ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3677/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3677/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, un număr de 212 reclamanți - în calitate de salariați - au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Secretariatul General al Guvernului, Agenția Domeniilor Statului și Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, acordarea anumitor drepturi salariate derivate din raporturile de muncă.

La termenul din data de 11 decembrie 2017, apreciind că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale privind coparticiparea procesuală activă și nici cele ale prorogării legale de competență, instanța a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanți după criteriul locului de muncă, astfel că au fost constituite mai multe Dosare separate, printre care și cel în cauză având nr. x/2017, privind pe reclamantul A.

Prin sentința nr. 703 din data de 29 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul format ca urmare a disjungerii, a fost admisă excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu, și reținând că reclamantul din cauza disjunsă nu are domiciliul pe raza municipiului București, instanța a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, având în vedere norma cu caracter special prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011, învestit prin declinare, Tribunalul Vrancea, secția I civilă, a pronunțat sentința nr. 412 din data de 21 iunie 2018, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivarea soluției pronunțare, instanța a reținut, în esență, că în cauza disjunsă erau îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, astfel că instanța inițial învestită să soluționeze cererea reclamanților domiciliați în București era competentă să soluționeze și cererea reclamantului din dosarul disjuns.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul supus analizei, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de un număr de 212 reclamanți - în calitate de salariați, în contradictoriu cu pârâții Secretariatul General al Guvernului, Agenția Domeniilor Statului și Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum acesta este definit în dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Din punct de vedere al competenței materiale și teritoriale de soluționare a cauzei, se reține că în materia conflictelor individuale de muncă, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant, sunt relevante pentru stabilirea competenței dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de mancă reclamantul.

De asemenea, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiași articol dispune că dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

În cauză, acțiunea introductivă având ca obiect drepturi salariate individuale a fost formulată de mai mulți reclamanți și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la domiciliul majorității reclamanților.

Verificând actele și lucrările dosarului, se constată că drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, situație în care dispozițiile legale prevăzute de art. 59 C. proc. civ. referitoare la coparticipare procesuală sunt pe deplin aplicabile, cererea de chemare în judecată putând II formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se reține că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale mai sus amintite, astfel încât măsura disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, care rămâne competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată disjunsă.

Dispunând disjungerea cererii de chemare in judecată formulate de reclamantul A., în mod eronat Tribunalul București a înțeles să admită excepția necompetenței teritoriale în dosarul nou-format, având în vedere că măsura disjungerii, fiind o instituție pusă de legiuitor ia dispoziția instanței de judecată atât în scopul unei mai bune administrări a justiției, cât și pentru respectarea dispozițiilor legale care impun soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, nu putea fi folosita ca argument pentru dezinvestirea instanței de soluționarea cererii de chemare în judecată, prin invocarea necompetenței teritoriale.

Având în vedere că Tribunalul București a fost legal învestit în virtutea dispozițiilor an. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, acesta rămâne competent să soluționeze cauza în caz de disjungere, astfel încât, pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.