ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3512/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 8 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro reprezentând valoarea materialelor și a prețului muncii ca urmare a investițiilor făcute pentru renovarea imobilului situat în județul Cluj și constatarea în favoarea sa a unui drept de retenție a imobilului situat în județul Cluj, înscris în CF nr. x, nr. CF vechi x, nr. topo x, până la executarea obligației de plată existentă în sarcina pârâtei B.

Pârâta B. a formulat cerere reconvențională împotriva pârâților A., C. și D. prin care a solicitat instanței evacuarea pârâților din imobil și obligarea acestora, în solidar, cu titlu de folos de tras la plata sumei de 250 euro/lună începând cu data de 15 februarie 2013 și până la eliberarea spațiului ocupat fără titlu, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, pârâta B. a formulat cerere de chemare în judecată a altei persoane, numitul E., în calitate de persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamanta.

La data de 21 iunie 2016, pârâta-reclamantă reconvențională B. a formulat cerere de renunțare la judecată față de pârâta D.

Prin încheierea de ședință din data de 23 iunie 2015, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție forțată.

Judecătoria Cluj-Napoca, prin sentința civilă nr. 960 din data de 14 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., ca nefondată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.; a obligat pe obligată pârâta B. la plata în favoarea reclamantei A. a sumei de 17.442 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor necesare efectuate la imobilul situat în județul Cluj; a respins cererea reclamantei având ca obiect constatare în favoarea acesteia a unui drept de retenție asupra imobilul situat în județul Cluj, până la executarea obligației de plată stabilită în sarcina pârâtei B., ca nefondată; a respins excepția lipsei de interes a pârâtei B. în formularea cererii în contradictoriu cu pârâtul C., având ca obiect obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în județul Cluj ca nefondată; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională B. în contradictoriu cu pârâții A. și C.; a obligat pe pârâții A. și C., în solidar, la plata în favoarea pârâtei-reclamante reconvenționale a sumei de 8.066,5 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 30 martie 2015-9 noiembrie 2015; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea pârâtei-reclamante reconvenționale având ca obiect evacuarea pârâților C. și A., din imobil; a respins cererea pârâtei B. de chemare în judecată a altei persoane, ca nefondată; a compensat creanța în valoare de 8.066,6 RON datorată de reclamanta-pârâtă reconvențională A. pârâtei-reclamante reconvenționale B. până la concurența creanței de 17.442 RON, obligând pe pârâta-reclamantă reconvențioanală B. să achite reclamantei A. suma de 9.375,4 RON rămasă după compensare; a compensat cheltuielile de judecată ale reclamantei și ale pârâtei, după compensare obligând pârâta B. să achite reclamantei A. suma de 530 RON; a respins cererea intervenientului forțat-reclamant E., de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Prin decizia nr. 1879/A din data de 19 decembrie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință nr. 168/C.C. din data de 21 iunie 2018, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins ca nefondat apelul declarat de A. și C., precum și apelul incident declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 960 din data de 14 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a menținut-o în totul; a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și de pârâtul C., care a fost înregistrat la Tribunalul Cluj la data de 3 august 2018.

Tribunalul Cluj, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 24 septembrie 2018 și trimis spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 9.

Prin rezoluția din data de 25 septembrie 2018, s-a fixat termen la data de 9 octombrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Cluj, secția civilă într-un litigiu având ca obiect pretenții.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce precedă, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Cluj, secția civilă revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. și de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1879A din 19 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosarul nr. x/2014, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 09.10.2018.