ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3748/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca, sub nr. x2015, reclamanții, A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D. și, respectiv, cu Statul Român, în calitate de intervenient forțat, obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie bucătăria de vară și terenul de sub aceasta înscrise în CF nr. x, nr. top x aferent construcției și cadastrat în CF nr. x Cluj - Napoca; obligarea pârâților să lase în deplina proprietate a Statului Român terenul situat în fața bucătăriei de vară, teren pe care sunt amplasate rețeaua de apă și canalizare ale reclamanților, împreună cu toate construcțiile și plantațiile aflate pe el, respectiv, în posesia reclamanților, ca și drept conferit de contractul de închiriere nr. x/2011, prelungit prin adresa din 22.05.2014, rectificarea CF.

Prin sentința civilă nr. 5789 din 27.07.2017, Judecătoria Cluj-Napoca a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâții C. și D., ca fiind neîntemeiată și a admis în parte acțiunea în revendicare formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D. și cu intervenientul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj - Napoca.

A obligat pârâții să lase în deplina proprietate și posesie a reclamanților bucătăria de vară și terenul de sub aceasta, înscrise în CF nr. x (n.r. vechi x), identificată prin raportul de expertiză întocmit de exp. E., în cadrul dosar x/2014.

A respins cererea pentru rest.

A obligat pârâții C. și D. la plata sumei de 1.253,8 RON în favoarea reclamanților.

Prin decizia nr. 1007/A/2018 din 8.05.2018, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți, de pârâți și de intervenient.

Reclamanții B. și A., pârâți C. și D., precum și intervenientul Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca au declarat recurs împotriva acestei din urmă decizii, transmise Înaltei Curți, prin adresa din data de 20.09.2018 a Tribunalului Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și justiție, secția I civilă, la data de 24 septembrie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 10.

Prin rezoluția din data de 27 septembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la 24 octombrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererilor de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursurilor de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod. în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finala, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume ca Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres,

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) om C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme,

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Cluj, revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apel Cluj competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamanții B. și A., de pârâții C. și D. și de intervenientul Statul Român. prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 1007/A din 8 mai 2018 a Tribunalului Cluj, secția civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24.10.2018.