ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3640/2018

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 13 mai 2013, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâții B., C. și Biroul Executorului Judecătoresc D., solicitând obligarea pârâților la plata sumei estimate provizoriu de 6.563.761 RON, reprezentând prejudiciu material cauzat și datorat în temeiul răspunderii civile delictuale a pârâților, sumă defalcată după cum urmează:

De asemenea, a solicitat obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu .

Prin Sentința civilă nr. 81 din data de 10 februarie 2015 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din indisponibilizarea sumei de 5.061.065 RON la data de 7 iulie 2008.

S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților Biroul Executorului Judecătoresc D. și B., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctului C., iar reclamanta a fost obligată să achite pârâtului B. suma de 27.280 RON, cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 1013/A din data de 22 aprilie 2016 a Curții de Apel Cluj s-a admis în parte apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 81 din 10 februarie 2015 a Tribunalului Cluj, care a fost schimbată în parte în sensul că:

S-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. S.A, împotriva pârâtului B., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctului C. și, în consecință, a fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 5.835.555,96 RON cu titlu de despăgubiri.

S-au menținut dispozițiile din sentință referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și la respingerea acțiunii reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc D.

Pârâtul B. a fost obligat să-i plătească reclamantei SC A. SA, cheltuieli de judecată parțiale în sumă totală de 96.796,32 RON la fond și apel (62.466,55 RON taxă judiciară de timbru și timbru judiciar la prima instanță, în limita admiterii acțiunii, 31.233,27 RON taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în apel în limita admiterii acțiunii și 2.654.15 RON onorariu parțial expertiză).

Prin Decizia nr. 1.159 din data de 21 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au admis recursurile declarate de recurentul-pârât B. și de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1013/A/2016 din 22 aprilie 2016, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Rejudecând după casare, prin Decizia nr. 362/A din 17 octombrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de tribunal. A obligat-o pe reclamantă să plătească intimaților B. suma de 61.534 RON, cheltuieli de judecată parțiale și Biroului Executorului Judecătoresc D. suma de 19.098,19 RON, cu același titlu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC A. SA și pârâtul B.

Reclamanta SC A. a invocat în recurs, ca temei de drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea parțială a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în limitele indicate în petit.

Susține că, în ceea ce privește inițierea executării silite în temeiul Deciziei civile nr. 446/2008, într-adevăr Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat faptul că pârâtul B. și defunctul C. "și-au exercitat un drept recunoscut de lege, fiind vorba despre o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei", însă instanța supremă nu a analizat în niciun fel caracterul ilicit al continuării executării silite după momentul lămuririi dispozitivului titlului executoriu prin Decizia nr. 413/2011 și, respectiv, după momentul admiterii contestației în anulare formulate de reclamantă prin Decizia nr. 7239/2011 prin care s-a dispus rejudecarea recursului. Astfel, considerentele Înaltei Curți se limitează doar la momentul inițierii executării silite, raportat la faptul că, la acel moment, pârâții dețineau o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Recurenta susține că trebuie distinse două perioade diferite, care însă se suprapun parțial, dar în privința cărora sunt incidente efecte distincte, respectiv: 14 aprilie 2011 -16 octombrie 2012 și 18 octombrie 2011 - 16 octombrie 2012. În ceea ce privește aceste două perioade, nu sunt incidente indicațiile deciziei de casare, astfel că instanța de apel trebuia să analizeze criticile în mod distinct.

Prin analizarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale exclusiv prin raportare la momentul inițierii executării silite (fără a analiza și dacă executarea a fost pornită corect împotriva reclamantei), instanța de apel a încălcat atât prevederile art. 477 C. proc. civ. cât și pe cele ale art. 1349, 1357 și 1381 C. civ.

Recurenta a subliniat că, deși a invocat în mod expres faptul că executarea silită a deciziei nr. 446/2008 a fost abuzivă cel puțin de la data pronunțării Deciziei nr. 413 din 14 aprilie 2011, instanța de apel a omis cu desăvârșire să cerceteze acest motiv cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție nu a oferit nicio indicație în cadrul deciziei de casare.

Pe fond, a învederat necesitatea obligării pârâților la plata prejudiciului cauzat ca urmare a continuării executării silite în perioada 14 aprilie 2011 - 16 octombrie 2012, arătând că prin Decizia civilă nr. 413/2011, Curtea de Apel București a admis contestația la titlu formulată de reclamantă și a dispus înlăturarea dispoziției potrivnice din partea dispozitivă a Deciziei civile nr. 446/2008 cu privire la obligarea la plată a A., clarificând faptul că obligația reclamantei nu era una de plată ci de a propune măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2011 reprezenta o hotărâre definitivă și obligatorie prin care s-a desființat titlul executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 446/2008, fiind evident după pronunțarea acestei decizii că intimații pârâți nu se mai află în posesia unei decizii apte de a fi executate silit. Prin urmare, în perioada 14 aprilie 2011 -16 octombrie 2012, intimații-pârâți au acționat în mod abuziv și nelegal continuând demersurile de executare a unei hotărâri judecătorești desființate în ceea ce privește existența unei obligații în sarcina reclamantei.

Având în vedere că instanța de fond nici măcar nu a analizat efectele faptei ilicite a intimaților-pârâți după pronunțarea Deciziei nr. 413/2011, recurenta a apreciat că se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În plus, în opinia recurentei, o analiză distinctă trebuia realizată și pentru perioada 18 octombrie 2011 - 17 octombrie 2012. Prin Decizia civilă nr. 7239 din 18 octombrie 2011, instanța supremă a admis contestația în anulare formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 319/2010 și a fixat termen la data de 29 mai 2012 pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva Deciziei nr. 446A/2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Așadar, de la data de 18 octombrie 2011, Decizia nr. 446/2008 nu numai că nu privea o obligație pecuniară stabilită în sarcina reclamantei (astfel cum se clarificase anterior) dar nici măcar nu mai reprezenta o hotărâre irevocabilă, dat fiind că Decizia nr. 319/2010 a fost desființată.

A rezultat, în opinia recurentei, din cele de mai sus, că pentru perioada 18 octombrie 2011 - 17 octombrie 2012 nu se mai pune problema executării unei hotărâri definitive și irevocabile (acesta fiind singurul aspect ce a făcut obiectul analizei și al dezlegărilor instanței de recurs în primul ciclu procesual în ceea ce privește executarea silită) ci doar a unei hotărâri definitive care putea fi executată, însă cu suportarea de către creditor a riscului desființării acesteia în căile de atac.

Având în vedere că prin Decizia nr. 6265 din 16 octombrie 2012, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 446/A/2008 a Curții de Apel București, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, a fost evident că, raportat la prevederile art. 637 C. proc. civ., creditorii care au continuat executarea silită în perioada 18 octombrie 2011 - 17 octombrie 2012 sunt răspunzători pentru toate prejudiciile cauzate reclamantei ca urmare a executării unei hotărâri care nu mai era irevocabilă.

Așadar, după data de 18 octombrie 2011, înseși prevederile legale amintite stabilesc obligația creditorului de a restabili situația anterioară prin repunerea creditorului în drepturile sale, în cazul în care titlul executoriu a fost desființat.

În concluzie, respingerea de către instanța de apel a criticilor recurentei pe motiv că prin decizia de casare s-a statuat că prin acțiunea pârâtului B. și a defunctului C. de a formula o cerere de punere în executare a Deciziei civile 446/2008 nu s-a săvârșit o faptă ilicită echivalează cu o necercetare a fondului în ceea ce privește fapta ilicită de continuare a executării silite după momentul la care a fost desființată decizia din recurs.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a stabilit că nu poate fi calificată ca fiind faptă ilicită punerea în executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile. Însă, instanța supremă a dat o dezlegare conduitei intimaților-pârâți, apreciind că nu întrunește condițiile pentru a fi considerată ilicită, numai în ceea ce privește obținerea titlului și desființarea sa ulterioară (apreciind că aceștia nu se fac vinovați de această desființare), precum și în ceea ce privește inițierea executării silite. Nicăieri însă Înalta Curte nu a analizat dacă intimații - pârâți aveau dreptul să înceapă executarea silită împotriva reclamantei în sensul de a cere obligarea la plata sumei de 50.610.644,97 RON.

Cu toate acestea, instanța de apel a omis cu totul să analizeze motivul de apel referitor la faptul că decizia nr. 446/2008 nu a fost niciodată un titlu executoriu apt să fie pus în executare împotriva reclamantei.

Recurenta a opinat că este în prezența unei fapte continue, care și-a produs efectele zi de zi până la data de 16 octombrie 2012. Astfel, profitând de aparenta "neclaritate" a titlului executoriu (Decizia nr. 446A din 5 iunie 2008), pârâții au inițiat executarea silită directă a reclamantei pentru suma de 50.610.644,97 RON în condițiile în care titlul conținea în mod expres mențiunea "și în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005", iar singura persoană care are calitatea de debitor al obligației de plată a despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 este statul român. Unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificărilor are doar obligația emiterii unei decizii/dispoziții prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii, iar ulterior, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor stabilește valoarea finală a despăgubirilor (dacă acestea nu au fost stabilite de instanță) și emite titlul de despăgubiri.

Împrejurarea că, ulterior desființării titlului executoriu, a fost admis recursul promovat de cei doi pârâți împotriva hotărârii de lămurire este irelevantă din perspectiva argumentelor de mai sus, atâta timp cât, așa cum rezultă din decizia din recurs, Înalta Curte a admis recursul exclusiv ca urmare a desființării titlului executoriu, ceea ce conducea în mod evident la lipsa de obiect a cererii de lămurire. Titlul executoriu, astfel cum a fost lămurit, cu titlu declarativ, prin Decizia nr. 413 A din 14 aprilie 2011, a produs efectele care au condus la promovarea prezentei acțiuni, efecte pe care reclamanta le-a limitat la data desființării titlului executoriu, respectiv 16 octombrie 2012 (în timp ce recursul pârâților a fost admis la 9 septembrie 2013).

La fel ca în cazul celorlalți doi pârâți, Înalta Curte a reținut și în ceea ce privește pe executorul judecătoresc D., că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce privește inițierea executării silite, însă, și în cazul acestei persoane, nici Înalta Curte nu a dezlegat și nici curtea de apel nu a analizat faptele ilicite constând în continuarea executării silite după ce aceasta a încetat de drept în urma desființării titlului prin Decizia nr. 413/2011, precum și refuzul executorului de a lua toate măsurile pentru ridicarea măsurilor execuționale dispuse.

Deși aceste aspecte au fost evocate în mod distinct în cadrul motivelor de apel formulate de reclamantă, instanța a omis să le analizeze, apreciind, în mod eronat, că și aceste aspecte ar fi fost dezlegate de către Înalta Curte prin decizia de casare.

La data de 14 aprilie 2011 a încetat de drept executarea silită care formează obiectul dosarului de executare ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 413A din 14 aprilie 2011, fiind astfel desființate de drept și toate actele de executare efectuate în acest dosar, ca urmare a desființării titlului executoriu, în conformitate cu prevederile art. *379

1

C. proc. civ.

Exercitarea recursului, respectiv soluția de suspendare provizorie a Deciziei nr. 413A din 14 aprilie 2011, grefată pe existența pe rol a recursului promovat de către B. și C. împotriva recurentei reclamante - ale cărei efecte sunt cel puțin discutabile, în condițiile în care aceasta este o hotărâre judecătorească nesusceptibilă de executare silită - nu schimbă cu nimic efectele produse de drept în temeiul art. *379

1

C. proc. civ.

Astfel, atâta vreme cât executarea silită, obiect al Dosarului nr. x/2010, a încetat de drept de la data de 14 aprilie 2011, este evident că pentru reluarea/continuarea acestei executări silite era necesară inițierea unei noi proceduri execuționale (obținerea unei noi încheieri de încuviințare, emiterea unei noi somații, etc.), independent de suspendarea provizorie a executării Deciziei nr. 413A din 14 aprilie 2011 (ca de altfel și de o eventuală admitere a recursului promovat).

Acesta nu este un simplu "impediment la executare", așa cum se exprimă pretinșii creditori atât în Adresa nr. x din 23 septembrie 2011, cât și în Adresa nr. x din 29 noiembrie 2011, prin care au solicitat reluarea și continuarea executării silite, atâta vreme cât procedura execuțională a încetat de drept și era nevoie de inițierea unei noi proceduri execuționale pentru punerea în executare a Deciziei nr. 446A/05 iunie 2008, invocată drept titlu executoriu de pretinșii creditori.

De asemenea, recurenta susține că refuzul executorului judecătoresc de a lua măsuri pentru a emite toate adresele necesare în vederea ridicării măsurilor execuționale dispuse nu a avut nicio justificare legală, fiind în contradicție cu normele de procedură civilă și cu prevederile legale care guvernează exercitarea profesiei de executor judecătoresc, respectiv art. 5 și 6 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.

Prin decizia atacată instanța a obligat-o pe recurentă la plata sumei de 61.534 RON către B. și respectiv 19.098,19 RON către BEJ D. Deși instanța de apel a diminuat cheltuielile de judecată solicitate de pârâți, apreciază că, raportat la criteriile oferite de art. 451 C. proc. civ. și circumstanțele concrete ale speței, acestea trebuiau reduse în mod considerabil. Astfel, chiar și reduse, cheltuielile rămân disproporționat de mari prin raportare la aspectele concrete ale cauzei.

Printre aspectele care ar fi trebuit luate în considerare de instanța de apel în analizarea cuantumului cheltuielilor se numără și faptul că intimatul-pârât D. a fost reprezentat de avocat doar la ultimul termen în fața curții de apel, toate actele procedurale de până la acel moment fiind realizate de către pârât singur. Așadar, în opinia recurentei, este complet nejustificat un onorariu de 19.098,19 RON pentru reprezentarea la un singur termen de judecată.

Pe cale de consecință, raportat la prevederile art. 451 C. proc. civ., a solicitat modificarea hotărârii atacate și diminuarea cheltuielilor de judecată acordate pârâților. A subliniat că această solicitare este subsidiară admiterii recursului reclamantei pentru celelalte motive de nelegalitate formulate, caz în care va trebui respinsă și cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată, ca urmare a admiterii pretențiilor formulate de reclamantă.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul B. a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca inadmisibil și nefondat și menținerea, ca legală a deciziei pronunțate în apel.

A invocat inadmisibilitatea motivelor de recurs cuprinse la pct. 1, față de art. 494 raportat la art. 478 C. proc. civ., referitor la limitele recursului prin prisma chestiunilor deduse judecății în prima instanță și în instanța de apel. A susținut totodată și caracterul nefondat al respectivelor motive.

La aceeași dată, pârâtul B. a declarat recurs incident împotriva deciziei din apel, pentru motive circumscrise pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii, respectiv în ceea ce privește dispoziția de reducere a cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocat.

A criticat decizia sub aspectul greșitei aplicări a art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește onorariul de avocat, fiind acordată doar suma de 30.000 RON (0,43% din pretențiile reclamantei), adică chiar mai puțin decât taxa de timbru achitată pentru apel.

Susține că onorariul avocațial total de 48.000 RON + TVA a fost suportat în apel de către recurent, fiind aferent atât judecării apelului în primul ciclu procesual cât și rejudecării apelului. Deși a suportat onorariul avocațial total pentru judecata în apel în cuantum de 57.360 RON, instanța de apel, prin decizia recurată, a redus cheltuielile cu onorariul de avocat la aproximativ jumătate și aceasta în condițiile în care suma de 57.360 RON reprezenta doar 0.82% din pretențiile formulate de către recurentă (inițial acestea fiind de 6.563.761 RON și majorate la data de 05 noiembrie 2013 la 7.000.000 RON). Raportat la valoarea fără TVA a onorariului avocațial suportat în judecarea apelurilor, acesta este de 0,69% din pretențiile formulate de către recurenta reclamantă.

Din motivarea instanței pe acest aspect, a rezultat că, rejudecând apelul, nu a realizat sub aspectul soluționării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată o judecată unitară, apreciind că există o cerere aferentă unui prim apel și una aferentă rejudecării, ceea ce nu este legal.

Astfel, instanța de apel a considerat că pentru susținerea poziției pârâtului în rejudecarea apelului ar fi suficient să oblige apelanta la plata sumei de 2.000 RON, adică nici măcar TVA-ul onorariului de avocat pe care l-a suportat (24.000 RON + TVA). Unicul considerent al instanței pentru reducerea onorariului avocațial a fost acela potrivit căruia în rejudecarea cauzei a avut loc un singur termen de judecată și nu au fost necesare apărări noi. Cu toate acestea dacă instanța de apel ar fi procedat în mod legal și s-ar fi raportat la activitatea avocatului în faza apelului, la complexitatea și valoarea cauzei, cu siguranță nu ar fi putut aprecia că există întrunit vreunul din criteriile restrictive prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Cauza este una complexă ce presupune stăpânirea elementelor unei stări de fapt complexe, prelucrarea unui volum mare de date, analiză juridică amănunțită, pregătirea cauzei și susținerea ei. Cuantumul onorariului avocațial pentru faza de apel nu este vădit disproporționat raportat la munca prestată de către apărător în faza de apel, având în vedere, pe lângă cele de mai sus, și importanța procesului pentru parte, obiectul și valoarea pretențiilor deduse judecății (7.000.000 RON), apărarea efectivă și asistența acordată pe parcursul procesului.

Recurentul a susținut că prin reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial, în mod paradoxal, partea care a câștigat procesul suportă o sancțiune, fiindu-i limitat dreptul de a-și recupera cheltuielile efectuate în procesul ocazionat de culpa părții adverse.

Ca atare, chiar dacă este posibilă limitarea cheltuielilor și este necesar ca instanța să analizeze și să cântărească măsura în care părțile urmează să suporte cheltuielile de judecată, acest lucru trebuie realizat numai cu păstrarea unui echilibru just al acestora.

Recurentul a mai arătat că pentru a-și asigura cea mai bună apărare, a apelat la serviciile unui avocat, iar la respectiva dată era în vigoare Hotărârea nr. 272/2012, care prevedea un onorariu minimal de 70.000 RON în cauze cu pretenții de 7.000.000 RON.

A învederat că acest motiv, susținut și în apel, nu a fost analizat de către instanță și că, reducând cuantumul cheltuielilor de judecată, soluția instanței încalcă principiul reparării integrale a prejudiciului.

Intimatul - pârât Biroul Executorului Judecătoresc D. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei solicitând respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

Recurenta - reclamantă SC A. SA a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

A învederat lipsa de temei a recursului incident, cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate în apel fiind dublu față de cele de la fond, fără o justificare rezonabilă.

A învederat inaplicabilitatea Hotărârii nr. 272/2017 a Consiliului UNBR, în condițiile în care prevederile privind obligativitatea onorariilor minimale a fost suspendată înainte de intrarea în vigoare a acestei hotărâri prin Decizia Comisiei Permanente a UNBR nr. 250 din 28 septembrie 2017, iar ulterior au fost abrogate prin Hotărârea nr. 289 din 9 decembrie 2017 a Consiliului UNBR.

Recurentul - pârât a depus răspuns la întâmpinare, cu depășirea termenului legal.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor s-a reținut că recursurile declarate împotriva Deciziei nr. 362/A din 17 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă sunt admisibile în principiu, completul de judecată urmând a se pronunța asupra acestora în condițiile art. 493 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În esență, reclamanta pretinde repararea prejudiciului cauzat de faptul că pârâții au pus în executare o hotărâre judecătorească într-o modalitate ce, în opinia sa, nu a fost statuată în dispozitivul acesteia și au continuat executarea silită atât după momentul la care dispozitivul deciziei a fost lămurit în sensul că nu există o obligație de plată în sarcina reclamantei, cât și după ce hotărârea și-a pierdut caracterul irevocabil prin desființarea deciziei pronunțate în recurs, în urma admiterii contestației în anulare.

Reluând cronologia împrejurărilor relevante pentru efectul executoriu al titlului aflat în dezbatere, se reține că, la data de 5 iunie 2008, s-a pronunțat decizia nr. 446/2008, de către instanța de apel, prin care reclamanta a fost obligată la plata sumei de 50.610.644 RON în condițiile Titlului VIII din Legea nr. 247/2005. Decizia a rămas irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte prin Decizia nr. 319 din 25 ianuarie 2010.

La data de 18 octombrie 2011, prin Decizia 7239 din 18 octombrie 2011, a fost admisă de către Înalta Curte, contestația în anulare împotriva Deciziei nr. 319/2010, în condițiile în care fusese dispusă anterior, la 7 octombrie 2010, suspendarea provizorie a executării deciziei, și s-a fixat termen pentru rejudecarea recursului la data de 29 mai 2012. Prin Decizia nr. 6265 din 16 octombrie 2012, Înalta Curte a admis recursul, a casat Decizia 446/2008 și a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

În paralel, a fost promovată, de către reclamanta din prezenta cauză, o contestație la titlu, executarea Deciziei nr. 446/2008 fiind suspendată la data de 13 decembrie 2010. Prin Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2011 pronunțată de curtea de apel, a fost lămurit dispozitivul Deciziei nr. 446/2008 în sensul că a fost înlăturată obligația de plată impusă în sarcina reclamantei, aceasta fiind obligată să propună măsuri reparatorii. Prin Decizia nr. 3535 din 9 septembrie 2013 a Înaltei Curți a fost admis recursul declarat de intimat și a fost respinsă contestația la titlu, constatându-se că titlul executoriu a fost desființat. În perioada judecării recursului, executarea Deciziei nr. 413/2011 a fost, la rândul său, suspendată.

Executarea silită a început la 5 august 2010, fiind încuviințată prin încheierea din data de 13 septembrie 2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca. Pe parcursul executării silite, reclamanta a obținut, succesiv, pentru anumite perioade, suspendarea executării deciziei, atât în cadrul litigiilor menționate anterior, cât și al unor contestații la executare pe care le-a formulat. Adresele de desființare a formelor de executare au fost emise la data de 17 octombrie 2012, după pronunțarea Deciziei nr. 6265/2012.

Reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâții B., C. și Biroul Executorului Judecătoresc D., solicitând, în temeiul dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, obligarea acestora la suportarea prejudiciului material rezultat în urma demersului pârâților de punere în executare silită a Deciziei nr. 446/A/2008. Reclamanta se consideră prejudiciată pentru faptul că, împotriva ei, a fost pusă în executare o hotărâre ce nu conținea, pentru suma de 50.610.644,97 RON (RON) cu titlu de redevență, o obligație de a da, ci o obligație de a face, respectiv de a emite o decizie cu propunere de acordare a acestei sume cu titlu de despăgubiri, și pentru că, în perioada 6 octombrie 2010 - 17 octombrie 2012, parte din sumele menționate în petitul acțiunii au fost indisponibilizate în cadrul procedurii de executare silită prin poprire. În plus, consideră că a fost prejudiciată și prin indisponibilizarea altor sume cu titlu de cauțiune, pe care a fost obligată să le consemneze pentru a obține suspendarea executării silite.

În primul ciclu procesual, instanța de apel a admis acțiunea, însă hotărârea a fost casată iar cauza trimisă spre rejudecare, decizia de casare conținând dezlegări ale căror limite au fost interpretate diferit la rejudecarea apelului.

Astfel, prin hotărârea atacată în prezentul recurs, instanța de apel a considerat că prin decizia de casare au fost dezlegate toate problemele de drept care s-au pus în discuție în cauză, însăși instanța supremă precizând, în considerentele deciziei de casare, că trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel se impune raportat la forma în vigoare a art. 497 C. proc. civ., care interzice Înaltei Curți să purceadă la rejudecare.

În acest sens instanța de apel a reținut că Înalta Curte, constatând că pârâții aveau, la data formulării cererii de executare silită, calitatea de creditori stabilită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a apreciat că aceștia și-au exercitat un drept prevăzut de lege, fiind vorba despre o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, chiar dacă prin exercițiul dreptului au fost aduse prejudicii reclamantei, neexistând niciun element din care să rezulte că dreptul a fost folosit cu intenția de a o păgubi pe reclamantă. Instanța de recurs a considerat explicit că nu reprezintă un abuz de drept și nu este sancționabilă punerea în executare a unei hotărâri judecătorești prin parcurgerea procedurii legale și că nu poate fi calificată ca fiind faptă ilicită punerea în executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, chiar dacă aceasta a fost desființată în căile de atac extraordinare, instanța de apel din ciclul procesual anterior reținând în mod greșit existența faptei ilicite și ca atare îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. De asemenea, prin decizia de casare s-a menținut soluția pronunțată de instanța de apel în primul ciclu procesual, de respingere a cererii de despăgubiri formulate în contradictoriu cu Biroul executorului judecătoresc D.

Ținând cont de faptul că prin decizia de casare s-a statuat în mod indiscutabil și cu titlu obligatoriu că nu se poate reține ca fiind o faptă ilicită acțiunea pârâtului B. și a defunctului C. de a formula o cerere de punere în executare silită a Deciziei civile nr. 446/2008 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă, instanța de apel a considerat că nu poate decât să constate că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtului B., conform dispozițiilor art. 998 și art. 999 C. civ., toate condițiile prevăzute de lege în acest sens trebuind îndeplinite cumulativ. În consecință, lipsa uneia dintre acestea, în cazul de față fapta ilicită, a făcut inutilă analizarea celorlalte: existența unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției făptuitorului.

Referitor la cauțiunea achitată de către reclamantă în vederea suspendării procedurilor execuționale inițiate în baza titlului desființat, instanța de apel a considerat că sunt valabile aceleași statuări anterioare în condițiile în care și aceste sume au fost solicitate în baza aceluiași temei, răspunderea civilă delictuală a pârâților. Atâta timp cât cererea de punere în executare silită a Deciziei civile nr. 446/2008 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă, chiar dacă ulterior desființată în căile extraordinare de atac, nu poate fi apreciată ca faptă ilicită, nu există niciun temei pentru ca reclamanta să poată solicita despăgubiri reprezentând prejudiciul produs acesteia prin blocarea sumelor de bani achitate cu titlu de cauțiune în dosarele în care s-a tins la suspendarea procedurilor execuționale efectuate în baza titlului executoriu, în perioada în care acesta a fost în ființă.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată ocazionate de proces, în temeiul art. 451 alin. (2) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fiind considerată în culpă procesuală, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului B. suma de 61.534 RON, cheltuieli de judecată parțiale în apel și pârâtului Biroul Executorului Judecătoresc D. suma de 19.098,19 RON, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către pârâtul B., instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește onorariul avocațial solicitat pentru rejudecarea apelului, în raport de activitatea desfășurată de avocat în această fază procesuală, cauza fiind soluționată la primul termen de judecată stabilit în cauză, fără a necesita formularea unor apărări noi, care să nu fi fost deja invocate anterior.

În consecință, suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată pârâtului B. a fost în cuantum de 61.534 RON, din care suma de 30.000 RON a reprezentat onorariu avocațial dovedit prin chitanțele anexate notei de cheltuieli, iar suma de 31.534 RON taxa judiciară de timbru achitată în recurs.

Criticile aduse deciziei atacate prin recursul declarat de reclamantă nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În cadrul acestei critici, recurenta a arătat că instanța de apel a soluționat cauza pornind de la premisa greșită că Înalta Curte ar fi dezlegat "toate problemele de drept care s-au pus în discuție în cauză".

Astfel, admite că, în ceea ce privește inițierea executării silite în temeiul Deciziei civile nr. 446/2008, într-adevăr Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat faptul că pârâtul B. și defunctul C. "și-au exercitat un drept recunoscut de lege, fiind vorba despre o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei", însă consideră că instanța supremă nu a analizat în niciun fel caracterul ilicit al continuării executării silite după momentul lămuririi dispozitivului prin Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2011 și, respectiv, după momentul admiterii contestației în anulare formulate de reclamantă prin Decizia nr. 7239 din 18 octombrie 2011, perioade în care nu sunt incidente indicațiile de casare, astfel că instanța de apel trebuia să analizeze, în mod distinct, criticile deduse judecății în apel.

Intimatul pârât s-a apărat susținând că o astfel de analiză depășește limitele cadrului procesual fixat în primul ciclu de judecată în fazele devolutive ale procesului, întrucât fapta ilicită cu care instanțele de fond au apreciat că au fost învestite a fost exclusiv aceea a inițierii executării silite, și nu continuarea acesteia, în raport de anumite elemente procesuale extrinseci procesului de executare, astfel că, sub acest aspect, recursul este inadmisibil.

Verificând, prin prisma acestor susțineri ale părților, dezlegările instanței de control judiciar în primul ciclu procesual, rezultă că acestea au constatat, în ceea ce îl privește pe creditor, următoarele:

- Pârâtul și fratele său, decedat în prezent, a căror calitate de creditori a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, și-au exercitat un drept recunoscut de lege, împrejurare care înlătură caracterul ilicit al faptei, chiar dacă, prin exercițiul acestui drept, au fost aduse anumite prejudicii reclamantei. Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a fost utilizat în vederea finalității sale, și nu cu intenția de a o păgubi pe reclamantă.

- Nu reprezintă abuz de drept sau faptă ilicită și ca atare nu este sancționabilă, punerea în executare a unei hotărâri judecătorești prin parcurgerea procedurii legale, chiar dacă aceasta a fost desființată în căile de atac extraordinare, deoarece fapta culpabilă nu poate fi analizată decât în contextul în care a fost săvârșită iar nu prin consecințe viitoare, extrinseci acestui context.

- Chiar dacă recurenta reclamantă invocă existența unui prejudiciu cauzat prin demararea procedurii de executare silită, în analiza acestui prejudiciu trebuie să se aibă în vedere, ca o condiție esențială, exercitarea cu rea-credință a dreptului de acces la instanță.

În ceea ce îl privește pe executorul judecătoresc, instanța de recurs a respins criticile recurentei, constatând că actele acestuia se bucură de prezumția de validitate și legalitate care se transferă și asupra faptelor pârâților care nu au acționat personal și independent ci prin intermediul executorului și instanței. S-a reținut că executorul și-a exercitat atribuțiile conferite de lege, în ceea ce privește solicitarea făcută instanței de judecată de a încuviința executarea silită și apoi efectuarea de acte de executare, exclusiv în perioada în care executarea silită nu era suspendată, prin urmare nu i se poate reține nicio faptă ilicită. În perioadele de timp în care executarea silită a fost suspendată, executorul s-a conformat măsurilor de suspendare a executării silite și nu a efectuat acte de natură să o prejudicieze pe recurenta reclamantă.

Având în vedere că prin decizia de casare s-a apreciat a fi nefondată critica invocată prin recursul reclamantei, privind respingerea cererii de despăgubiri formulate în contradictoriu cu Biroul executorului judecătoresc D., soluția pronunțată de către instanța de apel în primul ciclu procesual a rămas definitivă sub acest aspect, neputând fi reluată în rejudecarea apelului.

Pârâtul a susținut că, sub aspectul verificării caracterului ilicit al conduitei executorului judecătoresc, recursul este inadmisibil, însă această împrejurare nu reprezintă o problemă de admisibilitate a căii de atac, ci presupune a verifica dacă respectivele critici sunt străine cauzei, caz în care nu pot fi analizate în exercitarea controlului judiciar.

Este real că prin Încheierea din data de 27 noiembrie 2015, instanța de apel, în primul ciclu procesual, a apreciat că fapta ilicită, cu analiza căreia a fost învestită, este doar acțiunea de punere în executare a hotărârii într-o modalitate ce contrazice dispozitivul acesteia, iar prin Decizia nr. 1013/2016 pe care a pronunțat-o în soluționarea acelui apel, s-a reținut ca având un caracter ilicit modalitatea de obținere a Deciziei nr. 446/2008, prin nedepunerea înscrisurilor relevante și modalitatea în care creditorii au pus în executare această decizie sub aspectul persoanei împotriva căreia s-au îndreptat. Aceste considerente nu au fost atacate în recurs de către reclamantă care a criticat doar neacordarea cauțiunii și a cheltuielilor de judecată, demersurile creditorilor din perioada executării silite fiind subsumate criticilor privind acțiunile, considerate ilicite, ale executorului judecătoresc. Acesta este și motivul pentru care instanța de recurs a răspuns criticilor apreciind că prezumția de validitate și legalitate de care se bucură actele executorului se transferă și asupra faptelor pârâților care nu au acționat personal și independent, ci prin intermediul executorului și instanței.

Prin urmare, față de aceste considerente, corect s-a apreciat în apel că instanța de recurs a dezlegat în totalitate problema caracterului ilicit al faptelor imputate pârâților, în condițiile în care nu s-a rezumat la a verifica doar formularea cererii de executare silită, cum a susținut recurenta, ci, s-a referit și la demersurile ulterioare începerii executării silite, apreciind că acestea sunt însoțite de acte ale executorului judecătoresc, a căror legalitate nu mai poate fi cenzurată în prezenta cauză.

Astfel cum rezultă din motivarea deciziei de recurs, pe parcursul executării silite conduita părților nu mai poate fi disociată de cea a executorului, neexistând acte comisive sau omisive care să fi produs efecte juridice separat de cele ale acestuia, motiv pentru care criticile formulate sub acest aspect nu mai pot fi reluate decât cu încălcarea autorității de lucru judecat a celor statuate în primul ciclu procesual și care, contrar opiniei recurentei, nu au mai constituit obiect de rejudecare în apel.

În consecință, cum conduita executorului nu a mai constituit obiect de cenzură în rejudecarea apelului, actele acestuia bucurându-se de prezumția de legalitate, iar cererile părților în legătură cu executarea silită au fost, potrivit statuărilor instanței de recurs, subsumate actelor întreprinse de executor, singurele acre ar fi putut produce o vătămare patrimonială părții împotriva căreia au fost îndreptate, nu se poate aprecia că instanța de apel a omis a cerceta conduita creditorului în perioada 14 aprilie 2011/18 octombrie 2011 - 16 octombrie 2012.

De altfel, recurenta reproșează în mod generic instanței de apel faptul că nu ar fi analizat conduita intimaților după pronunțarea hotărârilor privind lămurirea titlului executor și admiterea contestației în anulare, fără a observa că nu au mai existat acte de executare propriu-zisă după aceste momente, cu excepția consemnării unei cauțiuni în vederea soluționării cererii de suspendare a executării titlului până la soluționarea recursului. Or, aceasta nu a fost dispusă în considerarea unei cereri a creditorului, ci, din oficiu, în interesul chiar al reclamantei recurente.

Deși nu precizează în mod explicit, recurenta reclamantă consideră ca fiind o conduită ilicită faptul că pârâții nu au renunțat la executarea silită la data lămuririi titlului ori la momentul admiterii contestației în anulare. Mai mult, susține că aceste împrejurări constituie cauze de încetare de drept a executării silite, sens în care orice demers execuțional ar fi presupus formularea unei noi cereri de executare silită.

Este lipsită de temei juridic o astfel de afirmație, câtă vreme Decizia nr. 446/2008 și-a păstrat caracterul definitiv și executoriu, în forma inițială, până la desființarea sa prin Decizia nr. 6265/2012. Astfel, hotărârea prin care s-a dispus lămurirea titlului a fost atacată cu recurs iar efectele acesteia suspendate, iar pe perioada rejudecării recursului, în urma desființării deciziei prin contestația în anulare, hotărârea definitivă pronunțată în apel și-a păstrat caracterul executoriu, în această situație rămânând valabilă statuarea instanței de recurs cu privire la exercitarea de către creditor a unui drept recunoscut de lege.

Prin urmare, împrejurările de care se prevalează recurenta nu pot fi considerate ca având ca efect desființarea de drept a executării silite, și, de altfel, dacă ar fi constituit impedimente la executare, se impunea a fi invocate pe calea unei contestații la executare și nu ca argumente în motivarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva creditorului.

De asemenea, se mai susține faptul că, prin executarea unei hotărâri definitive, cum a devenit cea în cauză, care și-a pierdut caracterul irevocabil după admiterea contestației în anulare și desființarea hotărârii pronunțate în recurs, creditorul este cel care suportă riscul unei eventuale admiteri a recursului cu consecința modificării titlului executoriu. Este corectă această afirmație, însă analiza riscului în materia executării silite exclude noțiunea de faptă ilicită și excede verificărilor condițiilor răspunderii civile delictuale, instituție juridică pe care este întemeiată prezenta cauză. Ea poate fi analizată, eventual, în aplicarea art. *379

1

C. proc. civ., menționat în cauză, însă aceasta reprezintă o cauză juridică distinctă ce nu poate fi verificată jurisdicțional în prezenta cauză întrucât s-ar extinde, inadmisibil, cadrul procesual.

Or, acest aspect a fost tranșat de instanța de recurs care a apreciat că, atâta timp cât creditorii au obținut încuviințarea executării silite (operațiune în cadrul căreia se poate stabili caracterul executoriu al hotărârii judecătorești) și s-a apreciat că hotărârea este susceptibilă de executare silită, respectiva critică nu mai poate fi repusă în discuție în prezentul cadru procesual ce analizează conduita culpabilă a inițiatorilor demersului.

Acestei dezlegări nu îi poate fi opusă opinia recurentei reclamante în sensul că lipsa caracterului executoriu are o formă continuă și poate fi invocată contra fiecărui act de executare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, nu a fost admisă o contestație la executare iar actele executorului se bucură de prezumția de legalitate.

Nemulțumirea părții în ceea ce privește obligarea sa de către instanța de apel la plata unui cuantum al onorariului de avocat, considerat exagerat față de complexitatea muncii depuse de acesta, nu constituie o critică de nelegalitate a soluției, întrucât nu se invocă nesocotirea vreunui criteriu prevăzut de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., text de lege în baza căruia instanța a procedat la diminuarea onorariului, ci constituie o problemă de netemeinicie, ce ține strict de aprecierea pe care instanța de apel a făcut-o, aplicând criteriile prevăzute de lege cu privire la volumul și complexitatea activității desfășurate de apărătorul pârâtului, a cărei verificare este incompatibilă cu dispozițiile care reglementează judecata în recurs.

În ceea ce privește recursul incident declarat de pârâtul B., acesta critică reducerea onorariului avocațial pe care l-a suportat, invocând drept criteriu legal, pentru stabilirea cuantumului, o hotărâre a baroului de avocați, despre care partea adversă susține că nu a fost pusă în aplicare, neintrând în circuitul civil. Distinct de această împrejurare, înscrisul este, oricum, nerelevant în măsura în care, deși poate constitui un argument în negocierea onorariului între avocat și parte, nu poate fi opus în procesul civil părții căzute în pretenții în privința căreia legea, prin dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., lasă la aprecierea instanței stabilirea cuantumului acestui onorariu în funcție de criteriile expres prevăzute de textul de lege menționat, apreciere care, astfel cum s-a menționat anterior, excede controlului de legalitate în recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

În baza art. 453 C. proc. civ., Înalte Curte va obliga pe recurenta-reclamantă SC A. SA la plata sumelor de 20.000 RON către recurentul-pârât B. și de 32.982 RON către intimatul-pârât Biroul Executorului Judecătoresc D., reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanta SC A. SA și recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 362/A din 17 octombrie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă SC A. SA la plata sumelor de 20.000 RON către recurentul-pârât B. și de 32.982 RON către intimatul-pârât Biroul Executorului Judecătoresc D., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM