinse de intimată împotriva contestatorilor la data încheierii Procesului-verbal de licitație imobiliară nr. x din 29 august 2017. În acest context, a reținut că executorul judecătoresc a procedat la vânzarea silită a imobilului proprietatea contestatorilor, în baza unui titlu executoriu anulat în parte, cu nesocotirea dispozițiilor art. 663 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Împotriva sentinței primei instanțe C S.A. a declarat apel.

În motivarea apelului, apelanta a susținut că legalitatea executării silite înseși, cu referire la caracterul cert și lichid al creanței, a fost contestată cu depășirea termenului de 15 zile de la data comunicării primului act de executare. În aceste condiții, instanța de executare putea examina numai motivele referitoare la nelegalitatea Procesului-verbal de licitație nr. x din 29 august 2017.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, A și B au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 170/2019 din 28 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 19.368/211/2017, Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins ca tardivă contestația la executare cu privire la caracterul cert al creanței și ca neîntemeiată contestația la executare formulată împotriva Procesului-verbal de licitație imobiliară nr. x din 29 august 2017, emis în Dosarul execuțional nr. x/2014, și i-a obligat pe intimați la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că publicația de vânzare imobiliară a fost comunicată contestatorilor la 31 august 2016. Astfel, prin raportare la primul act de executare comunicat după rămânerea definitivă a Sentinței civile nr. 3.104/2015 din 17 noiembrie 2015 a Tribunalului Specializat Cluj, formularea contestației la executare, prin care s-a invocat lipsa caracterului cert al creanței, la 20 septembrie 2017, s-a făcut cu depășirea termenului legal de 15 zile.

Cu privire la Procesul-verbal de licitație imobiliară nr. x din 29 august 2017, instanța de apel a apreciat că acest act de executare respectă cerințele de validitate instituite de art. 846 alin. (2) din Codul de procedură civilă, întrucât au fost stabilite ore diferite pentru cele două licitații imobiliare, acestea fiind ținute separat pentru fiecare imobil.

Împotriva deciziei instanței de apel A și B au formulat cerere de revizuire, prin care au solicitat schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului.

În motivarea cererii revizuenții au susținut că formularea unei cereri de revizuire în materia dreptului procesual civil trebuie să fie admisibilă și în ipoteza hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, conform hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-69/14 (Dragoș Constantin Târșia împotriva Statului român, Serviciului public comunitar regim permise de conducere și înmatriculare a autovehiculelor).

Totodată, au arătat că, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. În susținerea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, au arătat că pot fi invocate și înscrisuri inexistente la momentul pronunțării hotărârii atacate. Astfel, o hotărâre poate fi invocată într-o cerere de revizuire dacă a fost pronunțată asupra unei cereri introduse înainte de soluționarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea.

În această ipoteză, hotărârea invocată ca înscris nou nu putea fi înfățișată în acea pricină, partea neavând posibilitatea de a determina pronunțarea ei la o dată anterioară. Totodată, este îndeplinită și condiția preexistenței înscrisului la data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere, chiar dacă înscrisul poartă o dată ulterioară pronunțării hotărârii, dacă se referă la situații atestate de înscrisuri preexistente.

În acest context, revizuenții au susținut că înscrisul nou este reprezentat de Ordonanța din 6 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-75/19 (MF împotriva BNP Paribas Personal Finance Paris SA Sucursala București, Secapital Sàrl).

Titularii cererii de revizuire au învederat că se impune retractarea deciziei atacate, având în vedere că a existat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă prin raportare la motivul de revizuire constând în pronunțarea unei hotărâri rămase definitivă prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 și 10 din Codul de procedură civilă, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și art. 148 din Constituția României.

Revizuenții au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea interpretării și aplicării dispozițiilor art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru a se statua dacă aceste dispoziții se interpretează în sensul că este admisibil motivul de revizuire prin care se invocă încălcarea unor hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene ulterioare hotărârii a cărei revizuire se cere.

În motivarea cererii de sesizare s-a arătat că este admisibilă revizuirea întemeiată pe motivul încălcării principiului priorității dreptului Uniunii Europene prin raportare la hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțate în cauzele C-75/19 și C-69/14.

Nu s-a depus întâmpinare în dosarul de revizuire în care s-a formulat prezenta sesizare.

Asupra admisibilității sesizării, completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive:

În opinia revizuenților, exercitarea căii de atac a revizuirii ar fi admisibilă și în litigiile civile, conform art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 148 din Constituția României și art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, formularea unei cereri de revizuire în materia dreptului procesual civil trebuie să fie posibilă și în ipoteza hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României. În sprijinul acestei concluzii au fost evocate statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-75/19 și C-69/14.

În temeiul principiului priorității dreptului Uniunii Europene, intrarea în vigoare a unei norme de drept comunitar determină inaplicabilitatea oricărei norme naționale preexistente, contrare celei dintâi, și, totodată, împiedică adoptarea valabilă a unor acte normative naționale incompatibile cu normele Uniunii Europene (norme naționale viitoare).

Instanța națională are obligația de a aplica integral dreptul Uniunii Europene și de a proteja drepturile particularilor prin neaplicarea oricărei norme naționale contrare legislației comunitare, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea ei de către legiuitor sau de către Curtea Constituțională. Faptul că instanța națională a ignorat sau a refuzat să se conformeze dreptului Uniunii Europene nu poate fi imputat părții, deoarece partea nu poate fi obligată să suporte consecințele nerespectării legii de către instanțele naționale.

Astfel, dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauză cu ignorarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene adoptă o hotărâre în alt sens, partea interesată va fi îndreptățită ca, într-un termen rezonabil și compatibil cu principiul securității și stabilității raporturilor juridice derivate dintr-o hotărâre definitivă, să obțină revizuirea acelei hotărâri. Așadar, reprezintă o încălcare a principiului priorității dreptului Uniunii Europene nerespectarea interpretării date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene printr-o hotărâre preliminară pronunțată ulterior deciziei atacate cu revizuire.

De asemenea, hotărârea preliminară nu are valoare constitutivă, ci declarativă, astfel încât efectele ei se aplică de la data intrării în vigoare a normelor interpretate. Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene ilustrate în Cauza C-69/14, principiul priorității dreptului Uniunii Europene nu este incompatibil cu litigiile din materia procedurii civile, chiar dacă motivul de revizuire reprezentat de constatarea încălcării dreptului european este prevăzut expres doar în materie administrativă.

În concluzie, revizuenții au arătat că actele normative prin care sunt transpuse directivele trebuie să țină cont de principiile și scopurile stabilite prin acestea din urmă. Or, Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are ca obiectiv asigurarea unei protecții adecvate a consumatorilor ca părți în contractele de credit.

Intimata nu a comunicat un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

În opinia completului de judecată care a formulat sesizarea, dispozițiile art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu pot fi interpretate ca fiind aplicabile în cazul formulării unei cereri de revizuire în materia dreptului procesual civil în ipoteza hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene.

Astfel, dispozițiile anterior evocate permit revizuirea doar a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă, în baza art. 21 din Legea nr. 554/2004. Motivele care justifică promovarea unei cereri de revizuire sunt expres și limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă. A admite teza potrivit căreia revizuirea unei hotărâri poate avea loc și în afara motivelor expres prevăzute de lege ar însemna a aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile și a lăsa la aprecierea instanțelor măsura în care o hotărâre și-a pierdut sau nu credibilitatea.

În hotărârea pronunțată în Cauza C-69/14, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "(...) revine fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale, atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite contribuabililor de dreptul Uniunii (...)"

Cu privire la autoritatea de lucru judecat, în aceeași cauză Curtea a statuat însă că, deși "(...) dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest drept (...)", totuși, "(...) în cazul în care normele de procedură interne aplicabile prevăd posibilitatea ca instanța națională să revină, în anumite condiții, asupra unei hotărâri care are autoritate de lucru judecat pentru a face ca situația să fie compatibilă cu dreptul național, această posibilitate trebuie să prevaleze, în conformitate cu principiile echivalenței și eficacității, dacă sunt întrunite condițiile menționate, pentru a restabili conformitatea situației în discuție în litigiul principal cu dreptul Uniunii (...)"

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene face deci trimitere la existența în dreptul național a unei căi legale reglementate pentru a retracta o hotărâre definitivă, atunci când se dovedește ulterior că aceasta este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene. Prin urmare, este necesară o intervenție legislativă, similară celei din domeniul contenciosului administrativ, în sensul reglementării unui motiv de revizuire în privința hotărârilor definitive pronunțate în materie civilă care încalcă dreptul Uniunii Europene.

Curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Pitești, Ploiești, Oradea, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curțile de apel București și Cluj au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Ploiești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara au transmis punctele de vedere ale judecătorilor, din care au rezultat trei opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o primă opinie s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă în cazul formulării unei cereri de revizuire în materia dreptului procesual civil în ipoteza hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, deoarece acest motiv nu poate fi încadrat în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de aceste dispoziții (Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă, Judecătoria Galați, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Liești, Judecătoria Brăila, Tribunalul Dâmbovița - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal - în opinie majoritară, Tribunalul Hunedoara - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ și Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Iași - Secția civilă și Secția contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Iași, Judecătoria Brașov, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția I civilă, Judecătoria Bistrița, Judecătoria Baia Mare, Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Constanța - Secția contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Bihor - Secția I civilă, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Secția a V-a civilă, Secția a VI-a civilă, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, Tribunalul București, Judecătoria Călărași, Judecătoria Lehliu-Gară - în opinie majoritară, Tribunalul Ialomița - Secția civilă, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Buftea, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Teleorman - Secția civilă și Secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Tribunalul Dolj - Secția I civilă, Tribunalul Mehedinți - Secția I civilă, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Strehaia, Tribunalul Gorj - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și instanțele din circumscripția sa teritorială, Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă și Curtea de Apel Suceava - Secția a II-a civilă).

Într-o a doua opinie s-a apreciat că dispozițiile art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă pot fi interpretate ca fiind aplicabile și în cazul formulării unei cereri de revizuire în materia dreptului procesual civil în ipoteza hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene (Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Onești, Tribunalul pentru minori și familie Brașov, Tribunalul Bihor - Secția a II-a civilă, Judecătoria Târgu Jiu și Tribunalul Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal).

Într-o a treia opinie s-a apreciat că ar trebui aplicat art. 21 din Legea nr. 554/2004, care reglementează acest caz de revizuire (opinia majoritară a judecătorilor specializați în materia contenciosului administrativ din cadrul Tribunalului Sibiu).

În sensul primei opinii este Decizia civilă (definitivă) nr. 231/A/2017 din 11 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.444/33/2016*, prin care Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire, cu motivarea că o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu poate fi invocată în cadrul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 din Codul de procedură civilă, iar motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004 este aplicabil numai în procesele de contencios administrativ și fiscal.

În sensul celei de-a doua opinii este Decizia civilă (definitivă) nr. 1.885 din 22 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 899/2/2015, prin care Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis cererea de revizuire, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, apreciind că hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene reprezintă un înscris nou, în sensul acestui text de lege.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că:

Prin Decizia nr. 45 din 12 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 23 mai 2017, pronunțată în materia contenciosului administrativ, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Termenul în care poate fi formulată cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună și curge de la data comunicării hotărârii definitive, supusă revizuirii."

Prin Decizia nr. 929 din 26 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 502 din 17 martie 2017 a aceleiași secții, apreciind că revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 509 din Codul de procedură civilă, numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cele prevăzute de Codul de procedură civilă și are menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului european față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României. În acest context s-a reținut că decizia atacată cu revizuire a fost pronunțată cu privire la recursul exercitat împotriva Deciziei nr. 479 din 10 mai 2016 a Curții de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, în cadrul unui proces civil, iar nu a unuia de contencios administrativ.

Prin Ordonanța din 6 octombrie 2019, pronunțată în Cauza C-75/19 (MF împotriva BNP Paribas Personal Finance Paris SA Sucursala București, Secapital Sàrl), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că: "Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contracte încheiate cu consumatorii trebuie interpretată în sensul că se opune unei norme de drept național în temeiul căreia un consumator care a încheiat un contract de credit cu o instituție de credit și împotriva căruia acest profesionist a început o procedură de executare silită este decăzut din dreptul de a invoca existența unor clauze abuzive pentru a contesta procedura menționată după expirarea unui termen de 15 zile de la comunicarea primelor acte ale acestei proceduri, chiar dacă acest consumator are la dispoziție, în temeiul dreptului național, o acțiune în justiție în scopul constatării existenței unor clauze abuzive a cărei introducere nu este supusă niciunui termen, dar a cărei soluție nu produce efecte asupra celei care rezultă din procedura de executare silită și care îi poate fi impusă consumatorului înainte de soluționarea acțiunii în constatarea existenței unor clauze abuzive."

Prin Hotărârea din 16 martie 2006, pronunțată în Cauza C-234/04 (Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că: "Principiul cooperării care decurge din articolul 10 din Tratatul CE nu impune unei instanțe naționale să înlăture normele de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat și să o anuleze, atunci când se constată că ea este contrară dreptului comunitar."

Prin Hotărârea din 6 octombrie 2015, pronunțată în Cauza C-69/14 (Dragoș Constantin Târșia împotriva Statului român, Serviciului public comunitar regim permise de conducere și înmatriculare a autovehiculelor) Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că: "Dreptul Uniunii, în special principiile echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă."

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, constată următoarele:

Din examinarea dispozițiilor anterior evocate reiese că este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu o cerere de dezlegare a unei chestiuni de drept:

Prima condiție este îndeplinită, întrucât problema de drept supusă dezlegării a fost ridicată într-o cauză aflată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, având ca obiect o cerere de revizuire.

Din examinarea actelor de la dosar se reține că revizuirea privește Decizia civilă nr. 170/2019 din 28 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 19.368/211/2017, prin care a fost soluționat în mod definitiv apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 1.560/2018 din 6 iunie 2018, pronunțată de Judecătoria Bistrița în cadrul unei contestații la executarea silită propriu-zisă.

Potrivit art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunțată cu privire la contestație poate fi atacată numai cu apel, cu excepția hotărârilor pronunțate în temeiul art. 712 alin. (4) și art. 715 alin. (4), care pot fi atacate în condițiile dreptului comun.

Din analiza deciziei supuse revizuirii reiese că instanțele au fost învestite cu o contestație la executarea propriu-zisă, situație în care hotărârea pronunțată în apel este definitivă, în conformitate cu dispozițiile art. 718 alin. (1), raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I din Codul de procedură civilă.

Se reține și faptul că instanța de trimitere a suspendat judecata până la soluționarea prezentei sesizări de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În consecință, decizia atacată având caracter definitiv, hotărârea prin care se soluționează revizuirea acesteia are tot caracter definitiv, potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (5) din Codul de procedură civilă, așa încât se poate conchide că tribunalul este învestit cu o cauză pendinte și că hotărăște în această cauză în ultimă instanță, fiind astfel respectată cerința art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită și cerința noutății chestiunii de drept supuse dezlegării de față.

Așa cum reiese din analiza informațiilor comunicate de curțile de apel și de instanțele arondate, ca și din examinarea deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, evidențiate la capitolele VII și IX, problematica dedusă analizei în cauza de față a fost abordată doar în cadrul a trei dosare, astfel încât nu se poate reține că aceasta a format deja obiectul unei analize consistente, pentru a se reține că și-a pierdut caracterul de noutate.

Distinct de acest aspect, este utilă abordarea chestiunii noutății și din perspectiva hotărârii invocate drept temei al revizuirii, hotărâre care este pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în domeniul extrem de specializat al Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Or, examinând hotărârile comunicate, se constată că niciuna dintre ele nu a vizat sfera protecției consumatorilor în contractele încheiate cu profesioniștii, astfel că, și din această perspectivă, nu se poate reține că s-a epuizat caracterul de noutate al chestiunii în discuție.

Cu privire la condiția privind nepronunțarea Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra problemei de drept supuse dezlegării, în jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede expres modalitatea în care Înalta Curte de Casație și Justiție să fi statuat asupra chestiunii de drept care face obiectul sesizării. Așadar, acest text de lege are în vedere nu numai hotărârile judecătorești obligatorii erga omnes, ci și pe cele pronunțate în recursurile în casație, în măsura în care acestea au fost date publicității de așa manieră încât să fie cunoscute de titularii unor asemenea sesizări ori constituie o jurisprudență consolidată asupra problemei de drept în discuție (Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015, și Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018).

Verificând îndeplinirea acestei condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu a fost pronunțată nicio decizie în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării și nici nu s-a notat existența pe rolul său a unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

De asemenea existența unei singure decizii pronunțate de instanța supremă într-un recurs în casație cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării (Decizia nr. 929 din 26 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă) nu este suficientă pentru a se considera că s-a statuat deja în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă. Ca atare, o singură decizie pronunțată într-un recurs în casație nu este aptă de a contura existența unei practici judiciare a instanței supreme cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Prin urmare, condiția privind nepronunțarea Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra chestiunii de drept supuse dezlegării este îndeplinită.

Nu este însă îndeplinită condiția legăturii cu cauza a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări și, decurgând din aceasta, nici condiția privind dificultatea și seriozitatea chestiunii de drept deduse judecății, sens în care se rețin argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant asupra condiției ca problema de drept supusă judecății să comporte un grad ridicat de dificultate, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, să fie necesar ca instanța supremă să se pronunțe asupra interpretării și aplicării unor chestiuni de drept serioase și reale.

În speță, abordarea chestiunii de drept deduse judecății relevă faptul că instanța de trimitere face referire la interpretarea dispozițiilor art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fără a menționa care dintre ipotezele textului legal ar putea pune probleme în interpretare și/sau aplicare.

Cu privire la condiția dificultății și seriozității chestiunii de drept deduse judecății, se reține că ambiguitatea întrebării adresate de instanța de trimitere es