SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL BARBATO c. ITALIA Cerere nr. 4288/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 iulie 2008 DEFINITIVF 22/10/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Barbato c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Agenția Europeană a Drepturilor Omului), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Antonella Mularoni, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, judecători, și de Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 1 iulie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 4288/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, M Annita Barbato ( La 5 ianuarie 2000, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind drepturile omului). Recurenta este reprezentată de domnul C. Marcellino și A. Mandato, avocai la Benevent. Guvernul italian (atlée) a fost reprezentat succesiv de agenii săi, dnii I.M. Braguglia și R. Adam, și de coagenii săi, dnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 30 august 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA A. Procedura principală la 12 noiembrie 1991, recurenta a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent (R.G. n 4779/91), acționând ca judecător al muncii, în scopul de a obține anularea deciziei Camerei Regionale a Muncii care excludea, pentru anii 1988-89, de pe lista lucrătorilor agricoli. La 23 februarie 1996, procedura a fost întreruptă deoarece o lege din 1994 a eliminat serviciul de contribuții agricole (SCAU - Servizio per i Contributi Agricoli Unificati) atribuit în instanță. Recurenta a reluat procedura la 20 august 1996. Din cele paisprezece ședințe stabilite între 4 octombrie 1993 și 3 octombrie 2001, cinci au fost revocate din oficiu și una privind audierea martorilor. Prin hotărârea din 3 octombrie 2001, al cărei text a fost depus la grefa din 16 octombrie 2001, instanța judecătorească a respins recursul. B. Procedura Pinto la 9 octombrie 2001, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță al Romei în temeiul Legii nr. 89 din 24 martie 2001, adică Legea Pinto În scopul de a se plânge de durata procedurii descrise mai sus, Curtea a solicitat instanței să ajungă la concluzia încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție și să condamne statul italian la despăgubirea prejudiciilor materiale și morale suferite, în special pentru cel puțin 24 000 000 de lire [12 394,97 EUR] ca daune materiale și morale. Printr-o decizie din 28 martie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 28 mai 2002, instanța de apel a constatat o perioadă rezonabilă de depășire a cererii privind prejudiciul material, pe motiv că dovada nu a fost furnizată, și a acordat 3 250 EUR în echitate ca compensație pentru prejudiciul moral și 946 EUR pentru cheltuieli de judecată. Această decizie a dobândit autoritatea de lucru judecat la 12 iulie 2003. Prin scrisoarea din 6 decembrie 2002, recurenta a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și a rugat-o să reia examinarea cererii sale. Printr-o scrisoare din 21 ianuarie 2003, aceasta a informat, de asemenea, Curtea că nu avea dreptul de a se prezenta în casation. Sumele acordate în executarea deciziei Pinto au fost plătite la 25 noiembrie 2004. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 10. Dreptul și practica internă relevantă figurează în Hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-...). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 11. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. În urma examinării faptelor cauzei și a argumentelor părților, Curtea consideră că nu este suficient să se stabilească în mod corespunzător și că plata sumei mai mică (a se vedea, printre altele, Delle Cave și Corrado c. Italia, n 14626/03, §§ 26-31, 5 iunie 2007 și Cocchiarella c. Italia, citată anterior). În sensul art. 34 din Convenție. 14. Curtea constată că acest at nu este în mod vădit greșit întemeiat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și nu se confruntă cu niciun alt motiv. Pe fond 15. În ceea ce privește durata procedurii, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare se întinde de la 12 noiembrie 1991, ziua în care cererea recurentei a fost înaintată instanței judecătorești din Benevent, până la 16 octombrie 2001, data depunerii la grefa hotărârii judecătorului respectiv, astfel încât a durat nouă ani și unsprezece luni pentru un grad de jurisdicție. 16. Curtea observă, de asemenea, că suma acordată de instanța judecătorească mai mult de șase luni de la data de 25 noiembrie 2004, adică la douăzeci și nouă de luni de la data depunerii la grefa hotărârii instanței judecătorești da. Prin urmare, această plată a depășit în mod semnificativ cele șase luni de la data la care hotărârea de încuviințare a devenit executorie. Faptul că procedura Pinto În ansamblu, în special în etapa de executare, nu a făcut recurentei să-și piardă calitatea de victimă a unei victime, ci o circumstanță agravantă în contextul încălcării articolului 6 alineatul (1) pentru depășirea termenului rezonabil. Astfel, Curtea va fi nevoită să revină asupra acestei chestiuni din unghiul articolului 41 (a se vedea Cocchiarella c. Italia, citată anterior, § 120 17. După examinarea faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în cazul de față, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil care decurge din aceasta, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 18. De asemenea, recurenta se plânge de încălcarea articolelor 14, 17 și 34 din convenție, pe motiv că aceasta ar fi fost victima unei discriminări bazate pe bogăție, având în vedere costurile avansate pentru a iniția procedura, precum și riscul de a fi condamnată la plata cheltuielilor de procedură în caz de respingere a acțiunii sale. 19. Curtea consideră că este necesar să se examineze aceste obiecțiuni din perspectiva dreptului de a avea acces la o instanță în temeiul articolului 6 din convenție. Curtea constată că, deși un individ poate fi admis, potrivit legii italiene, în beneficiul asistenței judiciare gratuite în materie civilă, recurenta nu a solicitat acest ajutor. În plus, aceasta arată că a putut sesiza instanțele competente în conformitate cu legea Pinto și că tribunalul a acceptat cererea sa, acordându-i o sumă cu titlu de cheltuieli de procedură. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre t ă ț i le de acces la un tribunal atunci când o parte, reprezentată de un avocat, sesizează în mod liber instanța competentă și își prezintă în f a ț a ei argumentele. Prin urmare, nici o aparență a unei încălcări care nu poate fi identificată, Curtea declară aceste obiec ț ii inadmisibile, deoarece în mod vădit nefondate în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 4 din Conven ț ia ( Nicoletti c. Italia (dec.), nr. 31332/96, 10 aprilie 1997). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 20. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă de la aceasta, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pagubă 21. reclamanta solicită 9 144,97 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 22. 23. Curtea consideră că aceasta ar fi putut acorda recurentei, în lipsa unor căi de atac interne și având în vedere natura litigiului, suma de 14 000 EUR. Faptul că instanța de apel din Roma i-a acordat reclamantei aproximativ 23 % din această sumă duce la un rezultat vădit nerațional. Prin urmare, ținând cont de caracteristicile căii de atac, Pinto, și de faptul că aceaceasta este totuși obținută la o constatare a încălcării, Curtea, ținând cont de soluția adoptată în Hotărârea Cocchiarella c. Italia (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și acționând în echitate, alocată reclamantei 3 În acest sens, 050 EUR, precum și 2 300 EUR pentru frustrarea suplimentară ca urmare a întârzierii în plata a 3 250 EUR, care a avut loc numai la 25 noiembrie 2004, adică la 29 de luni după depunerea la grefă a deciziei Tribunalului de apel. Provizioane și cheltuieli de judecată 24. Justificative pe suport, reclamanta solicită, de asemenea, 5 994,72 25. Guvernul contestă aceste pretenții. 26. Potrivit jurisprudenței Curții, alocarea cheltuielilor și cheltuielile în temeiul art. 41 presupune stabilirea realității, necesității și caracterului rezonabil al ratei lor (Can și altele c., 29189/02, din 24 ianuarie 2008, § 22. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor Pinto În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile suportate în fața acesteia, Curtea consideră că, în cadrul pregătirii prezentei cereri, au trebuit să fie suportate anumite cheltuieli. Prin urmare, Curtea, hotărând în mod echitabil, consideră că suma de 1 000 EUR este rezonabilă. Interese moratorii 27. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume 350 EUR (cinci mii trei sute cincizeci de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii). 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată decât de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 22 iulie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
BARBATO c. ITALIE
(
Requête n
o
4288/03)
ARRÊT
22 juillet 2008
22/10/2008
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Barbato c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Antonella Mularoni,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1
er
juillet 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
4288/03) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Annita Barbato («
la requérante
»), a saisi la Cour le 5 janvier 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
es
C. Marcellino et A. Mandato, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté successivement par ses agents, MM.
I.M.
Braguglia et R.
Adam, et ses coagents, MM. V.
Esposito et F.
Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N.
Lettieri.
3.
Le 30 août 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
4.
La requérante est née en 1960 et réside à Bénévent.
5.
Le 12 novembre 1991, la requérante déposa un recours devant le juge d’instance de Bénévent (R.G. n
o
4779/91), agissant à titre de
juge du
travail, afin d’obtenir l’annulation de la décision de la Chambre Régionale du Travail qui l’excluait, pour les années 1988-89, de la liste des travailleurs agricoles.
Le 23 février 1996, la procédure fut interrompue car une loi de 1994 avait supprimé le service des contributions agricoles (SCAU -
Servizio per i Contributi Agricoli Unificati
) assigné en justice. La requérante reprit la procédure le 20 août 1996. Des quatorze audiences fixées entre le
4 octobre 1993 et le 3 octobre 2001, cinq furent renvoyées d’office et une concernait l’audition des témoins.
6.
Par un jugement du 3 octobre 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 16 octobre 2001, le juge d’instance rejeta le recours.
Pinto
»
7.
Le 9 octobre 2001, la requérante saisit la cour d’appel de Rome aux termes de la loi n
o
89 du 24
mars
2001, dite «
loi
Pinto
», afin de se plaindre de la durée de la procédure décrite ci-dessus. Elle demanda à la cour de conclure à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner l’Etat italien au dédommagement des préjudices matériels et moraux
subis. Elle demanda notamment au moins 24
000
000 lires [12
394,97 euros (EUR)] à titre de dommage matériel et moral.
8.
Par une décision du 28 mars 2002, dont le texte fut déposé au greffe le
28 mai 2002, la cour d’appel constata le dépassement d’une durée raisonnable. Elle rejeta la demande relative au dommage matériel, au motif que la preuve n’était pas fournie, et accorda 3 250 EUR en équité comme réparation du dommage moral et 946 EUR pour frais et dépens. Cette décision acquit l’autorité de la chose jugée le 12 juillet 2003.
Par une lettre du 6 décembre 2002, la requérante informa la Cour du résultat de la procédure nationale et la pria de reprendre l’examen de sa requête.
Par une lettre du 21 janvier 2003, elle informa aussi la Cour qu’elle n’avait pas l’intention de se pourvoir en cassation.
9.
Les sommes accordées en exécution de la décision Pinto furent payées le 25 novembre 2004.
II.
10.
Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l’arrêt
Cocchiarella c. Italie
([GC], n
o
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
12.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
13.
Après avoir examiné les faits de la cause et les arguments des parties, la Cour estime que le redressement s’est révélé insuffisant et que le paiement de la somme «
Pinto
» s’est avéré tardif (voir, entre autres,
Delle
Cave et Corrado c. Italie
, n
o
14626/03, §§ 26-31, 5 juin 2007 et
Cocchiarella c. Italie
, précité). Partant, la requérante peut toujours se prétendre «
victime
» au sens de l’article 34
de la Convention.
14.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
15.
Quant à la durée de la procédure, la Cour estime que la période à considérer s’étend du 12 novembre 1991, jour de l’introduction de la demande de requérante devant le juge d’instance de Bénévent, jusqu’au 16
octobre 2001, date du dépôt au greffe du jugement dudit juge. Elle a donc duré neuf ans et onze mois pour un degré de juridiction.
16.
La Cour note également que la somme octroyée par la juridiction «
Pinto
» n’a été versée que le 25 novembre 2004, soit vingt-neuf mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel
: ce paiement a donc largement dépassé les six mois à compter du moment où la décision d’indemnisation devint exécutoire. Le fait que la procédure «
Pinto
» examinée dans son ensemble, et notamment dans sa phase d’exécution, n’a pas fait perdre à la requérante sa qualité de «
victime
» constitue une circonstance aggravante dans un contexte de violation de l’article 6 § 1 pour dépassement du délai raisonnable. La Cour sera donc amenée à revenir sur cette question sous l’angle de l’article 41 (voir
Cocchiarella c. Italie,
précité, § 120).
17.
Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1 de la Convention.
II.
18.
La requérante se plaint également de la violation des articles 14, 17 et 34 de la Convention, au motif qu’elle aurait été victime d’une discrimination fondée sur la richesse, compte tenu des frais avancés pour intenter la procédure «
Pinto
» ainsi que du risque d’être condamné à payer les frais de procédure en cas de rejet de son recours.
19.
La Cour estime qu’il y a lieu d’examiner ces griefs sous l’angle du droit d’accès à un tribunal au regard de l’article 6 de la Convention. Elle observe que bien qu’un individu puisse être admis, d’après la loi italienne, au bénéfice de l’assistance judiciaire gratuite en matière civile, la requérante n’a pas demandé cette aide. Elle relève, en outre, qu’elle a pu saisir les juridictions compétentes aux termes de la loi «
Pinto
» et que la cour d’appel a fait droit à sa demande, lui accordant une somme au titre des frais de procédure. Or, on ne saurait pas parler d’entraves à l’accès à un tribunal lorsqu’une partie, représentée par un avocat, saisit librement la juridiction compétente et présente devant elle ses arguments. Partant, aucune apparence de violation ne pouvant être décelée, la Cour déclare ces griefs irrecevables car manifestement mal fondés selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention (
Nicoletti c. Italie
(déc.), n
o
31332/96, 10
avril
1997).
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
20.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
21.
La requérante réclame 9
144,97 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
22.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
23.
La Cour estime qu’elle aurait pu accorder à la requérante, en l’absence de voies de recours internes et compte tenu de l’enjeu du litige, la somme de 14
000 EUR. Le fait que la cour d’appel de Rome ait octroyé à la requérante environ 23
% de cette somme aboutit à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours «
Pinto
» et au fait qu’elle soit tout de même parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l’arrêt
Cocchiarella c. Italie
(précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, alloue à la requérante 3
050 EUR à ce titre ainsi que 2
300 EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le versement des 3
250
EUR, intervenu seulement le 25 novembre 2004, soit vingt-neuf mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel.
B.
Frais et dépens
24.
Justificatifs à l’appui, la requérante demande également 5
994,72
EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et à Strasbourg.
25.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
26.
Selon la jurisprudence de la Cour, l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (
Can et autres c. Turquie
, n
o
29189/02, du 24 janvier 2008, § 22). Quant aux frais et dépens encourus devant les juridictions «
Pinto
», estimant raisonnable la somme allouée par l’instance interne, la Cour rejette cette demande. Quant aux frais et dépens encourus devant elle, elle estime que dans le cadre de la préparation de la présente requête, certains frais ont dû être encourus. Dès lors, statuant en équité, la Cour juge raisonnable d’octroyer 1
000
EUR à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
27.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 de la Convention et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes
:
i.
5
350 EUR (cinq mille trois cent cinquante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
ii.
1
000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente