ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1159/2017

Deliberând asupra recursurilor, constată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 13 mai 2013, reclamanta S.C. A. S.A., a chemat în judecată pe pârâții B., C. și Biroul Executorului Judecătoresc D., solicitând obligarea pârâților la plata sumei estimate provizoriu de 6.563.761 RON, reprezentând prejudiciu material cauzat și datorat în temeiul răspunderii civile delictuale a pârâților, sumă defalcată după cum urmează: suma de 3.353.182 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea prin poprire asupra conturilor reclamantei pentru suma de 51.245.307,87 RON în data de 06.10.2010; suma de 1.230.149 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauțiunii în cuantum de 5.061.065 RON în data de 07.07.2008; suma de 622.126 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauțiunii în cuantum de 5.061.065 RON în data de 18.08.2010; suma de 584.360 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauțiunii în cuantum de 5.061.065 RON în data de 05.10.2010; suma de 322.169 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauțiunii în cuantum de 5.124.530,78 RON în data de 11.11.2010; suma de 310.745 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauțiunii în cuantum de 5.124.530,78 RON în data de 06.12.2010; suma de 140.993 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei necesare pentru achitarea cauțiunii în cuantum de 5.125.199 RON în data de 07.12.2011;

Prin sentința civilă nr. 81/10.02.2015 pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei de 5.061.065 RON la data de 07.07.2008. S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., împotriva pârâților Biroul executorului judecătoresc D., și B., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctului C.. A fost obligată reclamanta să achite pârâtului B. suma de 27.280 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii apelate și, raportat la dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Prin decizia civilă nr. 1013/A/2016 din 22 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de apel Cluj, secția I civilă a fost admis în parte apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 81/10.02.2015 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2013, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a fost admisă în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A împotriva pârâtului B., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctului C. și, în consecință, a fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 5.835.555,96 RON cu titlu de despăgubiri. Au fost menținute dispozițiile din sentință referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și la respingerea acțiunii reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Biroul executorului judecătoresc D.. A fost obligat pârâtul B. să-i plătească reclamantei S.C. A. S.A, cheltuieli de judecată parțiale în sumă totală de 96.796,32 RON la fond și apel (62.466,55 RON taxă judiciară de timbru și timbru judiciar la prima instanță, în limita admiterii acțiunii, 31.233,27 RON taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în apel în limita admiterii acțiunii și 2.654.15 RON onorariu parțial expertiză.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs S.C. A. S.A. și B..

RECURSUL formulat de S.C. A. S.A.

Recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ. susținând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 998 și 999 C. civ., în privința respingerii cererii de despăgubiri aferente cauțiunii achitate în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel reținând greșit că nu există nicio legătură între fapta ilicită imputată de recurentă și prejudiciul pretins, în condițiile în care demersul judiciar a fost generat de însăși faptele intimaților-pârâți, în contextul în care la acel moment nu mai subzistau efectele suspendării provizorii a executării deciziei civile nr. 446/A/5.06.2008 a Curții de Apel București dispuse la 13.12.2010 în dosarul nr. x/2010 al aceleiași instanțe.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, în intervalul 13.12.2010 -14.12.2011 măsura suspendării nu a produs efecte continue, ea fiind dispusă până la soluționarea de către instanța de apel a contestației la titlu, iar suspendarea executării titlului executoriu urmare a admiterii contestației la titlu a fost "întreruptă" urmare a admiterii cererii de suspendare formulată în cadrul recursului promovat împotriva deciziei de lămurire din contestația la titlu. În aceste condiții, este evident că există legătură de cauzalitate între fapta ilicită imputată intimaților-pârâți și prejudiciul suferit de recurenta prin consemnarea sumei de bani necesară pentru cauțiunea care a permis admiterea cererii de suspendare și protejarea bunurilor subscrisei de licitația mobiliară programată pentru ziua următoare admiterii cererii de suspendare de către Înalta Curte, soluția ce a reprezentat singurul argument legal menit să oprească executorul judecătoresc din continuarea executări. Având în vedere aceste motive, este evident că nu există nici un motiv pentru a nu obliga pârâtul B. și la achitarea despăgubirilor aferente cauțiunii achitate în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, și, pe cale de consecință, și la obligarea achitării cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru aferentă cererii de chemare în judecată și apel la întreaga valoare achitată (și nu doar la valoarea cererii admise în parte de instanța de apel), soluția instanței de apel fiind nelegală, motiv pentru care se impune admiterea recursului și casarea în parte, cu trimitere spre rejudecare în fața instanței de apel.

Recurenta invocă nelegalitatea hotărârii instanței de apel și din perspectiva respingerii cererii de despăgubiri în contradictoriu cu pârâtul Biroul executor judecătoresc D., în sensul că hotărârea nu este motivată și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurenta că motivarea instanței este atât de superficială încât echivalează cu o lipsă de motivare întrucât s-a menționat doar că faptele imputate pârâtului, de încălcare a prevederilor art. 5, 6, 54 din Legea nr. 188/2000 și art. 3 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 puteau face obiectul unor contestații la executare, fără ca în persoana acestui pârât să poată fi reținută o faptă ilicită. O astfel de motivare nu este de natură să arate raționamentul urmat de instanță în atingerea acestei concluzii, având în vedere că posibilitatea de a ataca măsurile luate de executor cu contestație la executare nu înlătură de plano posibilitatea de a fi reținută o faptă ilicită în sarcina aceluiași executor. Ca atare, motivarea oferită de instanță nu prezintă, în realitate, niciun argument pentru care comportamentul executorului judecătoresc nu reprezintă o faptă ilicită. Practic, instanța nu a analizat deloc măsurile abuzive ale executorului judecătoresc pentru a constata dacă acestea reprezintă sau nu fapte ilicite.

Recurenta susține că instanța de apel a omis să analizeze motivele invocate referitoare la încălcarea prevederilor art. 5, 6 și 54 din Legea nr. 188/2000 și art. 3 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, respectiv faptul că executorul judecătoresc a acționat în mod abuziv în îndeplinirea îndatoririlor sale. Fapta ilicită imputată executorului judecătoresc BEJ D. se concretizează, în principal, în faptul că, prin acțiunile sale și-a dat concursul la punerea în executare potrivit dreptului comun a unei hotărâri judecătorești, contrar conținutului său, direct împotriva recurentei deși titlul conținea expres mențiunea "în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005" (așa cum s-a lămurit cu ocazia admiterii contestației la titlu) și care a fost desființat ulterior ca nelegal (inclusiv) în raport atitudinea procesuală a pârâților constatată de instanța de recurs.

Instanța de fond reține inexistența faptei ilicite raportat exclusiv la argumentul că executarea silită ar fi fost demarată în temeiul unei hotărâri irevocabile și nu ar fi fost desfășurată în perioadele în care recurenta obținuse, pe calea diferitelor căi urmate, suspendarea procedurii execuționale ignorând practic criticile formulate de pe calea acțiunii, care indicau în concret dispozițiile legale încălcate de către executor și care au rămas astfel neanalizate.

Contrar obligațiilor care îi incumbau potrivit celor mai sus arătate, pârâtul a efectuat acte de executare cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale. Fapta ilicită a pârâtului BEJ D. există și constă în faptul că și-a dat concursul la punerea în executare împotriva recurentei a unui titlu executoriu care nu stabilea o obligație de plată în sarcina acesteia. De asemenea, acesta a continuat executarea silită deși aceasta încetase de drept ca urmare a desființării titlului executoriu pus în executare și a refuzat să ia masuri pentru a emite toate adresele necesare în vederea ridicării măsurilor execuționale dispuse deși acestea nu mai aveau temei. Față de toate aceste elemente, rezultă cu evidență că executorul judecătoresc a acționat cu nerespectarea prevederilor procesual-civile, cu vădită rea-credință, recurenta dovedind astfel existența faptei ilicite, în ciuda celor reținute de instanța de fond.

Chiar și cu privire la motivele pretins analizate de instanța de apel, respectiv continuarea executării silite după ce a intervenit perimarea și încălcarea de executor a normelor de competență în materia executării silite, instanța a pronunțat hotărârea prin aplicarea greșită a legii atunci când a considerat că aceste acțiuni ale executorului judecătoresc nu constituie fapte ilicite.

Astfel, suspendarea executării prin voința creditorului nu împiedică curgerea termenului de perimare prevăzut de dispozițiile art. 389 C. proc. civ. În ceea ce privește efectele suspendării executării prin voința creditorului, în doctrina de specialitate s-a arătat că această suspendare voluntară nu împiedică curgerea termenului de perimare potrivit alin. (2) al art. 389 C. proc. civ., în condițiile în care perimarea are un caracter imperativ și nu poate fi înlăturată decât printr-o suspendare intervenită pe o altă cale decât prin voința creditorului. În aceste condiții, deși prin formularea cererii de suspendare a executării pretinșii creditori au urmărit tocmai împiedicarea intervenirii perimării executării, cererea lor nu a avut și nici nu a putut avea acest efect, motiv pentru care la data de 14.10.2011 executarea silită, obiect al dosarului de executare nr. 409/2010, s-a perimat. Aceste aspecte au fost arătate în mod repetat executorului judecătoresc D., însă, cu ignorarea completă a dispozițiilor legale imperative incidente, executorul judecătoresc a continuat în mod nelegal executarea silită.

Executorul judecătoresc a încălcat cu bună-știință normele de competență în materia executării silite. Arată recurenta că, ulterior înregistrării dosarului de executare nr. 409/2010 pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc D. de pe lângă Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Cluj, executorul a obținut în mod nelegal încuviințarea executării silite prin încheierea civilă nr. 14194/CC/13.09.2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care nu era instanța de executare potrivit legii.

RECURSUL formulat de B.

Recurentul arată că decizia recurată este nelegală, instanța de apel încălcând cu prilejul soluționării apelului normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, soluționând cauza fără a indica motivele esențiale care ar putea să întemeieze hotărârea (considerentele suficiente pentru care a primit susținerile reclamantei și a înlăturat apărările), în realitate neanalizând niciuna dintre apărări și nearătând motivele pentru care respinge aceste apărări, a încălcat autoritatea de lucru judecat și a aplicat greșit normele de drept material.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 și anume greșita aplicare a normei de drept material, recurentul arată că au fost încălcate -art. 998 și 999 C. civ. întrucât instanța a reținut greșit că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, neexistând faptă ilicită, prejudiciu sau raport de cauzalitate direct dintre fapta imputată și afirmatul prejudiciu și nu există vinovăție. Instanța de judecată a fost învestită cu o cerere formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar după soluționare a fost formulată cerere de executare silită ca parte și finalitate a procesului civil. Toate aceste cereri au îndeplinit toate cerințele de formă și au fost soluționate prin hotărâri judecătorești. Nu s-a procedat la o executare directă a debitoarei ci s-a apelat la concursul forței statului în cadrul procedurilor reglementate în acest scop.

Este real faptul că în dosarul în care s-a pronunțat decizia nr. 446A/2008, confirmata prin decizia nr. 319/2010 a ICCJ, nu au fost depuse contractul de concesiune autentificat sub nr. x/05.01.1926 Tribunalul Prahova, secția I și actul de cesiune de redevență autentificat sub nr. x/23.02.1928.

Chestiunea (ne)depunerilor actelor nu a condus prin sine la desființarea titlului executoriu, cum greșit a apreciat instanța de apel, împrejurare certificată de decizia de casare nr. 6265/16.10.2012 dată în dosarul nr. x/2011 de ICCJ.

Fapta imputată nu poate fi calificată ca fiind ilicită atâta vreme cât executarea silită a fost încuviințată de către Judecătoria Cluj-Napoca și s-a desfășurat în cadrul procedural reglementat legal și sub controlul instanțelor de judecată. Executarea silită a fost încuviințată în condițiile legii, solicitarea recurentului în acest sens și stăruința în executare fiind un drept legal și nicidecum o faptă ilicită. Recurentul arată cu privire la fapta ilicită faptul că aceasta trebuie să fie fapta personală a celui împotriva căruia se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale.

Instanța de apel a reținut, împotriva deciziei de casare împrejurarea că "hotărârea judecătorească ce constituia titlu executoriu ar fi fost pronunțată ca urmare a nedepunerii culpabile a tuturor actelor necesare stabilirii situației de fapt certe în cauză, respectiv prin nedepunerea actului de concesiune și cel de cesiune de redevență, care erau hotărâtoare în soluționarea cauzei, acesta constituind și motivul pentru care titlu executoriu a fost ulterior desființat finalmente."

Instanța de apel face o greșită aplicare a art. 998 C. civ. atâta vreme cat nu observă cerința legală a existenței unei fapte proprii.

Pronunțarea hotărârii ce a constituit titlu executoriu nu este fapta recurentului ci o acțiune a instanței de judecată, care în îndeplinirea atribuțiilor sale jurisdicționale soluționează_cererea dedusă judecății pe baza probelor depuse la dosar.

Instanța de apel concluzionează în mod greșit și contradictoriu cu decizia de casare că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra atitudinii culpabile a reclamanților, cărora le revenea sarcina probei, culpă constând în nedepunerea celor două acte - actul de concesiune și cel de cesiune de redevență - care erau hotărâtoare în soluționarea cauzei. Această concluzie a instanței de apel reprezintă o greșită aplicare a art. 998 C. civ. în stabilirea condiției faptei personale ilicite și vine în contradicție tocmai cu considerentele deciziei nr. 6265/2012 ICCJ, citate de către instanță.

Mai trebuie arătat, susține recurentul că, până la punerea în executare a deciziei nr. 446/A/2008, acesta a fost confirmată de către ICCJ prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia și ca atare a intervenit în lanțul evenimentelor o nouă activitate jurisdicțională ce nu reprezintă fapta personală a recurentului B..

Și al doilea aspect al așa zisei fapte ilicite de punere în executare a hotărârii judecătorești, respectiv direct împotriva intimatei SNP A. S.A., a fost stabilit de către instanța de apel cu aplicarea greșită a legii, respectiv prin neobservarea și neaplicarea cerinței ca fapta să fie personală, proprie și ilicită.

Instanța de executare a stabilit forma, modalitatea și limitele de executare a dispozițiilor cuprinse în titlul executoriu încuviințând executarea silită a debitoarei S.C. A. S.A. pentru plata sumei de 50.610.644,97 RON.

Urmărirea A. S.A. s-a realizat în limitele în care instanța de judecată a încuviințat executarea. Aceste limite nu au fost stabilite de recurent și nu pot fi calificate ca fapte personale.

Instanța de apel nu a analizat în nici un mod apărările cu privire la împrejurarea că prin încheierea civilă nr. 14194/CC/13.09.2010), instanța de judecată a încuviințat executarea silită îndreptată împotriva debitoarei A. S.A. până la concurența sumei de 50.610.644,97 RON, plus cheltuielile de executare. Executarea silită a fost urmarea împrejurării că debitoarea A. nu a executat de bună voie obligația stabilită în sarcina sa, a faptului că exista un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre irevocabilă, iar executarea silită a avut loc numai în limitele în care a fost încuviințată de către instanța de executare.

Nu există o legătură suficient de caracterizată și strânsă între cererea de executare silită pe care o formulează creditorul și actele_de executare deoarece elementul determinant ce se interpune între cele două momente este încuviințarea executării. Nu este vorba de o executare directă realizată de către creditor ci este vorba de intervenția forței autorității statului în realizarea dreptului afirmat în titlul executoriu. În concret, punerea în executare a hotărârii este o procedură dominată de intervenția Statului care își oferă concursul în executarea silită a titlurilor executorii, în limite de el stabilite.

Chiar dacă se are în vedere că titlul executoriu conținea și mențiunea "în condițiile Titlului VII din legea 247/2005", așa cum reține instanța de apel, nu se poate face abstracție de coexistența în același titlu a unei obligații pecuniare, o obligație de a plăti o sumă de bani determinată, stabilită în sarcina A. S.A.. care îndreptățea la solicitarea punerii în executare.

În această situație "punerea în executare ... direct împotriva intimatei SNP A. SA" nu poate fi calificată ca fiind o faptă proprie a recurentului, decât cu greșita aplicare a art. 998 C. civ., neexistând o identitate suficient de caracterizată între înțelesul sintagmei "punere în executare", care reprezintă o procedură complexă caracterizată de controlul instanței de judecată și desfășurată în aplicarea forței de stat și cererea creditorului, creditor care nu face altceva decât să urmărească finalitatea procesului, care continuă într-un demers jurisdicțional, afirmând dreptul său așa cum îl apreciază, dar supunându-l verificării și confirmării de către instanța judecătorească. Pe de altă parte nu se poate vorbi de ilicitul civil câtă vreme s-a încuviințat de către o instanță judecătorească executarea unei obligații stabilite în terminis în titlul executoriu.

Faptul că ulterior s-au întreprins de către intimata A. S.A. demersuri pentru înlăturarea obligației de plată din cuprinsul titlului executoriu nu schimbă cu nimic situația, pentru că fapta și caracterul ilicit precum și culpa trebuie raportate temporal la momentul la care se produc și la cadrul de drept existent la acel moment. La momentul amintit exista o obligație de plată cu indicarea subiectului ei activ și pasiv iar nu o obligație de a face.

Referitor la prejudiciu arată recurentul că limitele răspunderii civile delictuale sunt date de prejudiciul produs prin fapta proprie.

Instanța de apel nu a aplicat legea nestabilind măsura în care recurentul este chemat să răspundă în calitatea sa de moștenitor al fratelui său atâta timp cât ambii sunt părți în procesul în care s-a pronunțat titlul executoriu și au acționat în calitate de succesori ai defunctei lor mame în cote de 1/2 parte, fiecare conform certificatului de moștenitor. Suma urmărită în beneficiul recurentului era de doar 1/2 parte din cea stabilită prin titlul executoriu și deci, orice prejudiciu reclamat cu privire la urmărire, poate fi stabilit ca legat de fapte personale numai în cota de 1/2 parte.

Susține recurentul că, faptul că stă în judecată în prezentul proces și ca moștenitor al fratelui său, înseamnă că obligațiile pot fi stabilite în sarcina sa numai în limita activului succesoral. Prin neobservarea acestei împrejurări instanța de apei nu a aplicat legea, respectiv art. 1114 C. civ.

Prejudiciul trebuie să fie cert și să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, verificarea acestor cerințe fiind o condiție a corectei aplicării a art. 998 C. civ.

În ceea ce privește poprirea sumei de 51.245.307.87 RON, se arată că instanța de apel se limitează să rețină că această sumă a fost indisponibilizată prin poprire pentru o perioadă de 742 zile, pentru care expertiza a calculat o dobândă de 3.269.877,69 RON. Ceea ce nu analizează instanța de apel, cu consecința unei greșite aplicări a art. 998 C. civ., și mai exact a cerințelor legale care caracterizează prejudiciului, sunt drepturile și obligațiile intimatei A. S.A. ce erau în ființă la acel moment când aceasta fusese obligată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă să plătească suma de 51,245.307,87 RON. Împotriva acesteia a fost încuviințată executarea silită de către instanța de executare și ca atare avea obligația să plătească această sumă și dreptul ca, eventual, dacă obligația de plată era înlăturată în orice mod, să beneficieze de procedura întoarcerii executării pentru repunerea sa în situația anterioară plății,

Pentru întoarcerea executării silite legiuitorul a prevăzut o procedură specială reglementată la art. 404

1

C. proc. civ..aceasta fiind unica modalitate prin care debitorul poate obține restabilirea situației anterioare executării silite.

În privința sumei poprite, atâta vreme cât această sumă a făcut obiectul unei măsuri de executare, unica modalitate de restabilire a situației anterioare inclusiv în ceea ce privește fructele civile ale sumelor de bani poprite o reprezintă întoarcerea executării silite, procedură la care intimata A. S.A. nu a recurs și care nu face obiectul prezentului dosar.

Învederează recurentul că, urmare a popririi înființate, suma poprită nu a intrat în patrimoniul acestuia, împrejurare reținută ca atare de către instanța de apel, prin urmare nu a beneficiat de fructele civile ale sumei și ca atare nu poate fi ținut la restituirea acestor fructe odată cu suma.

Această sumă nu a fost virată în contul colector al executorului ca urmare a alegerii A. S.A., iar în acest caz acesta nu poate solicita fructele civile.

Cu privire la prejudiciul reținut de către instanță ca fiind derivat din indisponibilizarea unor sume de bani cu titlu de cauțiune aferent unor cereri de suspendare arată că faptul care a condus la lipsa beneficiului fructelor civile a fost fapta intimatei A. S.A. care a ales să indisponibilizeze aceste sume de bani, dobândind astfel beneficiul de a accede la anumite demersuri judiciare (formularea unor cereri de suspendare).Dreptul la acel moment al intimatei A. S.A. era de a formula anumite cereri în justiție, iar intimata a exercitat acest drept cu îndeplinirea condițiilor în care dreptul este recunoscut. Legea este aceea care impune ca și condiție de admisibilitate a unor cereri de suspendare constituirea garanțiilor, iar constituirea garanțiilor este acțiunea personală a intimatei.

Nu există prejudiciu și acesta nu este cert, deoarece intimata a fost aceea care a ales să nu execute de bună voie obligația stabilită în sarcina sa prin hotărârea judecătorească irevocabilă, executarea fiind încuviințată de instanța judecătorească.

Este de observat că deși punerea în executare a hotărârii este fapta ilicită reținută, instanța de apel reține un prejudiciu care s-ar fi produs anterior punerii în executare în ceea ce privește dobânda calculată pentru așa zisa consemnare a sumei de 5.061.065 la data de 07.07.2003 în dosarul nr. x/2004 al ICCJ. Este evident că nu e îndeplinită cerința prejudiciului cert și în raport de cauzalitate cu fapta, iar hotărârea constituie o greșită aplicare a art. 998 C. civ., în privința acestui așa zis prejudiciu, atâta vreme cât această sumă a fost consemnată înainte de producerea faptei imputate -înaintea executării silite.

Deși instanța de apel arată că își întemeiază concluzia pe raportul de expertiză, se reține greșit și în contra acestui raport de expertiză că această sumă ar fi fost consemnată cu titlu de cauțiune. Expertul contabil arată fără echivoc prin răspunsul la obiecțiuni depus la data de17.11.2014 că suma a fost plătită în contul taxelor de timbru și deci nu constituie cauțiune.

Cu privire la restul cauțiunilor avute în vedere de către instanța de apel ca fiind cele care au condus la pierderea A. S.A., este de remarcat că cu excepția cauțiunii aferente cererii de suspendare provizorie până la soluționarea dosarului nr. x/2010 al Judecătoriei sector 1 București, toate aceste cauțiuni au fost consemnate pentru cereri de suspendare provizorie aferent unor demersuri orientate împotriva hotărârilor judecătorești și nu în_cadrul executării silite. Or, atâta vreme cât fapta ilicită reținută este legată de executarea silită (formularea cererii de executare silită), depunerea unor cauțiuni în alte proceduri decât executarea silită nu se poate constitui în prejudiciu. Lipsa de analiză a acestei chestiuni reprezintă o greșită aplicare a art. 998 C. civ.

Deși cauțiunile au fost depuse aferent unor cereri de suspendare provizorie ce au fost admise, cererile de suspendare până la soluționarea cărora a fost ordonată suspendarea provizorie au fost respinse. Ca atare rezultă că instanțele au apreciat ca netemeinice cererile de suspendare formulate de către A. S.A. pe fondul lor și ca atare nu poate fi reținut că formularea acestor cereri reprezenta un interes legitim al A. S.A.. Plata daunelor aferente unor chestiuni ce vizează cereri formulate de A. S.A. ce au fost respinse de către instanțele judecătorești, A. fiind în culpă procesuală, se califică ca fiind o greșită aplicare a art. 998 C. civ.

Instanța de apel nu a analizat în mod real raportul de cauzalitate ca și condiție a răspunderii civile delictuale, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 998 C. civ., în cauză nefiind împlinită această condiție a antrenării răspunderii civile delictuale.

Instanța de apel s-a mulțumit să afirme că stabilirea raportului de cauzalitate ar fi o chestiune facilă, care s-ar impune cu forța evidenței, reținând legătura dintre faptele personale ale recurentului și indisponibilizarea sumei poprite ori indisponibilizarea cauțiunilor.

Modul în care instanța de apel se rezumă la a afirma existența raportului de cauzalitate, fără a analiza legătura directă de la cauză la efect prin prisma stării de fapt reținute si a probelor administrate și fără a arăta motivele pentru care sunt înlăturate apărările recurentului conduce la admiterea acțiunii fără a exista împlinită această condiție de antrenare a răspunderii civile delictuale, ceea ce reprezintă o greșită aplicare a art. 998 C. civ.

Dat fiind că în cauză este vorba de o hotărâre judecătorească irevocabilă pusă în executare, se naște întrebarea dacă conținutul dispozitivului acesteia poate fi pus într-o relație suficient de bine caracterizată cu cererile formulate de parte în cursul procesului, astfel încât să fie reținut un raport cauzal direct, necesar și suficient între cererile reclamantului și hotărârea judecătorească.

Conținutul hotărârii judecătorești aparține judecătorului și este fapta acestuia, judecătorul fiind cel care stabilește adevărul judiciar, în acord cu conștiința sa, cu stabilirea stării de fapt și prin aplicarea legii în cauză, în concluzie hotărârea judecătorească nu poate fi considerată o consecință directă și imediată a cererii părților în lanțul cauzalității intervenind judecățile de valoare ale judecătorului care sunt esențiale, definitorii și decisive în crearea efectului. Relația cauză-cererile reclamantului și conduita lui procesuală, respectiv efect - conținutul hotărârii judecătorești, nu poate fi reținută atâta vreme cât intre cele două intervine instanța judecătorească, care este cea care emite hotărârea judecătorească nu în mod mecanic și automat ci printr-o activitate de control, jurisdicțională, de stabilire a stării de fapt și aplicare a legii. Cum instanța de apel, prin decizia recurată nu a avut în vedere aceste aspecte, hotărârea a fost pronunțată cu greșita aplicare a art. 990 C. civ.

Nu există raport de cauzalitate dintre punerea în executare a hotărârii și consemnarea cauțiunilor. Demersurile orientate spre retractarea titlului executoriu și desființarea sa, chiar dacă au avut efecte în ceea ce privește executarea silită, s-au desfășurat independent de executarea silită deoarece s-au susținut în contextul existenței deciziei nr. 446A/2008 și al deciziei 319/25.01.2010 în dosarul nr. x/2004 al ICCJ și au fost menite desființării acestor hotărâri judecătorești.

Cu privire la condiția existenței culpei, arată recurentul că se pune în primul rând problema dacă exercitarea dreptului de a solicita executarea silită a hotărârii judecătorești poate fi calificată, în condițiile existente la momentul la care a solicitat această executare silită, ca fiind un abuz de drept, adică o exercitare a dreptului în afara limitelor în care a fost recunoscut.

În analiza vinovăției instanța de apel a reținut lipsa de claritate a titlului executoriu și faptul că prin decizia civilă 446/A/2008 a Curții de apel București a fost obligată reclamanta, intimată pârâtă în acel proces, la plata sumei de 50.610.644,97 RON". Cu toate acestea, aceeași instanță trece la stabilirea și lămurirea înțelesului acestei hotărâri, stabilind că prin hotărâre se impunea parcurgerea procedurii reglementată de Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel nu are competența de a proceda la lămurirea acestei hotărâri. Dimpotrivă, odată reținut de către instanța de apel că "prin decizia civilă nr. 446/A/2008 a Curții de apel București a fost obligată reclamanta, intimată pârâtă în acel proces, la plata sumei de 50.610.644,97 RON", rezultă concluzia că recurentul nu poate fi ținut culpabil pentru că a solicitat să fie executat ceea ce instanța judecătorească a dispus.

Lămurirea unei hotărâri judecătorești poate fi pronunțată numai de către instanța care a emis acea hotărâre, lămurirea fiind în competența sa exclusivă și numai în cadrul procesual dat de către art. 281

1

C. proc. civ., 1865 (art. 443 C. proc. civ.) și respectiv art. 399 C.pr,civ. 1865 (art, 712 al (2) C. proc. civ.) Mai mult, înlăturarea dispozițiilor potrivnice poate fi realizată numai în procedura specială.

Nu poate fi primit nici considerentul că această hotărâre ar fi fost lămurită. În realitate contestația la titlu a fost respinsă în urma judecării recursului și indiferent de motivele pentru care recursul a fost admis, hotărârea modificată ca urmare a admiterii recursului nu mai poate avea nici un efect juridic, nu mai poate fi considerată ca existentă și nici nu poate constitui un motiv sau argument pentru instanță în soluționarea unui alt litigiu, (art. 311 C. proc. civ. 1865).

Prin decizia de casare 6265/16.10.2012, ICCJ a reținut că prin hotărârea de casare s-a arătat expres că motivul pentru care a fost dispusă casarea nu este cel al depunerilor noilor înscrisuri. Or, în aceste condiții instanța de apel care a pronunțat decizia recurată nu putea socoti că recurentul ar fi în culpă prin nedepunerea acestor acte care nu au avut nici un efect în ceea ce privește admiterea recursului, decât cu aplicarea greșită a art. 999 C. civ., În aceste condiții instanța de apel nu putea în mod legal ca în cadrul analizei condiției existenței faptei ilicite să se refere la "atitudinea culpabilă a reclamanților ", apreciind că aceasta ar fi fost stabilită de către ICCJ prin decizia civilă nr. 6265/16.10.2012.

Instanța de apel nu are în vedere că problema culpei nu făcea obiectul acestei decizii civile și faptul că intră în puterea lucrului judecat numai aspectele ce au făcut obiectul cercetării judecătorești și sunt în strânsă legătură cu dispozitivul.

Susține recurentul că lipsa vinovăției în nedepunerea înscrisurilor pe care nu le deținea a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia 647/28.06.2011 Curtea de apel București și decizia nr. 5436/19.09.2012 a ICCJ pronunțate în cererea de revizuire a titlului executoriu.

Nu poate fi primit considerentul instanței de apel care apreciază casarea deciziei nr. 446/A/05.06.2008 ca având efect de anulare a tuturor statuărilor anterioare referitoare la decizia casată. Este evident că o decizie de casare a unei hotărâri nu poate anula alte hotărâri judecătorești, pronunțate într-un alt dosar, cel de revizuire unde s-au pronunțat hotărâri devenite irevocabile și care produc depline efecte juridice.

De asemenea este important de observat că aceste acte erau în posesia A. S.A. iar Curtea de Apel București a "transferat" obligația de depunere a acestor acte în sarcina A. S.A..

Recurentul arată că nu este îndeplinită cerința existenței elementului intelectiv și volitiv al vinovăției, nu este îndeplinită condiția vinovăției și ca atare hotărârea este pronunțată cu aplicarea greșită a normei de drept material (999 C. civ.).

Limitându-se la afirmații și nu la veritabile considerente, fără o analiză raportată la momentul temporal al punerii în executare a hotărârii judecătorești, adică la momentul așa zisei fapte ilicite, instanța se mărginește să afirme faptul că recurentul trebuia și putea să aibă reprezentarea abuzului de drept. În realitate, prin raportarea la starea de fapt așa cum a fost reținută de către instanța de apel, aplicarea corectă a art. 999 C. civ. conducea la respingerea acțiunii pentru lipsa de vinovăție.

Punerea în executare a hotărârii judecătorești s-a făcut după rămânerea ei irevocabilă prin respingerea recursului, adică la momentul la oare autoritatea de lucru judecat nu mai era provizorie ci definitivă.

Nu există nicio hotărâre judecătorească care să certifice o altă modalitate de înțelegere a deciziei nr. 446A/2008. Că această dispoziție nu trebuie înlăturată din titlu executoriu a considerat pentru motive ample și opinia separată la decizia nr. 413A/2011 a Curții de apel București.

Înlăturarea unei dispoziții din hotărârea judecătorească poate fi realizată numai în cazul dispozițiilor potrivnice și numai în procedura 281

1

C. proc. civ. 1865 și nu și în procedura contestației la titlu. O cerere în baza art. 281

1

C. proc. civ. nu a fost formulată și ca atare nu se putea pune la îndoială îndreptățirea de a beneficia de această dispoziție cuprinsă în titlul executoriu.

La momentul la care s-a pronunțat decizia nr. 413A/2011 de către Curtea de Apel București prin care a fost modificat titlul executoriu, instanțele investite cu contestații la executare, toate, fără excepție, au suspendat soluționarea contestațiilor la executare până la momentul la care recursul împotriva acestei decizii se va fi soluționat. În aceste condiții este clar că nu se poate reține că decizia nr. 446A/2008 trebuia înțeleasă, ca necuprinzând în mod cert o obligație pecuniară de a plăti, așa cum apreciază acum instanța de apel.

Toate contestațiile la executare care vizau însăși executarea silită și investirea cu formulă executorie au fost respinse.

Aplicarea corectă a art. 993 C. civ. presupunea ca prin raportare la momentul temporal al cererii de executare silită și la cadrul juridic existent la acel moment să se rețină că în sarcina recurentului nu poate fi reținută vinovăția ca și condiție de antrenare a răspunderii civile delictuale, nefiind prezent nici elementul intelectiv și nici cel volitiv.

Recurentul invocă și motivul de casare 488 pct. 5 respectiv că prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În acest sens se arată că instanța de apel a procedat la luarea unor măsuri privitoare la efectele anulării unor acte de executare, într-un alt cadru și pe o altă bază legală decât cea a procedurii întoarcerii executării silite instituite de art. 404

1

C. proc. civ. deși această procedură este specială.

Astfel repunerea în situația anterioară cu privire la măsura de poprire a sumei de 51.245.307,87 RON putea fi solicitată, soluționată și acordată numai în condițiile acestei proceduri speciale, în cadrul întoarcerii executării, potrivit art. 404

1

C. proc. civ.

Dacă s-ar fi procedat cu respectarea cadrului legal, s-ar fi constatat că atâta vreme cât suma nu a fost virată în contul colector al executorului judecătoresc și deci nu a fost încasat nici un leu, nu se pune problema restituirii acestei sume și nici a accesoriilor, respectiv a fructelor civile.

Intimata nu are o cale alternativă procedurii speciale a întoarcerii executării, acesta fiind o procedură specială. Intimata nu a întemeiat cererea sa pe această procedură specială iar instanța nu a soluționat o cerere prin raportare la dispozițiile legate speciale ci prin raportare la dispozițiile generate.

A fost încălcat principiul lex specialis derogat legi generali fiind în prezența motivului de casare prevăzut de către art. 488 alin. (5) C. proc. civ., Nulitatea este una absolută și necondiționată (art. 174 ți 176 C. proc. civ.)

Vătămarea este certă atâta vreme cât legea specială nu constituia motiv al acțiunii introductive. A fost relevată în apel împrejurarea că art. 404

1

C. proc. civ., (1865) nu a fost invocat în termen procedural ca temei al acțiunii introductive. Instanța de apel și-a întemeiat hotărârea inclusiv pe o hotărâre modificată în tot prin admiterea recursului, adică pe o hotărâre inexistentă care nu se bucură de autoritate de lucru judecat. Au fost încălcate dispozițiile art. 311 al (1) C. proc. civ., 1865/art. 500 al (1) C. proc. civ.).

Prin decizia recurată, instanța are în vedere efectele unei hotărâri care a fost modificată, respectiv decizia civilă nr. 413A/2011 pronunțată de Curtea de Apel București, care a fost desființată în urma judecării recursului și indiferent de motivele pentru care recursul a fost admis, hotărârea modificată ca urmare a admiterii recursului nu mai poate avea nici un efect juridic, nu mai poate fi considerată ca existentă și nici nu poate constitui un motiv sau argument pentru instanță în soluționarea unui alt litigiu.

Vătămarea este dată de atribuirea de efecte unei hotărâri judecătorești care a fost casată fiind încălcată dispoziția ICCJ prin care a fost admis recursul împotriva acestei hotărâri, nulitatea fiind una absolută și necondiționată (art. 174 ți 176 C. proc. civ.)

Lămurirea unei hotărâri judecătorești poate fi pronunțată numai de către instanța care a emis acea hotărâre, lămurirea fiind în competența sa exclusivă și numai în cadrul procesual dat de către art. 281

1

C. proc. civ. 18G5 (art. 443 C. proc. civ.) și respectiv art. 399 C. proc. civ. 1865 (art. 712 al (2) C. proc. civ.) Mai mult, înlăturarea dispozițiilor potrivnice poate fi realizată numai în procedura specială a art. 281

1

C. proc. civ. 1865 (art. 443 C. proc. civ.).

Nici unei alte instanțe judecătorești nu-i este permis, ca într-un alt temei și într-o altă procedură decât cele legale, mai sus amintite, să "lămurească o hotărâre judecătorească sau să înlăture din dispozitiv o anumită dispoziție.

Instanța de apel a purces la lămurirea conținutului unei hotărâri judecătorești, respectiv a deciziei nr. 446A/2008, stabilind că trebuia înlăturată din cuprinsul acesteia obligația pecuniară stabilită în sarcina A. S.A., în afara procedurilor speciale reglementate de dispozițiile speciale ale art. 281

1

C. proc. civ. 1865 (art. 443 C. proc. civ.).Nulitatea este una absolută și necondiționată {art. 174 și 176 C. proc. civ.)

Printr-un un alt motiv de recurs se arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii (488 pct. 6 C. proc. civ.)

În acest sens se susține că a fost încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât nu au fost arătate motivele pentru care i-au fost înlăturate apărările privitoare la încuviințarea executării silite prin încheierea judecătorească respectiv faptul că prin încheierea civilă pronunțată în dosarul nr. x C. civ./2010 instanța de judecată "încuviințează executarea silită îndreptată împotriva debitoarei A. S.A. (fostă A.) ...până ia concurența sumei de 50.610.644,97iei, plus cheltuielile de executare.,." și relevanța existenței acestei hotărâri judecătorești alături de investirea cu formulă executorie.

Nu a fost analizat raportul de cauzalitate fiind menționat doar că el rezultă ca evident dar fără a fi manifest raționamentul logico-juridic după care a fost reținută ca împlinită această cerința a răspunderii civile delictuale. Instanța de apel nu a analizat în mod real această condiție a răspunderii civile delictuale ci s-a mulțumit să afirme că stabilirea raportului de cauzalitate ar fi o chestiune facilă, care s-ar impune cu forța evidenței, reținând legătura dintre faptele personale ale recurentului și indisponibilizarea sumei poprite ori indisponibilizarea cauțiunilor.

Modul în care instanța de apel se rezumă la a afirma existența raportului de cauzalitate, fără a analiza legătura directă de la cauză la efect prin prisma stării de fapt reținute și a probelor administrate și fără a arăta motivele pentru care sunt înlăturate apărările subsemnatului, sunt de natură a atrage incidența motivului de casare privitor la nemotivare.

Nu a fost înlăturată motivat nici măcar apărarea privitoare la împrejurarea că, consemnarea cauțiunilor a fost urmarea voinței și fapta A. S.A. și nu a recurentului, iar A. S.A. avea alternativa de a executa obligația stabilită în sarcina sa (și eventual ulterior să solicite întoarcerea executării dacă era cazul).

Instanța de apel nu motivează de ce apreciază că "acest demers a fost necesar și util în vederea suspendării executării".

Instanța de apel nu analizează și nu arată de ce concluzionează că din două conduite posibile și anume pe de o parte aceea de a îndeplini obligația stabilită în sarcina sa în acord cu art. 371

1

C. proc. civ. și pe de altă parte consemnarea cauțiunilor în scopul suspendării a fost necesar ca A. S.A. să aleagă a doua variantă.

Nu a fost analizată vinovăția decât în termeni generali fără a se raporta instanța la momentul săvârșirii faptei așa zis ilicite și contextul juridic în care s-a produs fapta, fiind doar afirmat elementul intelectiv al vinovăției în forma culpei, dar fără a fi manifest raționamentul logico-juridic și argumentele după care a fost reținută ca împlinită această cerință a răspunderii civile delictuale.

În mod contradictoriu instanța de apel, pe de o parte face trimitere la decizia nr. 6265/16.10.2012 de casare, respectiv la considerente din această hotărâre reluate în citat, reținând că "cu privire la prezumțiile aplicate de instanța care a pronunțat decizia civilă nr. 446/A/05.06.2008" ICCJ a stabilit că nu era posibilă în condițiile date formularea unei prezumții simple "prin ignorarea sarcinii probei și prin reținerea unor prezumții succesive care nu aveau aptitudinea de a demonstra faptele pretinse, mai mult prin transferarea nejustificată a sarcinii probei de la reclamanți la pârâtă în privința înfățișării celor două înscrisuri instanța de apel a făcut o neiertată aplicare a dispozițiilor..", iar pe de altă parte concluzionează în mod contradictoriu "Prin aceste considerente, în opinia instanței de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra atitudinii culpabile a reclamanților cărora le revenea sarcina probei, culpă constând în nedepunerea celor două acte - actul de concesiune și cel de cesiune de redevență - care erau hotărâtoare în soluționarea cauzei".

Contradicția rezultă prin aceea că se pornește de la ipoteza care relevă activitatea instanței de apel - Curtea de apel București în modul de conducere și soluționare a Dosarului x/2004, iar concluzia atribuie aceste fapte recurentului.

Recurentul invocă și art. 488 pct. 7 C. proc. civ. susținând că a fost încălcată puterea lucrului judecat a deciziei nr. 6265/2012 a ICCJ în ceea ce privește motivul determinant pentru care a fost admis recursul A. S.A. împotriva deciziei nr. 446A/2008.

Astfel prin această decizia de casare ICCJ a reținut explicit soluția de casare a deciziei fără să se fundamenteze pe conținutul celor două înscrisuri în discuție. Este deci evident că prin hotărârea de casare ICCJ a arătat expres că motivul pentru care a fost dispusă casarea nu este cel al depunerilor noilor înscrisuri de către A. S.A.. Aceste considerente ale deciziei au intrat în puterea lucrului judecat statuând în drept motivul de admitere al recursului admis prin care a fost casată decizia nr. 446A/2008.

Cu încălcarea autorității lucrului judecat, instanța de apel a reținut, că cele două acte au avut un rol decisiv în admiterea recursului și desființarea deciziei nr. 446A2008.

Instanța de apel, prin decizia recurată, încalcă autoritatea lucrului judecat și în ceea ce privește dezlegarea irevocabilă a faptului că recurentul și fratele acestuia nu au deținut cele două înscrisuri.

Instanța de apel încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei 647/28.06.2011 Curtea de Apel București și a deciziei 5436/19.09.2012 a ICCJ pronunțate în cererea de revizuire a titlului executoriu, apreciind ca efect al casării deciziei nr. 446/A/05.06.2008 faptul că au fost anulate toate statuările anterioare referitoare la decizia casată.

Este evident că o decizie de casare a unei hotărâri nu poate anihila efectele hotărârii judecătorești, pronunțate într-un alt dosar, cel de revizuire, unde s-au pronunțat hotărâri devenite irevocabile și care produc depline efecte juridice.

Instanța de apel nesocotește și prevederile art. 16 alin. (2) Legea 304/2004, atunci când reține că decizia nr. 647/28.06.2011 a Curții de Apel București și decizia nr. 5436/19.09.2012 a ICCJ ar putea fi desființate într-un alt cadru decât în căile de atac, în acest mod încălcând autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce privește reținerile instanței referitor la dezlegarea unor chestiuni de drept ori constatarea unor elemente de fapt care ar viza culpa recurentului B. cu privire la depunerea actelor în judecarea cererii ce a făcut obiectul dosarului x/2004, considerentele instanței de apel dovedesc de asemenea încălcarea autorității lucrului judecat având în vedere că prin decizia nr. 647/28.06.2011 a Curții de apel București și decizia 5436/19.09.2012 a ICCJ s-a stabilit irevocabil că înscrisurile - contractul de concesiune și actul de cesiune - nu au fost reținute de către recurent, reținând de asemenea că, culpa pentru nedepunerea acestora aparținea A. S.A. care nu le-a depus deși le putea depune așteptând rezultatul procesului. S-a mai reținut că recurentul nu a deținut aceste înscrisuri și, deși a încercat obținerea acestora de la Arhivele Naționale, acestea nu i-au fost eliberate.

Intimatul Biroul executoriului judecătoresc D. a depus întâmpinare în termenul prevăzut de lege, prin care a solicitat respingerea recursului S.C. A. S.A ca nefondat. De asemenea, recurenții S.C. A. S.A. și B. au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului părții adverse. B. a formulat răspuns la întâmpinare.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-civilă a procedat, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, la data de 14 decembrie 2016, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părților, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Recurentul pârât B. a formulat punct de vedere la raport și a solicitat fixarea unui termen de judecată în sedință publică.

Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea soluționării căii de atac la data de 21 iunie 2017, avându-se în vedere și solicitarea părților de soluționare a cauzei în ședință publică.

Analizând recursurile, Înalta Curte le va admite, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru considerentele care succed.

Cu titlu prealabil, în ceea ce privește raportul litigios dedus judecății, Înalta Curte, reține că reclamanta S.C. A. S.A., a chemat în judecată pe pârâții B., C. și Biroul Executorului Judecătoresc D., solicitând obligarea acestora la suportarea prejudiciului material datorat în temeiul răspunderii civile delictuale și considerat ca fiind rezultat în urma demersului pârâților de punere în executare silită a deciziei nr. 446/A/2008 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2004.

Prin această decizie a fost admis apelul declarat de apelanții contestatori C. și B. împotriva sentinței civile nr. 394/12.05.2004 a Tribunalului București, s-a admis contestația, s-a dispus anularea deciziei nr. 58/27.11.2003 a SNP A. S.A.. S-a dispus obligarea intimatei, urmare a notificării, să plătească contestatorilor, conform expertizei, suma de 50.610.644,97 RON (RON) cu titlu de redevență pe perioada arătată de expert și în condițiile Titlului VII din Legea nr. 2